Ștafeta

Bine v-am găsit! Plănuisem să lupt împotriva faptului că blogul cel rău devine încet-încet monoton, pe măsură ce eu abordez tot mai des teme sociale. Nu că ar fi ceva in neregulă cu ele în sine, dar voiam foarte mult să mă feresc de a deveni monodimensional sau de a mă plânge continuu despre frate in ce rahat de ţară trăim, cum e posibil aşa ceva Domnule General, ca şi când aş fi copilul nelegitim al lui Garcia Marquez cu Sandra Brown, înfiat fraudulos de Valentin Petcu şi Mircea Badea, pe care l-a învăţat web Lucian Sârbu, pe vremea când se transmitea in direct Familia Flintstone, chiar aşa, de ce nu?

Însă nici măcar umorul nu reuşeşte să mă distragă complet de la faptul că îmi e tot mai greu să mă identific cu ceea ce percep ca fiind un popor de masochişti cu ADD, indecis între a îşi suge plăcerea de la ştiri despre vedete porno autohtone şi a se apleca supuşi la picioarele crainicilor TV care ne spun in ce hal merg lucrurile. Iată-ne dorind plasme mai mari, mai multe ziare, streaming web cu emisiuni, orice ne poate face să zâmbim tâmp sau să ne plângem de milă, principalele dimensiuni ale culturii noastre media.

Mi se pare că suntem însetaţi de conţinut doar din principiu, indiferent de natura acestuia, orice fel de informaţie este binevenită, primim cu brațele deschise orice ne poate distrage de la gândul că de fapt suntem responsabili pentru ce se întâmplă in jurul nostru, săracii de noi, ocupați cu a ne ocupa mintea cu altceva decât conştiinţa faptului că privind in altă parte lăsăm lucrurile să se petreacă aşa.

Sau haideţi mai bine să ne cărăm naibii din rahatul asta de ţară, să îi rezolve altcineva problemele, noi trebuie să privim înainte şi oricum problemele nu sunt ale noastre. În cele din urmă, probabil că tinerii din ’89 pentru asta au murit, ca noi să ne putem căra peste hotare, cu regimul comunist în ceafă era într-adevăr prea complicat. Dealtfel sunt sigur că dacă tinerii facuți sită in preajma Crăciunului ne privesc de undeva, sunt mândri de noi și de felul în care folosim libertatea pe care ne-au dobândit-o. Biblic, la fel de mândri cum ar fi eventualul Hristos de felul în care ne-am defecat asupra iertării păcatelor.

Vreți sau nu, am să vă spun ce cred: am scăpat ștafeta. S-au agitat niște spirite ca la carte, iar noi ne-am îmbătat cu apă rece văzând cum iubitul conducător nu are vestă antiglonț, și am așteptat ca ceva să se schimbe de la sine, ca balaurul decapitat să moară de sete. Și iată-ne acum, al dracului de surprinși că nu s-a schimbat mare lucru, și cel puțin la fel de revoltați că nu e ca-n filme.

Să facem ceva? Nu, mai bine să privim la televizor, și ne unim vocile în a ne tângui alături de VIPuri că ce a ajuns țara noastră, să fie Dan Diaconescu aruncat la pubelă în direct. Așteptăm cu sufletul la gură ca previziunile pesimiste să se adeverească, așa cum a spus de fapt și Nostradamus, moment în care sperăm că dintre rândurile noastre se vor ridica din nou niște oameni care vor să se sacrifice pentru binele comun, și care totuși sunt suficient de naivi încât să piardă din vedere că noi ne vom bate ulterior joc de sacrificiul lor.

În stil de clișeu, vă las acum, trebuie să mă duc să arunc niște hârtii pe stradă, că oricum e murdar și nu îi pasă nimănui.