Citius, Altius, Fortius

Daft Punk are o melodie intitulată “Harder, Better, Faster, Stronger” (v-am zis că mai ascult şi altfel de muzică din când în când). Conform unui sondaj recent realizat, românii încep să renunţe la maşinile mari în favoarea celor mici. Facem această alegere pentru a ne putea strecura mai uşor în trafic. Mi se pare interesant faptul că într-o vreme nu foarte îndepărtată, mărimea era cea mai importantă însuşire a unui obiect (sau, într-un fel, chiar a unei acţiuni), iar acum viteza începe a o detrona. Sigur că din punctul de vedere al dublului-înţeles există lucruri care nu se vor schimba vreodată, există domenii în care ar fi ridicolă aplicarea acestei teorii, şi totuşi nu poţi să nu te întrebi.

Ceea ce mi se pare trist este însă altceva: omenirea a găsit o nouă cale de a se amăgi cu cantitatea în timp ce uită de importanţa calităţii. Este evident că suntem înconjuraţi de viteză, iar asta ne face să ajungem în cele din urmă spunem “tic-tac” în ritmul mecanismului care ne înconjoară. Ca nişte iepuraşi energizaţi ne trăim viaţa la 50 km/h, la 1Mb/s sau la $2/h.Măsurăm orice în funcţie de timp cu atâta precizie şi grijă încât ajungem să uităm ce anume măsurăm. Poate că “living life in the fast lane” nu este cel mai potrivit citat, dar este primul care îmi vine în minte.

Într-un fel, viaţa ne trece prin faţa ochilor cu mult timp înainte de momentul morţii. Ne grăbim foarte mult cu scopul de a fi eficienţi, de a întinde la maxim cele 24 de ore, în cele din urmă cu scopul de a “prinde” cât mai multă viaţă (sau trăire, ca să fie mai clar sensul), pierzând din vedere că însuşi scopul acesteia era de a fi gustată, nu înfulecată în grabă. Obezitatea este o mare problemă a societăţii moderne, poate tocmai din această cauză. “Remind me, if you will, exactly what we’re fighting for” este un alt citat care, deşi poate că nu ilustrează optim ideea vehiculată, este primul care îmi vine în minte.

Firefox

Pe partea administrativă, am de zis câte ceva. Sper să îmi iasă şi de-un entry până mâine. A, ca să nu uit, azi (sâmbătă) este Sf. Teodor. Vă zic acum, ca să nu fac alt blog entry despre asta. Fiţi mulţumiţi, că nici nu ştiţi prin ce era să treceţi. În caz că vă întrebaţi ce e cu pozele, sau mai degrabă ce nu e cu ele, vă anunţ cu regret că aparatul meu foto a fost deteriorat grav de către soartă. Acum faceţi o analogie între aceste două idei aparent disjuncte şi trimiteţi-mi prin e-mail bani, nu urări. Şi acum cu partea tehnică.

Aşa cum poate aţi observat (într-un moment oarecare din viitor), am reparat în cele din urmă buclucaşa căsuţă cu formularul de pus comentarii. Conform bug-ului semnalat de Dan cu ceva vreme în urmă, formularul era invizibil folositorilor de Internet Explorer 6 (sau mai vechi), aceştia trebuind să depună eforturi intense pentru a-mi comunica părerea lor. Deoarece greşeala este a lui Microsoft, mi-a luat ceva vreme să încerc în zadar să o găsesc la mine, încheind prin rezolvarea problemei prin celebra metodă a nodului gordian. Vă recomand totuşi să folosiţi Firefox, pentru că Internet Explorer urâţeşte designul.

Am să încetez aici a vă plictisi cu detalii, dar concluzia este următoarea: acum nu vă mai puteţi ascunde în spatele ferestrei. Acum voi şti că dacă nu aţi comentat, asta înseamnă că nu aţi vrut. Sau că folosiţi Opera, Safari, sau mai ştiu eu ce. Adevărul este că habar n-am ce browsere folosiţi (motiv pentru care poate o să vin în casele voastre şi o să vă supraveghez), dar eu folosesc cu sfinţenie Firefox, şi viaţa mea este mult mai fericită din acest motiv. Trimiteţi acest link la 10 persoane în 10 minute şi veţi avea Internet toată viaţa.

Dacă o găină şi jumătate face un ou şi jumătate într-o zi şi jumătate, câte ouă fac nouă găini în nouă zile?

Prefaţă

Zilele trecute mi-a căzut pe desktop un fel de blog entry/articol care aparent tot circulă în spaţiul virtual, şi pe care nu e exclus să îl fi citit şi domniile voastre. Puteţi citi respectivul articol aici. Autorul cu tricou mulat mi-a dat, prin altceva decât temă sau concluzie, o lecţie despre prejudecată, şi asta m-a făcut să mă simt uşor ştirbit în perfecţiunea mea. Sigur, o altă cauză ar putea fi necesitatea unei vizite la dentist.

Un pic de critică literară, cititori dumneavoastră: autorul foloseşte metoda povestirii în ramă pentru a relata întâmplările ce îl aduc spre concluzie. Mai interesant decât formatul articolului este însă limbajul folosit. Aş putea chiar să afirm că este un stil foarte oral, dacă nu mi-ar veni să zâmbesc concomitent cu formularea respectivei expresii. Aerul şi tonul acestui autor anonim mă fac să mă gândesc la un Ion Creangă al zilelor noastre, dacă Humuleşti ar fi un cartier bucureştean. Întrebările retorice de tipul “cum dreaq mah????” sau “chilu meu…”, precum şi interjecţiile dese introduc cititorul în atmosferă, o imaginaţie mai puternică putând chiar să şi-l închipuie pe gigolo italiano 800 EUR/h stând prăbuşit în fotoliu la o petrecere, povestind cu berea în mână, oprindu-se din când în când pentru a rezona cu acordurile unui refren emo-etno care se aude din camera de dans.

Un avangardist al genului şi probabil un iniţiat al tehnologiei moderne, autorul nu se dă în lături de la a folosi limbajul specific SMS: contrageri precum “k” în loc de “că” sau “ca” (menite să introducă o nuanţă de mister în povestire), sau scurtări ale cuvintelor ca “penibilu” în loc de “penibilul” pot fi des întâlnite pe parcursul operei. Pe de altă parte, folosirea abundentă a punctelor de suspensie, precum şi faptul că în întreg textul majusculele sunt de negăsit ne poate duce cu gândul la un utilizator avid Yahoo Messenger, sau chiar mIRC.

Este de remarcat şi atenţia la detalii a autorului. Chiar şi acolo unde acestea sunt inutile sau de un aparent prost-gust, naratorul insistă să le precizeze, amintind cumva de un episod South Park sau Family Guy scris de Mihail Sadoveanu. În ciuda stilului avangardist, autorul are un respect deosebit pentru stilul marelui clasic, folosind o metodă ingenioasă pentru a da volum pasajelor descriptive: acolo unde, din motivul succesiunii prea rapide a evenimentelor sau a altor inconveniente, detaliile din realitate sunt reduse ca număr, geniul creativ al autorului găseşte totuşi o soluţie prin a le repeta într-o ordine variată pe cele cunoscute deja.

Deşi glumim şi/sau râdem pe această temă, trebuie totuşi să revin la mărturisirea că acest autor mi-a dat o lecţie despre prejudecată, după cum urmează: deşi nu foarte coerent, articolul exprimă o idee şi trage o concluzie cu care nu am putut să nu fiu de acord; chiar în cazul în care nu aş fi fost de acord cu respectiva concluzie, m-aş fi simţit obligat să o respect ca pe o concluzie a cuiva care posedă capacitatea mentală de a o argumenta (deşi, din nou, nu foarte coerent).

Cu alte cuvinte, din cauza stilului “de cartier” în care este scris articolul, am fost foarte aproape de a nu acorda ideii transmise de către acesta o judecată dreaptă, etichetând-o aberaţie. Tudor cel lipsit de prejudecăţi a reuşit însă să mă salveze de la această soartă, cu o lovitură de levier peste ceafă. Sper că am învăţat cu toţii ceva din asta. Eu am învăţat să nu îmi mai întorc spatele, de exemplu.

Penisul ca simbol falic

Mergând pe stradă văd la concetăţenii mei maşini şi telefoane scumpe. Asta înseamnă aşadar că ei vor să îşi arate potenţa financiară, posesiile lor sunt un indicator al banilor pe care îi deţin. Mergând pe tărâmuri mai abstracte, omuleţul verde de pe semafor indică faptul că poţi trece strada, iar conul galben de pe podeaua de la McDonald’s indică faptul că e udă.

Nori sau soare desenaţi pe ecranul TV arată cum va fi vremea mâine, iar plăcuţele cu stick-figures de pe uşa de la WC spun unde am voie să intru şi unde nu. O pereche de ochelari pe nasul cuiva îl disting ca fiind inteligent sau măcar citit. Este uşor să recunoşti un rocker după tricoul cu Metallica sau un ascultător de manele după lanţul gros purtat peste bluza mulată.

Este o societate plină de simboluri, cu toţii camuflăm ce vrem să spunem de fapt într-un reprezentant eficient, ca şi când am face reclamă respectivei idei. Privim către ceva şi înţelegem altceva, pentru că ştim că totul este un fel de spot publicitar. Trăind printre simboluri, nu mai este nevoie să cunoaştem adevăratele înţelesuri, putem să le uităm liniştiţi şi apoi să ne plângem că suntem un fel de roboţi.

Tudor din miez

Carapacea mea ma dezamageste, fapt care ma face sa ma gandesc la cat de des o dezamagesc eu pe aceasta. Prin carapace ma refer la carnea mea. Relativ recent mi-am facut rost de o superba bronsita, bronsita care m-a incapacitat timp de aproape o saptamana, si care, in mod indirect, mi-a generat o restanta in mediul universitar. 

Aveam sa constat cu aceasta ocazie cat de fragil este omul de fapt. Nasol, nu? Pai da, dar nici eu nu am fost tocmai usa de biserica, mai ales ca sunt, asa cum am zis, din carne, si nu din lemn. Saptamana premergatoare imbolnavirii mele a reusit in cele din urma sa cumuleze cam 14 ore de somn, mare parte din acesta in reprize de 15-30 de minute. Putem asadar sa constatam ca mi-am meritat soarta. Era un proverb cu semanat vant…

Seinfeld avea un monolog in care spunea despre cum ‘night guy’ ii trage lui ‘morning guy’ tzeapa stand pana tarziu sa petreaca. Asemanator, Chris Livingston spunea ca isi bate mereu joc de ‘Future Chris’, lenevind in loc sa munceasca, stiind ca acesta din urma va trebui sa recupereze si ca nu va avea cum sa se razbune. 

Extrapoland, Tudor din trecut si-a batut joc de mine, exact cum ne batem amandoi joc de Tudor din viitor. Mai mult, Tudor-miezul ii trage o mare tzeapa lui Tudor-carapace alegand sa nu doarma sau sa nu isi ia antibioticele. Dar ce-o sa faca Tudor carapace? N-are cum sa isi extirpe creierul, caci atunci nu i-ar ramane decat sa scrie articole pentru Libertatea sau sa predea la Politehnica.