Şoferul interior

Ironic sau nu, dacă de obicei încep cu “am constatat” sau “mi s-a tot spus”, de data asta v-am tot spus eu vouă că a înţelege greşit ceva este al naibii de comun. Faptul că am dreptate nu mă încălzeşte cu nimic. Aparent, greşita înţelegere nu este restricţionată la nivel verbal, acţiunile fiecăruia părând de neexplicat sau chiar amuzante altora. Din păcate, acesta este o atitudine pe care eu însumi o adopt mai des decât mi-aş dori. Îmi rezerv însă dreptul de a mă enerva când mă ciocnesc cu aşa ceva.

Pentru că există un mic şofer în fiecare, fiecare are impresia că s-ar descurca mai bine în locul respectivului observat. Din nou aparent, spiritul de şofer se intersectează undeva în interiorul fiecăruia cu propria îngâmfare. Vom crede aşadar că orice este exact aşa cum vedem şi înţelegem noi, şi nu ne vom sfii să criticăm sau să ironizăm fără a sta pe gânduri.

Aveam să întăresc constatarea că a încerca o lămurire este inutilă, amuzamentul este deja lansat şi va fi animat de către sine, în stupiditatea sa, o bună perioadă de timp. În ceea ce mă priveşte, dezamăgirea maximă apare când observ apariţia a aşa ceva din direcţii-surpriză. Să mă supăr? Bineînţeles că e o situaţie neplăcută, dar am şi lucruri mai bune de făcut. Dezamăgirea rămâne, însă.

Ajunge – experiment

Timpul scurt mă obligă să adopt stilul minimalist de blogging.

“Îţi rămâne doar să te răzbuni pe tine, căci e mai uşor să fii rău când vrei să fii bun şi n-ai cu cine” zice Cheloo, acest diavol care mă tentează mereu.

În ciuda mea, muzica pe care o ascult mă afectează din punct de vedere al atitudinii. La naiba!

Lumea se trage din Adam şi Eva, românii din Traian şi Decebal. Ca rezultat, organul sexual masculin este de gen feminin. Ca posesor al acestuia, mă simt uşor umilit.

Timing is everything. Aş avea chef să văd un film, dar n-am chef de film acum.

Credeam că e mai interesant stilul minimalist. Sau poate că nu mă pricep eu. Citesc acum şi îmi vine să pun un comment în care să îi zic autorului cât de naşpa frate i-a ieşit.

Constat că în ciuda eforturilor mele aproape disperate, sunt o grămadă de oameni care pur şi simplu nu mă plac. Treaba lor.

A, şi e posibil să-mi treacă, dar mi-am propus să devin rău. La ghenă cu diplomaţia, nu mai menajez pe nimeni. Să nu ziceţi că nu v-am avertizat. Păi naibii, mă uit la ultimele posts şi mi se face jenă. Blogul cel rău my ass.

V-ajunge. Ce, n-aveţi altă treabă? Fotografii n-am, că n-am mai făcut.

Saint John

Pentru că e ziua mea, îmi permit să scriu pe blog de dragul scrisului în blog. În fond, e dreptul meu. Dacă nu ştiaţi, adresa siteului meu făcut de mine ar fi putut foarte bine să fie ioncelrau.lx.ro . Da, aşa cum îmi amintesc dacă îmi fac abonament la metrou sau autobuz, mă numesc şi Ion. De fapt, n-am nimic împotrivă, doar că nu sunt obişnuit ca lumea să mi se adreseze cu numele personajului îndrăgostit de pământ. Viţa de vie avea o melodie intitulată “Sapa”.

De fiecare Sf. Ion mă simt vinovat pentru că în toate celelalte zile mă prefac că ma cheamă doar Tudor. Ceea ce, în cele din urmă, nu e prea frumos din partea mea. Sunt o grămadă de oameni pe care îi cheamă tot Ion, şi cu care pot astfel să mă identific, este ca un fel de club. Am o viziune a unei lumi în care dansăm toţi în tăcere cu căştile la urechi, de ziua noastră de nume.

Atât Bogdan cât şi Ioana (la mulţi ani!) mi-au adus aminte în glumă (sau poate că nu) că astăzi este ziua lui John Frusciante (Ionuţ, pentru unii bloggeri răi), şi asta mă îngrijorează. Mă îngrijorează pentru că înseamnă că cei din jurul meu nu minţeau când îmi dădeau de înţeles că îi deranjez cu obsesia mea. Nu îmi dau însă seama de ce; în fond nu e ca şi când nu aş asculta şi altceva din când în când (săptămânal, aproape).

Îmi place linia melodică, tonul sincer al vocii, curajul cu care se avântă la note rezervate în mod normal pentru cântăreţe sau cântăreţi de sex feminin; mă identific cu versurile criptice şi atitudinea deprimată. Şi deprimantă în cele din urmă; dar hei, o emoţie e o emoţie, şi chiar dacă nu e pozitivă este o dovadă clară a faptului că eşti din carne. Dar gata cu prostiile, de acum înainte voi asculta Rudărel. Aş asculta Guţă, dar e prea mainstream.

Mulţumesc celor care mi-au urat “La mulţi ani!”. Vă jur, fraţilor, că m-am bucurat ca un copil la fiecare telefon, SMS sau IM (numite PM în unele cercuri). Vă înţeleg perfect pe cei care aţi uitat, pentru că mie mi se întâmplă mult mai des. Că veni vorba, să mă iertaţi voi cei uitaţi la rândul vostru de către mine, pentru că sigur existaţi. Şi cer iertare şi fraţilor mei la care din diverse motive nu ar fi ajuns urările mele electronice, eu le jur că le-am trimis. Fără număr! (şi poate de-aia nau ştiut căs de l-a mine).

Un teatru antic cu buget redus

Sunt un ipocrit. Cine naiba mă cred? Printre umbrele propriei minţi mă strecor, căutându-l pe eu cel adevărat. Eu, care stă probabil ascuns într-un colţ în timp ce eu îl caut şi eu îl caut în timp ce eu zâmbesc frumos şi fac remarci deştepte. Şi în tot acest timp, eu, eu şi eu stam pe bară. Suntem pregătiţi acţiune, însă: nu se ştie niciodată când eu voi fi mai potrivit decât mine pentru o respectivă situaţie.

Problemele apar atunci când eu nu sunt gata să sar mă înlocuiesc, sau mă înlocuiesc greşit, lăsând pe cineva să vadă o latură a mea pe care nu intenţionam să o arăt. Din păcate, este foarte uşor uşor să judeci greşit ceva scos din context.

O altă situaţie interesantă apare atunci când sunt confundat cu mine. Aşa cum, de exemplu, este uşor să crezi despre cineva că este “de treabă” când de fapt este “fraier” şi invers. Cei din jurul meu făcând această confuzie în ceea ce mă priveşte, şi făcând-o atât de des, ajung să nu ma mai deosebesc de mine. Îmi este din ce în ce mai greu deci să îmi dau seama când sunt “de treabă” şi când sunt “fraier”. E un exemplu.

În ciuda mea, trăiesc în societate, deci cunosc mereu oameni, oameni care sunt diferiţi între ei, deci cu care încerc dintr-un fel de reflex să interacţionez diferit. Mă găsesc aşadar între o grămadă de eu. Suntem aproape identici cu mine, dar diferiţi între noi, iar mie îmi este din ce în ce mai greu să aleg repede cine vreau să fiu, sufocându-mă singur, de fapt. Niciodată nu mi-a plăcut aglomeraţia.