Afară plouă – experiment

afară plouă…….. maşinile se scurg prin ploaie, lăsând în urmă dâre… aşa cum noi ne scurgem prin viaţă lăsând dâre…….. mă deprimă……………. ma deprimă atât de tare încât simt nevoia să scriu în blog…….. o capodoperă fără majuscule şi cu multe semne de punctuaţie……….. cu o exprimare simplă şi totodată uşor criptică………….. insistând pe fiecare idee……,……!….. cum ar putea să nu placă acest stil de blogging????? semnele de punctuaţie sunt un fel de roţi dinţate……,…. amplifică mişcarea ideilor…….. dacă pun 5 semne de intrebare………. atunci o sa fie clar……….. toată lumea va înţelege……… era o întrebare retorică………….!………… afară plouă şi suspensia construieşte suspansul…………… oare suntem deprimaţi când plouă sau plouă pentru că suntem deprimaţi???….???………. as continua să scriu…..,.. dar mă tem că va trezi nişte demoni………. demonii dorm acum,,,, da!!…….. sssst!!!…!!! linişte, să nu-I trezesc…………!……… vă vine să credeţi sau nu…,…. există asemenea bloguri…………….. există asemenea oameni………… sunt atât de plin de creaţie încât practic freestyle………… … felul convenţional de a scrie mă închistează…….. îmi strangulează torentul gândurilor……………,….. am atâtea truisme de spus încât nu pot să pierd timpul formatând text………… sau dându-mi seama că am mai zis asta o data…,…… odată……. afară plouă………. abia îmi găsesc timp să pun diacritice…….. doar lamerii nu pun diacritice……,…. în diacritice stă totullllll………..!!!….. dacă cineva mă întreabă “eşti nebun!????…!” eu răspund “părerile sunt împărţite”…….. răspund cu mândrie,…… sunt mândru de disfuncţia mea………… am atâtea idei încât să le organizez înainte de a le scrie….. ar însemna să pierd din ele……… lumea nu ar beneficia de toate truismele care îmi trec prin minte…………….. capodopere ar rămâne nescrise,……… nescrise în stilul meu propriu,………. convenţiile de punctuaţie mă închistează, în timp ce afară plouă…………………….eu sunt un freestyler…………………

Culmea, a fost mai greu decât îmi închipuisem. Aş fi putut să spun pur şi simplu că felul în care trec maşinile pe stradă, felul în care nu se întorc îmi aminteşte de felul în care cineva trece prin viaţă, blocurile sau casele fiind momente, dâra lăsată în urmă fiind urma lăsată în viaţă. Analogii cât cuprinde, dacă mă gândesc mai bine. Trebuie doar să îţi doreşti să vezi o semnificaţie, şi aceasta nu va întârzia să apară. Sigur, n-aş fi publicat asta, pentru că e o singură idee, şi am experimentat deja cu stilul minimalist de blogging. Noroc că mi-a venit ideea să încerc şi stilul egocentrist-depresiv. În ce hal!

Să ne bucurăm cu toţii

Bine v-am găsit! Am fost foarte ocupat, deci mi-a lipsit starea de spirit necesară săpatului în idei şi despicării firului în patru (de ce în patru şi nu în alt număr de subdiviziuni?). Dar destul cu partea administrativă, căci risc să transform ăsta într-un blog. Ştiţi Jaffa Cakes? Sunt niste biscuiti cu gelatină de portocale (sau zmeura). Alea făcute de Pim’s sunt delicioase, cele măsluite de alt producător sunt groaznice. Parerea mea.

Am văzut recent o piesă de teatru plină de simboluri, şi mi-am dat seama ascultând muzică pe drumul spre casă că de fapt partea bună a industriei entertainment este în întregime bazată pe simboluri. Dacă o melodie cântă fără substrat despre cum eul liric este cel mai tare pentru că are bani, maşini şi femei (sau bărbaţi), aceasta este automat catalogată ca fiind superficială.

Astfel, din dorinţa de a fi profunzi am ajuns să fim nesinceri, minţindu-ne pe noi înşine că suntem diplomaţi. Am ajuns să spunem absurdităţi ca “Iartă-mă, eu sunt mai sincer din fire”, sau să avertizăm: “O să fiu sincer cu tine acum”. Am ridicat minciuna la rang de artă, şi în perversitatea noastră o admirăm la televizor, pe scenă, în căşti, în discuţii, şi nu în ultimul rând, în interiorul fiecăruia… O admirăm aşa cum admiră ţânţarul lampa contra ţânţarilor.

Sigur, privim aşa doar dacă vrem să fim melodramatici. Ştim cu toţii că lucrurile nu sunt de fapt atât de simple: trăim într-o societate, şi asta ne dă dreptul, chiar datoria de a fi diplomaţi. În fond, câteodată o minciună mică poate chiar să facă bine, nu? Sinceritatea este de fapt un fel de boală de care trebuie să ne lecuim prin evoluţie, copiii noştri vor fi mai perfizi decât noi. Şi ce dacă o să pierdem orice reper în comunicarea interumană? Avem cu adevărat nevoie de valori absolute, când putem să ne simţim liberi înţelegând şi crezând orice vrem? Cine are nevoie de adevăr? Haideţi mai bine să mergem cu toţii la naiba.