O sfera europeana

Iubirea pe care o emana fiecare este un fel de aura care capata forma sufletului. Constat in aceasta ordine de idei ca multi au un suflet sferic, trimitand aceleasi urari in toate directiile. Fie ca zborul lin al fulgilor de nea sa va aduca lumina, sanatate si cadouri de la Mosul in suflet. Alaturi de cei dragi, evident!

Sezonul iubirii de familie si prieteni se apropie de sfarsit. Daca ar fi sa ma conformez cliseului si as trage o linie, nu cred ca mi-as aduce aminte ce am vrut si cat anume din asta am reusit sa fac, mai ales ca nu imi doream in mod deosebit sa fiu cetatean european.

Probabil ca am fost cald, nepasator, modest, plin de sine, iertator sau nu, vesel, suparat, si multe astfel de perechi de atitudini de-a lungul anului. Imi ramane doar de sperat ca socotelile se vor incheia fara datorii din partea mea. Imi voi dori ca anul viitor sa pot fi mai bun: ma credeti sau nu, asta e cam tot ce ma intereseaza cu adevarat.

Multumesc tuturor celor care m-au ajutat in vreun moment, sustinatori care vor ramane modesti, deci anonimi aici, din teama mea de a nu omite pe cineva. Ii includ aici si pe cititorii fideli sau ocazionali ai acestui blog.

Cer iertare celor fata de care am gresit in vreun fel, fie si numai in ochii lor. Insist sa va bucurati de acest moment rar. Va trebui sa ma opresc inainte de a parea sentimental. Fotografii voi posta maine, poate. Sa ii zicem “program de fidelizare”. Sa auzim de bine!

Secretul Crăciunului

Cineva mi-a spus odată “dude, you have become bitter!”. Statistic vorbind, rata sinuciderilor creşte de Crăciun. Cu alte cuvinte, în timp ce unii se bucură de spiritul modern al Crăciunului, reprezentat de cei 0.5 L gratuiti la fiecare sticlă de 2L de Coca-Cola, sau de alcoolul suplimentar din Tuborg Christmas Brew, alţii decid să pună capăt tristeţii. Normal, doar toţi ceilalţi le fac în ciudă cu aparenta lor fericire.

Ne aflăm într-un fel de cerc vicios: Crăciunul este timpul anului în care suntem alături de cei dragi şi în care îi iertăm pe cei ce ne-au greşit. Cu alte cuvinte, ne vom îndepărta din prieteni ca să putem să apropiem un grup atent selecţionat, şi îi vom ierta pe cei pe care i-am fi iertat oricum sau despre care nu ne mai pasă pentru că ne sunt indiferenţi.

Vom face tot felul de fapte bune, în contul cărora vom putea anul viitor să fim nişte păcătoşi lipsiţi de griji. Vom fi mai atenţi cu cei apropiaţi, ca să răscumpărăm momentele în care ne-am băgat şi în care ne vom băga picioarele în sentimentele lor. Vom evita orice fel de conflict, punându-l la murat undeva în spatele memoriei, ca să fie numai bun de stârnit de îndată ce se va fi terminat sezonul dragostei pentru aproape, în tot acest timp el prinzând densitate şi aromă de frustrare. Suntem nişte ipocriţi.

Mi-aş dori să rămânem cu toţii mai buni şi anul viitor. Mi-aş dori să ne apropiem necondiţionat unii de ceilalţi. Mi-aş dori să ningă. Mi-aş dori să putem ierta pur şi simplu. În mod simbolic, Iisus s-a născut în preajma solstiţiului. Cu alte cuvinte, nopţile încep să scadă în lungime în preajma Crăciunului. În preajma Crăciunului putem cu toţii să sperăm că lucrurile vor merge mai bine în continuare.

Chiar dacă Biblia ar fi de fapt ficţiune, de ce nu am putea să înţelegem simbolul din spatele Tatălui şi Fratelui nostru mai mare, de ce nu am putea să ne dăm seama că este vorba despre a ierta, de ce nu am putea pur şi simplu crede că dacă suntem buni cu ceilalţi, cineva va fi bun cu noi într-o zi? În fond, de Crăciun dăruim şi iertăm, aşa cum acum două milenii ni s-a dăruit şi am fost iertaţi.

Şi chiar dacă nu credem în aşa ceva, am putea să înţelegem substratul: iertarea este un însemn al puterii; altfel nu ar fi atât de greu să întoarcem proverbialul obraz. De Crăciun, fiecare poate să o ia de la început, fiecare poate fi un om nou, după chipul şi asemănarea Tatălui. Indiferent de credinţă, fiecare om are şansa ca de la Crăciun încolo să fie un Dumnezeu. Cu alte cuvinte, de la Crăciun încolo, un om poate fi un Om, trebuie doar să aibă puterea de a începe să ierte.

Şi asta, dragii mei, este cu adevărat minunat. “Because without the bitter, baby, the sweet ain’t as sweet.”

Courtesy of Vodafone (and the lack thereof)

Ceea ce urmează trebuia să constituie vreo 3 posts şi să redea vag călătoria mea la Sibiu, si nu sa fie singurul post din categoria Blog & Travel. Dacă vă vine să credeţi, singurul hotspot wireless (deci singurul ‘net gratis) pe care l-am găsit era Vodafone şi era pe bani, de fapt. Huo, vulturilor! Urmează aşadar o ediţie specială cu titlu de film pornografic:

Connecting people 3 in 1

Este luni. Vanzatorii ma saluta de indata ce trec pragul, si nu le pasa de cate ori ma razgandesc pana sa cumpar o amarata sticla de coca-cola. Un tip se implica in a ne da indicatii atat de mult incat ajungem sa Il urmam cu masina. Cand ramanem prinsi in trafic, trage pe dreapta si asteapta. Ma simt bine printre semenii mei.

Mancarea este excelenta, pacat de portiile imposibil de terminat. Muraturile sunt de casa, gemul la fel, pacat ca nu mai incape desert. Muzica este in surdina, ca si ceilalti clienti. O doamna ce mi-ar putea fi mama imi vorbeste cu “dumneavoastra” si ne tot ofera de baut. Sunt aproape perplex, pentru ca nu imi aduc aminte ca normalitatea sa fi fost vreodata mai surprinzatoare.

Toate acestea se vor termina mult prea repede. Maine seara voi fi la Bucuresti si orasul Sibiu va fi deja o amintire cand eu voi tranfera aceste ganduri catre internet. Evident scriu in deplasare si voi pasa cu nostalgie timpul prezent, desi ma voi fi intors de multa vreme. In acele momente, ziua de maine se va numi miercuri, iar eu ma voi gandi la badaranii din metrou. Pana atunci mai este insa o jumatate de zi.

Este marti, asa ca merg pe o strada curata, si oamenii imi zambesc. Ma opresc sa fac o fotografie si trecatorii imi ocolesc cadrul, sau asteapta sa cobor aparatul fara semne de nerabdare. De fapt, ca tot veni vorba, nimeni nu se uita urat la mine, in ciuda faptului ca probabil ma comport ca un turist asiatic.

Pe partea providentiala am avut noroc, asadar partea turistica s-a prelungit pana maine. Se pare ca marti seara, adica acum, ma voi gandi scurt si cu amuzament la badaranii din metrou. Era dimineata, deci frig, deci degetele mele au amortit pe aparatul foto. In pizzeria in care intru, pun intrebari de turist, iar o tipa se ofera sa imi arate orasul. Am astfel ocazia de a vedea Sibiu prin alti ochi decat ai mei. De exemplu, aflu ca exista un mall-frate!

Ah, ma gandesc eu. Stiam ca e prea frumos. Turns out the mall is sort of stylish, though. Sigur, exista si fitze, dar mult mai putine decat ma asteptam. In plus, e situat la iesirea din oras, deci e un fel de Carrefour, de fapt. Iata-ma asadar mergand la mall in masina unei tinere vag cunoscute, ceea ce ma indoiesc ca as fi facut in Bucuresti. Din cauza traficului, evident.

All and all, m-as face student aici, daca ar avea Politehnica. Si imediat ce termin de ras in hohote, voi scrie in continuare: culmea, fiind din Bucuresti, probabil ca as primi loc la camin. Cu putin noroc, voi goli cardul si voi mai avea si baterii; in aceste conditii, voi avea si poze cu Sibiul noaptea. Urati-mi noroc: chiar daca voi vedeti asta abia de miercuri incolo, putin noroc in plus nu strica niciodata.

Cioara va fi albastră

Voiam să mă laud încă de la entry-ul precedent, dar subiectul cu validarea era mult mai la îndemână. În noaptea dintre 1 si 2 decembrie, aflându-mă în complexul studenţesc regie, în selecta companie a colegilor mei şi a aproximativ 2 litri de ţuică fiartă (rămasă nebăuta, dealtfel), am ajuns la concluzia că am putea să facem un scurt-metraj în loc de deja plictisitoarea carne la grătar. Între timp, filmul este aproape gata, şi pot scrie ca într-un clişeu că a fost o experienţă care a catalizat revelaţii şi a întărit idei; dar despre asta în altă zi.

Cu câteva ore înainte de asta, ne plimbam aproape voiosi de la Piaţa Universităţii spre Piaţa Romană. Făceam acest pelerinaj, cot la cot cu ceea ce părea a fi întreaga populaţie bucureşteană, pentru a vedea proaspăt-inauguratele decoraţiuni de iarnă. Beigbeder povestea în “199.000″ cum Pepsi voia să înregistreze culoarea albastru. Văzusem înainte de asta o reclamă în care Pepsi se lăuda că schimbă culoarea Crăciunului. Se pare că acesta va fi rămas totuşi roşu, aşa cum l-a lasat Coca-Cola acum multă vreme. Anul acesta Primăria (sau cine o mai fi conducând oraşul Bucureşti) reia lupta abandonată de către Pepsi. Decoraţiunile de deasupra drumului, de peste drum am putea spune, sunt albastre.

În fond, nu mă deranjează atât de mult faptul că “Primăria schimbă culoarea Crărciunului, cumpăraţi Primăria şi consumaţi rece!”. Mă scoate din sărite motivul, în schimb. De ce sunt luminiţele de Crăciun albastre? Pentru ca am renunţat la Coca-Cola şi la brad în favoarea lui Pepsi? Nu! Pentru că am fost primiţi în Uniunea Europeană, şi asta sărbătorim de fapt. Mă enervează această mentalitate de slugi, şi nu atât din mândrie, cât pentru că peste ani şi ani în care sentimentul de frustrare va dăinui vom continua să ne exercităm abuziv atitudinea de stăpân asupra oricui se află în poziţia de a depinde de noi. Vom continua să ţipăm la ospătari, să ne răţoim la serviciul clienţi, să privim de sus din ghişee, şi tot felul de alte bădărănii de care eu unul m-am tot săturat.

În curând vor trece 17 ani de la revoluţia din 1989 şi eu nu mă pot gândi decât ca un robot al UE că şi atunci hârtia era albastră. În mod ironic, aceste idei înmugureau în capul meu de 1 Decembrie. Era aşadar vorba despre o dublă sărbătoare: Moş Crăciun în UE şi România în UE. Sau poate că totul ţine de trend: roşul nu mai e la modă, cum nu mai sunt nici religia, nici valorile naţionale, şi cu atât mai puţin bunele maniere. În mod sigur există un proverb care să descrie abandonarea unor valori consacrate în schimbul unora mai sclipitoare. Să fie vorba despre cel cu vrabia din mână?

La muzeu se merge sâmbăta

Administrativ vorbind, bun venit pe noul weblog. Sper că vă veţi simti ca într-o nouă casă. Dar să lăsam banalităţile: de ce ar scrie cineva un blog? Eu, spre exemplu, aş putea să îl scriu ca să mă laud cu propriile realizari, sau ca să descriu frânturi din viaţa mea pasionantă şi senzaţională. Aş putea vreau sa zic, daca aş avea vreo realizare sau măcar, ştiu şi eu, vreo viaţă. În lipsa acestora, mă văd nevoit să pun pe hârtia virtuală tot felul de cugetări şi concluzii.

Sigur, legătura cu tema de azi este vagă, dar de ce să pierd o bună ocazie pentru a mă lăuda? Mi-am testat coeficientul de inteligenţă şi am fost linguşit cu valoarea 140, valoare care aparent mă situează printre cei mai înţelepti 5% americani. Şi acum partea serioasă: cică din răspunsurile date reiese că pot vedea similitudini, corespondenţe, analogii dacă vreţi, între situaţii aparent disjuncte. Cred că s-au uitat prin blogul meu.

În contextul înclinării mele spre similitudini, precum şi al inaugurării unui nou weblog, să revenim la întrebarea cu care mi-am propus să vă macin. Există o grămadă de siteuri care oferă o grămadă de teste, precum există şi o grămadă de bloguri, cu respectiva grămadă de blog entries. Aparent disjunct, cu cât acorzi unei persoane mai puţină atenţie, cu atât respectiva persoană va încerca mai tare să capteze respectiva atenţie. Cuvântul cheie pare a fi “validare”. Da, cu toţii căutăm validare, fie a personalităţii, inteligenţei, compatibilităţii, etc. din partea unui formular HTML, fie a ideilor sau experienţelor noastre din partea semenilor noştri.

Această sete de validare poate fi privită aşadar ca fiind piatra de temelie a schimbului de idei, sau a creaţiei în general. Căci dacă nu ne-ar interesa ce cred alţii despre ideile noastre, de ce ne-am obosi să le exprimăm într-o formă sau alta? Din punct de vedere religios, Dumnezeu a generat Universul şi apoi probabil că s-a simţit cam ca mine: trist că nu îi citeşte nimeni blogul. A simţit aşadar nevoia ca cineva să îi admire (spera El) opera, şi iată omul. Să salutăm aşadar setea de atenţie, motivul existenţei noastre.