Prisma gandirii ca oglinda de bâlci

Mi-a fost dovedit (din nou, daca mai era nevoie) zilele trecute ca fiecare are un punct de vedere diferit de celelalte. Era vorba despre (aparent) controversatul meu blog entry “Epoletii menstruatiei”. Tot aparent, din anumite puncte de vedere (personalizate), redarea presupusului caracter animalic al omului prin asemanarea creierului acestuia cu un organ sexual feminin poate fi gasita deranjanta, tocmai din cauza acestei asemanari.

Sigur, oricine exprima idei si-ar dori ca cei ce le extrag sa o faca obiectiv, intelegand ca forma este doar o modaliate de expresie, sau cel mult de captare a atentiei (similar cu a spune o gluma la inceputul sau pe parcursul unui discurs). Dar nu cu asta va voi plictisi azi, deoarece este inutil si inoportun ca, in cele din urma, sa ma lamentez ca sunt un neinteles. Cu totii suntem neintelesi, chiar si de catre sine; cine crede ca e inteles sau ca se intelege pe sine se minte singur(a), dupa parerea mea. Ma voi gandi aici in scris de ce.

Ideea care mi-a incoltit (din nou) in minte in timpul respectivei discutii avea legatura cu perceptia unica a fiecaruia/eia asupra a… orice. De exemplu, analogia creier-organ sexual feminin, perceputa, dupa caz, ca fiind: o afisare de misoginism sau inutila in grotescul ei sau corect folosita sau ilara, desi inutila. Eu, saracul de mine, am folosit-o acolo pur si simplu pentru ca de la ea mi-a venit ideea, si nu am facut decat sa redau traseul electronilor prin neuronii mei cofeintati (daca se poate asa ceva).

Acest ultim paragraf este relevant pentru ca demonstreaza, oarecum concret, felul in care fiecare individ greseste diferit cand interpreteaza o idee ce nu-i apartine. Prin “greseste” ma refer pur si simplu la faptul ca percepe ideea diferit de cum a exprimat-o autorul/oarea acesteia. Este inevitabil sa se intample asa, pentru ca fiecare om este unic. John Frusciante zicea intr-un interviu ca pe el nu prea il intereseaza intelesul a ceea ce canta, si explica asta tot prin faptul ca fiecare individ percepe fiecare idee diferit. De aceea, zicea tot el, incearca mai degraba sa stimuleze un anumit sentiment (comun celor care asculta) prin sunetul melodiei; asta deja deviaza de la subiect, insa.

Eu cred ca receptorul percepe “gresit” ideea emitatorului pentru ca o percepe ca si cand ar fi incoltit in mintea proprie, distorsionand-o asadar astfel incat sa se potriveasca cu geometria propriei gandiri care, la randu-i, este afectata de propria experienta de viata. Receptorul se pune asadar pe sine in locul emitatorului.

O aplicatie interesanta a acestui concept este o mare greseala pe care o fac oamenii in comunicare, si anume atribuirea (in subconstient, cel putin) insusirilor proprii interlocutorului. Este mai vizibila atribuirea nivelului de inteligenta. In mod bizar, aceasta este o greseala facuta atat de catre “prosti” cat si de catre “destepti”.

Am avut anul acesta la facultate o colega care (treaba ei de ce) nu voia sa ne puna la dispozitie tot felul de cursuri si alte materiale utile, invocand in acest scop tot felul de scuze cusute cu ata alba, si asteptandu-se ca noi sa le inghitim. Noi, pe de alta parte, am crezut la un moment dat ca nu ar fi atat de naiva incat sa ne minta atat de evident, mai ales ca era usor (am fi crezut noi) de prevazut ca odata ce am fi aflat despre aceasta, ne-ar fi devenit usor antipatica.

Constat ca aceasta caracteristica umana complica relatiile sociale mai mult s-ar putea crede la o prima vedere. Genaralizand un pic, perceptia influentata de gandire complica de fapt lucrurile. In mod ironic, ajung din nou la a evidentia gandirea, implicit inteligenta si creativitatea, ca diferenta intre noi si animale.

Ceea ce ne provoaca atatea probleme este de fapt insusirea cu care ne mandrim atat de mult. Faptul ca nu suntem niste oi ne impiedica sa comunicam eficient. Nu tehnologia este de vina, ci noi. In ipocrizia noastra inventam medii de comunicare cat mai eficiente, desi comunicarea unei idei nedistorsionate este din start sortita esecului, din cauza naturii umane.

Aceasta concluzie ma face sa am indoieli asupra rostului exprimarii ideilor… Poate ca ar trebui sa ne inchidem cu totii in sine, sau sa distrugem orice forma de exprimare (ca in filmul “Equilibrium”). Ceea ce ma sperie cel mai tare insa este faptul ca, dupa acelasi principiu, eu habar n-am ce incearca sa imi spuna cei din jurul meu. Nu suntem doar niste neintelesi, suntem si incapabili de a intelege. Trist.

Dentistii virtuali

Nu stiu daca am intalnit vreodata pe cineva care sa considere ca a merge la dentist e ceva placut. Si nu e. Ma consider norocos, dentista mea “are o mana usoara” cum se spune. Sigur ca a merge la dentist doare. Oricat de usoara ar fi mana dentistului/dentistei, tot o sa doara. De aceea nici nu ma deranjeaza foarte tare aspectul durerii. Multi dintre putinii care imi citesc articolele ar zice ca m-am sonat sau ca sunt masochist. Masochist sigur nu sunt. Nu ma deranjeaza durerea ca perspectiva, pentru ca stiu ca are un scop. Ca si cand ai merge la serviciu, oarecum.

Ceea ce ma deranjeaza totusi sunt conversatiile unilaterale de pe scaunul dentistului. Dentistul iti vorbeste, “aaa, aici ai…”, eventual implica o vina a ta “trebuia sa vii mai devreme…” si asa mai departe. Tu, pe de alta parte, cu gura cascata, receptacul pentru diverse ustensile, straduindu-te sa nu te inneci cu propria saliva, poti (exact ca Edward Norton intr-o scena din Fight Club) articula doar vocale. Esti, intr-un fel mult mai profund decat cel fizic, lipsit de aparare, ca un inculpat inainte de ’89 . Ce-i aia drept la replica?

Rewind. Am fost recent  la “Cuptorul cu lemne” cu niste pretenari (, frate!) sa mancam o pizza, sa bem un suc, o bere, fiecare dupa ce conducea. Seara de vara, terasa plina. Evident, nu cu totul plina, caci reusim sa observam o masuta intr-un colt. Plini de entuziasm, ne indreptam spre masuta. Cineva s-a gandit doar la profit si a asezat numarul maxim teoretic de masute pe terasa. Ca sa ajungi in sir indian la masa trebuie sa strabati un fel de labirint.

Din acest motiv,  in final ajuns la masa, tragand scaunul ca sa ma asez, aud langa mine un “Aaau…!” feminin, mai mult infatuat decat indurerat. Posesoarea vocii, a hobby-ului de asasina si a indeletnicirii de ospatarita (calitate in care se si afla in spatele meu) si a  se uita la mine cu dispret. “Pardon…” zic eu, crezand ca i-am intrerupt sarcina sau ceva asemanator “Tocmai tu ma calci?” tocmai eu? Evident ca eu, tipo. Fara sa se lase indusa in eroare de stupoarea provocata, ma intreaba “Nu esti prietenul R.-ai?” Prietena mea, R. are o amica ce, la randul ei, o are pe aceasta incantatoare domnisoara ca amica, precum intr-o telenovela.

O intalnisem o (1) data, si schimbasem cu ea poate 5 replici. Tocmai eu, si tocmai ea, in acea seara, acolo. It was meant to be. Seara a continuat, cu ea trantind in sila pe masa tot ce ne-a adus, cu reiterarea scuzelor mele (de teama ca si-ar putea aduce contributia la compozitia mancarii), si a culminat cu aceasta zana a manierelor profitand de prilej ca sa formuleze ceva ce ea probabil a crezut ca e o gluma la adresa mea.

Nu fac obiectul discutiei si nici nu este locul meu sa evaluez categoria de educatie sau nivelul de inteligenta al stimatei domnisoare, si nici sa speculez asupra prezentei vreunui complex de inferioritate sau a vreunei traume in copilarie. Mi-as dori, dar ar fi urat din partea mea. Ceea ce ne aduce inapoi la subiectul real al discutiei.

As dori sa evidentiez o analogie. Domnisoara antementionata probabil ca va povesti cunostintelor noastre comune despre badaranul gras care nu a recunoscut-o instantaneu, a calcat-o, si care, pentru cine stie ce motiv, nu i-a lasat bacsis. Evident, eu nefiind de fata, nu voi putea sustine in vreun fel fertil varianta proprie, exact cum cineva aflat in scaunul dentistului nu poate cu adevarat sa raspunda acuzatiilor acestuia.

Apropo, eu am ilustrat aici o situatie, nu am sustinut o varianta. Mersul la terasa si mersul la dentist au fost consecutive, iar daca cineva crede ca am alte motive pentru a fi ales exact acest episod nu a inteles nimic (va putea, in schimb, sa creada in continuare ce vrea, nestanjenit(a) de nepasarea-mi).

Concluzia este ca, abstract vorbind, viata este plina de “dentisti” si “dentiste” (precizez ca ii stimez si respect pe cei adevarati, in ciuda frezelor si clestilor lor), si ceea ce ma supara este ca societatea incurajeaza asta. Primul exemplu care imi vine in minte este presa de scandal, si sunt destul de sigur ca nu e nevoie sa explic de ce.

Ca sa fac legatura cu o alta idee, voi concluziona (din nou abstract) ca nu e musai sa termini facultatea specifica pentru a fi “dentist”. Total disjunct, dar in aceeasi forma de exprimare, nu trebuie sa ai o anumita fizionomie sau un anumit ten pentru a fi tigan.

Rasismul nu e o idee buna. Daca nu din alt motiv, pentru ca este o forma de prejudecata, iar rezultatul  initiativei de a te avanta  intr-o actiune fara un rationament anterior este de obicei… altul decat cel dorit. Din pacate insa, faima natiunii conlocuitoare ii precede pe membrii acesteia, si lucrurile stau in asa fel incat cu greu poti trece peste aceasta prejudecata.

Citeam zilele trecute pe blogul cuiva despre “daca ai intalnit tzigani de treaba”, si tin minte ca ma gandeam cu tristete ca eu nu. Lucrurile s-au schimbat, insa. Am urcat intr-un taxi (pentru ca intarziam la dentist) si am observat ca soferul era destul de bronzat si ca poseda un accent specific. Asta nu ar fi fost o problema, evident; faptul ca nu a pornit aparatul de taxare, in schimb, ar fi putut deveni. Am ales asadar sa il intreb, si ne-am inteles sa ii platesc 8 RON la destinatie (ca detaliu, mi-a marturisit ulterior ca si-ar fi dorit doar 6-7).

Spre surpriza mea, lucrurile s-au petrecut exact astfel. Surpriza a fost ulterior inlocuita de un usor sentiment de vinovatie (care a palit bineinteles  in lumina fricii anticipative legata de mersul la dentist). Am auzit insa despre un anumit taximetrist, roman autentic de data aceasta, care (prin manipularea virgulei si folosirea neatentiei clientilor) reuseste sa stoarca un tarif de 7RON/Km . Care din acestia doi este tiganul asadar? Nu rromul, ci tiganul.

Nu spun ca acestea nu ar fi exceptii. Spun insa ca existenta lor ar trebui sa incurajeze disolutia “regulii”. Daca nu sunteti de acord, ganditi-va ca prin folosirea prejudecatilor va sustrageti de la folosirea ratiunii.

Samanta nimicului

Sufar oare de insomnie? Nu stiu, probabil ca nu. Probabil ca de vina este sangele meu, picaturi din care sunt amestecate in cofeina ce imi curge prin vene. Si ce daca e un cliseu? Pot sa il duc si mai departe: oare daca beau foarte mult voi avea cofeina in alcoolul ce imi curge prin vene?

Am trecut prin multe faze. Vina este probabil a situatiei economice din romania, si a serialelor americane care imi arata studenti muncind. Si, daca as fi rau, as putea sa spun ca si a Politehnicii, care nu prea s-a chinuit sa imi castige interesul, ci mai degraba sa mi-l bage pe gat, sub forma prezentei obligatorii.

Imi veti ierta divagarile, scop in care va directionez privirea catre ora adaugarii compunerii acestei intrari in blog (dl. Pruteanu ar fi mandru… desi nu sunt sigur daca aveam voie sa zic “blog”). Ceea ce voiam sa zic este ca ma aflu intr-un cerc vicios. Nu dorm noaptea, asa ca ma trezesc tarziu, asa ca nu ma pot culca devreme. De fapt, in loc sa ma culc mai devreme, ma gandeam sa ma culc din ce in ce mai tarziu, pana ajung sa ma culc pe la ora 23, ca in vremurile bune.

Cand prin vene iti curge cofeina in loc de sange, nu poti face nimic. In cel mai bun caz, poti sa faci ceva de o calitate… indoielnica. Cofeina nu face oboseala sa plece. Te simti obosit, dar nu poti sa dormi, nici macar sa te odihnesti. Nu poti face NIMIC. Esti obligat de catre soarta sa freci menta. Cofeina este adevarata samanta a nimicului. Si eu, care credeam ca blogul este samanta nimicului… Sau ca Politehnica este samanta nimicului… Sau ca o gramada de alte lucruri sunt samanta nimicului… Nu. Toate acestea au pornit probabil de la cofeina, adevarata Mama Omida, adevarata samanta a nimicului, adevarata origine a ideilor proaste.

Epoletii menstruatiei

Mi-am facut testul “What Operating System are You?“, de la BBspot. Am fost cam geeky la faza asta, frate, dar nu despre asta vreau sa va vorbesc. Vreau sa va vorbesc despre cum fetele care petrec mult timp impreuna ajung (din cate am inteles) sa isi “regleze” perioadele de menstuatie una in functie de cealalta. De ce, in numele a tot cee e sfant si drept, am simtit eu nevoie sa aduc aceste doua subiecte in discutie si ce legatura au intre ele urmeaza sa aflam cu totii.

Locuind eu in complexul studentesc “Regie” pe perioada sesiunii, m-am tot facut ca invat impreuna cu domnii colegi de facultate. Ca sa constat aseara ca ei sunt, dupa respectivul test, acelasi sistem de operare ca si mine. Veti fi inteles asadar legatura dintre cele doua idei.

Stau si ma gandesc asadar… sunt oare oamenii cu totii niste fete? Este creierul un fel de organ sexual feminin? (Ca o stranie coincidenta, cineva mi-a zis ca a mancat fudulii si ca, in mod bizar, au gust de creier. Va zic, oameni buni, nimic nu e ceea ce pare!) Ma intreb asta gandindu-ma si la faptul ca ma surprind, si ii observ si pe altii, folosind expresii pe care le aud des.

Generalizand, nu prea ar avea rost sa existe carti, filme, politica sau facultate daca omul nu ar fi, prin natura lui, o fiinta care asimileaza. Sa insemne asadar asta ca ceea ce ne deosebeste de animale (in afara de epoletii dati de Dumnezeu) este, intr-un fel foarte rafinat, capacitatea noastra de a copia, de a imita? Pentru ca si animalele imita. Mai mult, animalele au societate, asa cum au oamenii. Diferenta trebuie sa vina asadar din alta parte.

Banuiesc ca respectiva diferenta ar sta in creativitate, dar ce este cu adevarat creativitatea nu stim sigur. Ar putea fi asemanata cu inteligenta, care este capaciatea de a rezolva probleme noi folosind cunostintele posedate. Creativitatea ar fi asadar combinarea unor notiuni, idei, perceptii intr-o expresie cu o forma sau alta. Destul de apropiate (ca algoritm cel putin) cele doua, sau in orice caz, suficient de apropiate pentru a putea sa le numim doua forme ale aceleiasi insusiri.

Nu s-a dovedit insa ca animalele ar fi cu adevarat inteligente, si pana se intampla asta putem dormi linistiti, gandindu-ne ca suntem cu mult superiori. Suntem speciali, cu epoletii nostri.

Blogus Vivendi

Dupa ultimele cercetari efectuate la un prestigios institut finlandez, numarul celor care isi scriu povestea vietii pe blog este mult mai mare decat numarul celor care o citesc. Acest fapt, desi poate surprinzator sau chiar inducator de tendinte sinucigase, se incadreaza in logica lucrurilor. Este vorba aici despre anglofonicul concept de supply&demand.

Cei mai multi bloggeri vor relata de obicei evenimente sau fapte. Le vor relata simplu, fara a desprinde o idee, cam ca niste jurnalisti. Numarul de cititori este direct proportional cu numarul de participanti la respectivul eveniment (si cu calitatea relatarilor anterioare, dar asta deja nu mai trebuie mentionat). SIAB – o gramada. Berea de la terasa impreuna cu Gigi si cu Sile – 10. Si asta pentru ca unii ar putea vrea sa stie ce e cu terasa.

Sigur, berea de la terasa ar putea fi un excelent punct de inceput pentru un alt gen de blogger, care va porni de la aceasta si va pune in discutie o idee filozofica derivata, cum ar fi “de fiecare data cerem acelasi lucru, nici nu avem nevoie de meniuri. Oare asta inseamna ca mergem prea des la terasa sau doar ca ne simtim in largul nostru acolo?” sau “tindem sa cerem cu totii aceeasi bautura. Asta inseamna ca suntem solidari in subconstient sau pur si simplu niste oi?”.

Din pacate, asta se intampla foarte rar, pentru ca oamenii nu prea mai sunt interesati de idei, cu atat mai putin de a se chinui sa le extraga dintr-o situatie cotidiana. Si aici se afla de fapt o problema mai complexa, care sta nu numai la baza blogurilor nasoale, ci si a muzicii nasoale, si a desenelor nasoale de pe pereti, si a cam tot ce e nasol si implica creatie. Faptul ca oricine poate sa isi exprime creativitatea inseamna ca oricine isi va exprima creativitatea (intr-un domeniu sau altul), indiferent daca o poseda sau nu, in principal pentru ca asa e trendy.

Majoritatea se va complace asadar in a scrie in blog “azi am fost la terasa cu Gigi si Sile. Cat stateam noi acolo, prin fata noastra a trecut Saftica. Mama, ce picioare avea! Sile a fluierat dupa ea, dar ea nu a auzit. Berile ne-au costat in total 25RON si am lasat bacsis inca 5RON”

Va rezulta astfel o gramada de creatie reziduala, care va creste in cantitate pe masura ce accesul la metodele de exprimare va creste in largime. Plin de tristete imi afirm insa indoiala ca aceasta stare a lucrurilor se va schimba in curand, cel putin atata vreme cat va fi trendy sa “creezi”. De ce? Pentru ca trendul, fiind mai accesibil, si prin asta mai cool, tinde sa asfixiexe logica.