This shady blog-tagging business

Tocmai ce mă plângeam (mie însumi, ca de obicei) ca nu am ce anume din saptamana asta sa centralizez într-un blog entry. S-a vazut, nu? Cu entry-ul ala despre tipul dobitocului, pus sa fie. Cruntul adevar este ca am fost prea lenes, bolnav, ocupat, lenes, preocupat, lenes ca sa gândesc un blog entry demn de mine. Ah, ce cool sunt eu! Adevarul (partea a 2-a) este ca as putea vorbi paragrafe intregi despre verzi si uscate, exact cum fac in acest moment, si ar iesi de-un bog entry pana la urma. Dar destul cu aceasta paranteza introductiva.

Cum spuneam mai sus, tocmai mă plângeam că nu am despre ce să scriu, că fix a doua zi după ce am scremut un entry mediocru mi-a venit geniala idee să ma plimb şi pe blogurile altora. Astfel am dat peste acest entry. Aşa cum este indicat, I have been tagged şi trebuie sa scriu intr-un paragraf despre o carte care mi-a plăcut.

Marele meu noroc şade tocmai în lipsa mea de cultură, respectiv în numărul mic de cărţi între care va trebui să aleg. Am citit acum vreo 3 luni “Choke” de Chuck Palahniuk. Pentru aceia dintre voi care nu stiti, Chuck P. a scris Fight Club, cartea după care s-a facut celebrul film cu care vă tot bat la cap. Dar să incepem paragraful.

“Choke” surprinde câteva săptămâni din viaţa unui obsedat sexual care suportă lipsuri şi umilinţe pentru a-şi putea îngriji mama bolnavă. Mi-a plăcut felul în care simbolurile ies în evidenţă, dar sunt imposibil de transformat în idei în acel context, obligând cititorul să aştepte explicarea acestora. Mi-a plăcut abordarea neconvenţională, aşa cum mi-a plăcut şi stilul unic (din câte ştiu eu, cel puţin) în care scrie Chuck. Mi-a plăcut că m-a făcut să o citesc într-o singură noapte.

Alti 3 oameni pe care să îi osândesc la aşa ceva nu voi numi, căci risc să nu fiu luat în serios, şi risc să creez un platou de (3) mere ale discordiei. Le voi mulţumi foarte mult celor care vor să îmi facă pe plac, şi îi voi ruga să mă anunţe via comments. Ah, cât de organizatoric sunt! Ah, ce comentariu gay am făcut. I’m not gay! Mi s-a stricat tasta backspace, in schimb.

Tipul Dobitocului

Initial am crezut ca ma insel, insa am (tot) constatat ca principalul obstacol in calea comunicarii este incapatanarea cu care respectivul emitator sau receptor refuza actul acesteia. Se poate ca parerile voastre sa nu coincida cu a mea, dar indaratnicia este un atribut intalnit de obicei la animale, de unde si titlul. De mentionat aici ca exista o pornire animalica in fiecare.

Dobitocul este un fel de spammer. Una dintre trasaturile de baza ale acestei specii este o buna dezvoltare a corzilor vocale, trasatura cu dublu rol: suprimarea initiativelor de comunicare ale altora prin acoperirea sonora si intimidarea interlocutorului, care va cauta sa fuga cat mai departe. Combinata cu auzul slab si cu o buna memorie de scurta-durata (care ii permite sa repete irational aceleasi argumente), aceasta caracteristica da dobitocului-spammer puterea de a evita sau chiar suprima chiar si cele mai nevinovate tentative de comunicare.

Se poate vorbi despre dobitocul interior, un fel de demon al fiecaruia, care incearca sa iasa lasuprafata si sa preia discutia. Ca un fel de Hulk, acestuia ii este mai usor sa evedeze intr-un mediu plin de furie. Sa ne lasam asadar condusi de instincte.

November 17, 2006

Multi dintre voi stiu că astăzi este o zi memorabilă: pe 17 noiembrie 1942 s-a nascut Martin Scorsese. 42 de ani mai tarziu, în familia Marciu fericirea făcea un scurt popas: la maternitatea Polizu apărea în această lume un viitor student la Politehnică, pe numele său Ion-Tudor Marciu.

Născut la ora 23:50, doar 600 de secunde ar fi putut schimba, metafizic vorbind, gloriosul său destin cognitiv. Daca Tudor Marciu s-ar fi născut pe data de 18 noiembrie, poate că destinul nu l-ar fi direcţionat către facultatea pe care a făcut-o şi Sergiu Nicolaiescu, lipsindu-l astfel de ocazia de a se plânge că este neînţeles şi că locul său nu este de fapt acolo. (Când spun că locul său nu este acolo, mă refer evident la Sergiu Nicolaiescu.)

Din cauza lipsei unei personalităţi proprii, pruncul cântărea mai puţin decât ar fi fost normal. Tânărul Tudor a reuşit însă să depăşească acest handicap prin însuşirea a diferite trăsături de caracter ale cunoscuţilor săi, ajungând în cele din urmă să îi numească pe aceştia fraţi ai săi şi sa le jure diverse. Pe partea artistică, această îndeletnicire se dovedeşte a fi foarte utilă, Tudor putând în perioada liceului să ocupe simultan, precum viitorul său precursor Sergiu Nicolaiescu, trei poziţii în trupa de teatru: scenarist, regizor, actor.

Odată cu trecerea timpului, tânărul a observat la propria-i persoană o creştere în greutate, greutate pe care a atribuit-o în mod greşit ideilor sale, considerate acum pline de substanţă. Pentru că simţea nevoia să împărtăşească lumii aceste idei, Tudor a început un “blog”, considerând aceasta apogeul creaţiei sale. Iată-ne aici, aşadar.

În zilele noastre, Tudor Marciu locuieşte liniştit în casa sa memorială de pe Bulevardul Dimitrie Cantemir, auto-ironizăndu-se sau apăsând din când în când “Refresh”, în timp ce ecourile propriilor idei cutreieră liniştit spaţiul metafizic dintre urechile sale. Şi evident, aşa cum insinuează Red Hot Chili Peppers, acest spaţiu serveşte şi ca mulaj pentru dragostea pe care o produce: “The love I make is the shape of my space”… whatever that means.

Senzaţional: Dan Diaconescu implicat în traficul de droguri!

Dacă oamenii şi-ar vedea naibii de treburile lor, o grămadă de lucruri ar merge mult mai bine pe această planetă. Mă refer preponderent la planeta România. Fiecare individ se crede îndreptăţit să încalce intimitatea altora, să privească fix la oricine i se pare ieşit din comun, să îşi dea coate şi să chicotească împreună cu restul grupului, iar în cele din urmă, fără introducere sau politeţe, să ceară o explicaţie sau un detaliu minor, doar “ca să se afle în treabă”. Mi-e, din nou, silă.

În fond, nu ar trebui să mă mire aşa ceva la o societate care se uită la DDTV, care citeşte Libertatea, şi aşa mai departe. Goana după intimitatea altora este derivată direct din goana după senzaţional, iar catalizatorul ambelor preocupări este plictiseala. De plictiseală, băbuţele de bloc monitorizează activitatea pe scară şi o relatează una alteia. Sunt oare singurul care vede o asemănare cu presa de scandal?

Senzaţional: poporul care i-a produs pe Eminescu şi pe Blaga îi bârfeşte pe Mutu şi pe Becali. Futurologic vorbind, cred ca vox populi se îndreaptă spre o supradoză de senzaţional. Presa de scandal deformează realitatea, ca şi drogurile. Presa de scandal scoate din context. Drogurile creează halucinaţii. Presa de scandal apare ritmic. Drogurile creează tabieturi sau chiar dependenţă. Mi-era silă, dar acum mi se face teamă.

Nopţi albe cu Andreea Esca

Introducerea manualelor alternative a însemnat pentru unii un nou prilej de dezbateri televizate, la vremea aceea. Într-unul dintre manuale, pe lângă revoluţia din (sau, pentru amuzament, de la) 1989, element inovator ce ţine de istoria recentă, apăreau numele unor personaje care încă nu intraseră complet în istorie, în sensul că mai trăiau. Andreea Esca este un asemenea personaj, fără a avea totuşi vreo vină.

Am fost la “nopţi albe pentru tineri”, la  proiecţiile de filme româneşti de la casa de cultură a studenţilor. Să vă prezint programul serii, ca să ştim sigur despre ce vorbim: “Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii”, “Hîrtia va fi albastra”, “A fost sau n-a fost?” si “Legături bolnăvicioase”, între primele două fiind intercalate scurt-metrajele “Marilena de la P7″ si “Lampa cu căciulă”. Acum, că am demonstrat că ştiu despre ce vorbesc, pot să schimb subiectul şi să vorbesc despre ce îmi propusesem de fapt.

Aparent, tematica serii a fost “Revoluţia de la 1989″. Deşi a trecut prin roluri de Deus-ex machina, personaj central, si personaj principal in lipsă, 22 Decembrie a fost, într-un fel sau în altul, prezent în primele trei lung-metraje. Ei bine, aici voiam să ajung. Maratonul de proiecţii se aseamănă întrucâtva cu revoluţia. În primele minute, a devenit evident că sonorul este prea slab, iar în urma insistentelor spectatorilor ca situatia sa fie remediata, acesta a disparut cu totul, obţinând din partea acestora aplauze ironice. “Moartea” unui proiector ne-a scutit de teama că am putea vedea subliminal filme pornografice, între role apărând pauze de câte cinci minute. În aceste vremuri manelate, Casa de cultură probabil că nu a mai găzduit de ceva timp un eveniment de o asemenea complexitate, de unde şi problemele de organizare.

Mai mult decat confuzia şi dezorganizarea, mai mult decât reacţiile populare, evenimentul este legat de revoluţie prin faptul că este vorba despre tineri, tineri care se pot considera diferiţi, şi cărora nu le este teama să fie rebeli, roacheri pe care partidul nu îi vrea tunşi, tocmai ca urmare a respectivei revoluţii, atât de uşor de luat în derizoriu, de fapt. Oricum va fi uitată, aşa cum se întâmplă cu tot ce ajunge în cărţile de istorie.

Cam atât voi avea răbdare să vă povestesc, dacă nu vă ajunge, trebuia să veniţi, nu să mergeţi în club, frate. Eu unul mă bucur sincer că am stat o grămadă de ore pe scaun să mă uit la filme cu şi despre revoluţie. Nu, serios.

Manole & Dracula

Privind catre mine si frazele mele facute jumate-jumate intre romana si engleza inteleg oarecum despre ce ar putea fi vorba cand se spune ca ne pierdem identitatea nationala. Reprezinta insa aceasta bilingvizare cu adevarat lipsa unei identitati sau mai degraba o transfigurare a acesteia?

If I were to write my blog entries in English, I could (in theory, at least) have more readers. Ma gandesc asadar ca a fi bilingvi ar putea avea avantajul de a face cultura romaneasca accesibila (Hungarian ppl, I don’t mean your language so shut up).

Iubitori de neam & patrie, nu-mi sariti in cap, caci nici eu nu vreau Dracula Park. A le face accesibile nu inseamna a le altera. La altceva ma refer: ma indoiesc ca vreun roman l-ar fi citit pe Dostoievski in original.

Asadar sa fim mai deschisi la minte cand ciobanasul spune catre oaie “for three days now you’ve neither eaten nor been quiet”, desi pentru noi suna cel putin bizar. Si sa terminam naibii cu meniul romanesc de la telefonul mobil, ca nu-n asta sta dragostea de patrie.

A, si ideea mi-a venit de la aceasta “blasfemie”: click!

Obiectivul foto ca simbol falic

Intr-un fel, e cam ca si cand as fi un telefon mobil. Cuvantul cheie al acestor vremuri tulburi pare sa fie ‘portabilitate’. Bateriile wireless nu au fost inventate, ceea ce umanizeaza tot felul de devices, obligate de legile firii sa doarma din cand in cand.

Am citit pe un photo-blog o ironie la adresa celor care acorda o foarte mare importanta marimii unui obiectiv (al propriului aparat foto). George Nicolae, cãci despre el este vorba, asemana aceasta preocupare cu asocierea aparat foto-falus. Imi dau seama cu aceasta ocazie despre tranzlatarea acestei preocupari si la alte devices.

In fond, o gramada de indivizi se mandresc cu performantele telefonului mobil. Doresc sa remarc aici ca nu este vorba doar despre marime, ci si despre pricepere: 3G, bluetooth, wireless LAN. Mai mult, aceasta preocupare nu este una strict masculina; de exemplu, o tipa isi va dori ca telefonul ei sa fie cat mai mic.

Urmeaza astfel momente de meta-extaz, incarcate cu priviri pofticioase, tatonari tandre, mici apasari, imbratisari si chiar mangaieri. Terminarea bateriei are insa puterea de a transforma aceste momente in unele penibile pentru ca, nu-i asa, nu e nimic sexy la un device care devine flescait dupa cateva atingeri.

Pentru combaterea acestui risc, este recomandata incarcarea bateriilor inainte de a iesi in societate.