26
Un fel de buclă
Lumina devine instantaneu inutilă în absenţa ochilor, deoarece formele ne sunt oferite de către vedere mai degrabă decât de către lume. Dan spune, printre altele, că daca ar dispărea văzul şi pipăitul (ca simţuri), glasul ar fi noul şablon pentru frumuseţe. Atât de evident, şi totuşi această idee stă mereu ascunsă sub nasurile noastre. Rumegând în continuare, am ajuns să mă intreb: ce ar fi frumosul dacă nu am avea nici un fel de simţ fizic?
În absenţa văzului, auzului, pipăitului, mirosului, gustului, am recurge la simţurile numerotate în diverse standarde de la 6 în sus? Ar deveni intuiţia, telepatia, imaginaţia si toate celelalte înlocuitoarele lor? Ce fel de artă ar exista într-o astfel de lume, şi ce fel de artişti? Am judeca frumosul după inteligenţa acţiunilor, după nobleţea spiritului? Nu ar fi minunat să putem vedea fără vreun efort frumuseţea interioară, să renunţăm definitiv la superficialitate? Nu ar fi sublim să putem fi exact atât de frumoşi pe cât am vrea să fim?
Poate că ar fi frumos, dar probabil că am găsi o cale sa stricăm şi asta, cum ar fi să inventăm rapid nişte standarde mult prea ridicate pentru majoritatea populaţiei. Ar fi cam la fel ca acum, doar că am citi “Dilema” în loc să citim “Playboy”. Am găsi apoi X, o formă de expresie şi mai înaltă decât ideea şi ne-am lamenta neînţeleşi că lumea nu trece de formă (idee) ca să ajungă la X, care este de fapt fondul. Stop. Repeat.
Omul a fost şi va fi mereu un inventator. Dacă nu ar exista superficialitate, cu siguranţă că ar inventa-o. Mereu.
18
290
După ce şi-a şters sudoarea rece, individul de la celălalt capăt ne-a gonit către numărul de telefon al pizzeriei din Crâgaşi, unde o tipă a sustinut îndelung că pe ea nu o interesează ce cămin e, şi că vrea numărul.
Întregul complex Regie are adresa “Splaiul Independenţei nr. 290”. Sunt sigur că a şti numărul l-a ajutat nespus pe tipul care a livrat pizza, care nu a mai trebuit să se descurce doar cu numărul căminului.
Nu ştiu din ce motiv, oamenii încearcă să compenseze faptul că sunt proşti prin faptul că sunt informaţi. Aş fi crezut că asta se aplică doar în mediul universitar, unde este “de bon ton” să memorezi fără să încerci să înţelegi. Se pare însă că nu voi scăpa atât de uşor. Mi-e silă.
14
Răzbunare!
Am fost la mare. Considerând că viaţa mea nu a ajuns încă în faza corespunzătoare mersului la ‘net café în scopul adăugării blog entries, mă văd obligat să relatez doar evenimentul cel mai proaspăt, petrecut “azi” în jurul orei 13. Ca paranteză, săptămâna mea la mare a fost pe alocuri indedită, şi în general foarte plăcută, cu excepţia marelui neajuns de a avea şi un sfârşit.
Revenind la evenimentul cu pricina: serveam ultima masă pe litoral la un restaurant cu mâncare excelentă şi ospătari bine-crescuţi, dar cu o bucătărie foarte lentă. Nişte meseni alăturaţi se plângeau la un moment dat vehement şi zgomotos tinerei domnişoare care le adusese mâncarea; asta se întâmpla după ce timp de un sfert de oră se aprobaseră reciproc în a strâmba din nas în ceea ce privea calitatea serviciilor.
Nemulţumitul-şef era un tip care părea să aibă experienţă în asemenea situaţii. Acest discipol al lui Becali, care repeta mereu că “dom’le, eu am banul, deci eu sunt stăpânul, plătesc un serviciu” nici măcar nu şi-a dat seama că acţiunile sale contraziceau teza susţinută cu atâta patimă: eu, de exemplu, de asemeni un stapân, nu plăteam pentru a fi indispus de comportamentul pe care îl afişa. Cu toate acestea, nu m-am plâns, şi nici nu i-am crăpat capul…
Am ajuns la concluzia că suntem un popor frustrat. De la ocupaţia romană până la birocraţia contemporană, a existat întotdeauna o putere superioară care să ne asuprească. Aşadar, în rarele situaţii când ni se arată şansa de a fi stăpâni, simţim instinctiv nevoia să ne razbunăm pentru viaţa noastră veşnic asuprită. Să ne răzbunăm pe viaţă deci, degradându-ne sinele.
7
Despărţiţi împreună
Am constatat că vorbesc mult, şi totodată că pentru unii “mult” este “prea mult”. Moţoc s-ar întreba ce ştiu ei, dar eu voi fi de acord cu Lapuşneanu. Voi vorbi mai puţin, deci, spunând mai rar tâmpenii, voi părea mai inteligent. In fond, ce rost are să explici un banc?
De exemplu: sunt fericitul posesor al unui device de ascultat mp3-uri la căsti. Mergând pe stradă, constat că exista din ce în ce mai mulţi concitadini la fel de fericiţi (The 3G people with Rudărel on speaker do not count). Aşa cum am mai spus unor membri ai anturajului meu, am viziunea unui viitor în care la intrarea discotecii, clubului sau petrecerii îţi este înmânat un device mic de ascultat muzică, ca apoi să dansezi pe un ring unde nu se aud decât paşii şi respiraţiile precipitate.
Cineva mi-a completat ideea: fiecare ar putea să asculte ce muzica îi place (zgomotul zguduie căştile, muzica pompează prin vene). Houseri, hip-hopperi, manelişti, rockeri (& trendy chicks with big boobs who listen to Blondy), cu toţii împreună, dansând fără conflicte. Vom fi cu toţii fericiţi, fiecare în lumea lui. Apple: disconnecting people. Viitorul nu sună bine, sună… individual. Singur.
3
Cu pantalonii in vine
Mi s-a tot spus, iar in urma a tot felul de intamplari in viata mea am ajuns cu tristete la concluzia ca unele lucruri pur si simplu nu depind de mine, desi ma privesc direct. Evident, nu ma refer la tot felul de nimicuri, cum ar fi vremea. Ma refer la situatii in care sunt implicat direct, si pe care nu le pot schimba (nu in bine, oricum) indiferent ce as incerca.
Ideea de a trai devine astfel oarecum lipsita de sens, or pentru cineva care consdera ca o idee trebuie sa aiba sens pentru a nu fi absurda aceasta este o grea lovitura data respectivei idei. Sigur, as putea sa ma fac ca nu observ, deoarece in mod sigur mi-ar fi mai usor. Si despre asta as vrea sa aberez astazi.
Merg pe strada, pentru ca vreau sa ajung acasa. Cand ajung la rascruce, privesc si vad niste drumuri, care mai cu scaieti, care in rampa, care in panta. Un neavizat ar intreba de ce nu apuc pe drumul asfaltat care coboara, deoarece acesta ar fi cel mai usor. Eu stiu insa mai bine, eu nu voi apuca pe drumul usor pentru ca nu duce acasa. In plus, toata lumea apuca pe el, si nu o data am ironizat asta.
Toate bune si frumoase, vorba vine. Drumul nu e usor, dar macar ma va duce unde imi doresc sa ajung… imi place mie sa ma amagesc. Undeva pe drum ma ratacesc insa, sau raman prins in scaieti, sau imi scrantesc piciorul, sau orice altceva m-ar impiedica sa ajung la casuta mea cu femei gonflabile si barbati la fel de gonflabili, cu care sa ma joc ca cu piesele de lego.
In cele din urma, nici pe drumul anevoios nu ajung acasa, desi era singurul care ducea acolo, sau despre care stiam ca duce acolo. Viata m-a sodomizat din nou cu al ei strap-on dildo. Constat asadar ca as fi avut sanse mai mari sa apuc pe oricare drum, in ideea ca poate ducea acasa fara ca eu sa fi stiut asta.
Probabil ca nu, dar oricum as fi avut sanse mai mari sa ajung decat acum, aplecat cu pantalonii in vine, prins in scaieti si cu piciorul rupt. Singura mea sansa ar fi fost asadar sa ma avant pe orice drum, fara sa gandesc. Evident, nu am fost in stare. Nimeni nu este cu adevarat multumit, iar eu nu sunt multumit de mine. Mi-ar placea sa pot avea iluzia unei decizii, sa am iluzia faptului ca felul in care se desfasoara viata mea depinde in principal de mine, ca are rost sa mai stau sa vad ce se intampla.
Mi-as dori sa fiu mai prost. Sunt insa si lucruri pe care nu am cum sa le schimb, oricat de mult mi-as dori…