“Dacă vezi pe cineva odihnindu-se, ajută-l!”. În această sferă de idei, mă gândeam la un moment dat cât de bine ar fi, ca director sau chiar ca patron, să poţi angaja pe cineva să doarmă în locul tău. Mai clar: pe măsură ce el doarme, tu devii mai odihnit, deşi lucrezi. Până şi numai din motivul ăsta şi mi-aş dori să fiu patron.

Toate bune şi frumoase, însă la companiile din România există minunata filozofie a resurselor în comun: directori în acelaşi birou, o maşină pentru un întreg departament, etc. Dacă acest concept ar fi tranzlatat la cel al angajatului care doarme, s-ar putea ajunge la interesanta situaţie în care el ar trebui să doarmă în locul a trei directori. Angajatul fiind tot român, nu o să se chinuie să doarmă mai repede sau în paralel. Va dormi aşadar timp de 24 de ore pe zi.

Dormind 24 de ore pe zi în locul altora, el nu ar mai avea timp să se odihnească. Am vedea deci că în timp ce doarme îi apar cearcăne şi e din ce în ce mai obosit. În cele din urmă, ar muri în somn din cauza lipsei de somn.

Pe cuvânt că, înainte să o scriu, această idee de blog entry era mult mai interesantă.

Sunt, după multe standarde, un tânăr. După parerea tinerilor de odinioară, tinerii de azi sunt nesimtiti din naştere şi nu oferă locul în tramvai. Nici nu mă apuc să vorbesc de prejudecată. Ţin să remarc dublul standard însă. Aproape toţi mă privesc iniţial cu dispreţ, pentru că e normal să nu le ofer locul, şi aproape nici unul nu îmi mulţumeşte atunci când o fac, pentru că e normal să le ofer locul. Ceea ce şi fac de fiecare dată când nu sunt cu capul în nori.
Relativ recent mergeam cu tramvaiul, şi o tipă destul de drăguţă în vârstă de 25-30 de ani a ţinut să remarce că sunt foarte politicos (în principal datorită chestiei cu locul, evident). A ţinut de asemeni să remarce că tinerii din Bucureşti nu prea sunt. Am purtat apoi o scurtă discuţie, a cărei sinteză se află mai sus. Au fost cinci minute relativ plăcute, în ciuda personalităţii mele antisociale. Mă simţeam foarte bine aşa, apreciat.
Mi-am spus atunci că “Băi, aparent nu e inutil să fii cât mai bun, pentru că te mai mângâie Dumnezeu pe cap din când în când.” De exemplu, când mă întorceam acasă azi, am cumpărat două pizza. Coborâsem la metrou la Universitate când un rocker vine la mine şi mă intreabă dacă la 23:20 mai circulă metroul spre Pipera. Eu sunt bineînţeles de treabă şi îl sfătuiesc cum mă pricep mai bine.
Zece minute mai târziu, ieşind din staţia de metrou de la Tineretului, eternul curent de la baza scărilor îmi smulge cele două pizza din mână şi o împrăştie pe una dintre ele pe jos. În consecinţă, eu ţip “It’s not funny!!!” către uşa malefică, arunc pizza-covor la coş şi o ridic pe cea care rămăsese în cutie. Dădusem ultimii bani pe aceste două pizza şi mă gândeam foarte fericit la cum le voi mânca împreună cu familia.
Nu e deloc amuzant! Tocmai fusesem de treabă, pentru ce naiba e pedeapsa? Cred că cineva doarme în post. Băi Dumnezeu! Ai grijă, sunt cu ochii pe tine.