I’ve been to Asia, very nice country!

Am fost, sunt si voi fi un lenes. Din acest motiv, blog entry referitor la calatoria mea în Turcia va fi întârziat, şi nu va fi plin de observaţii orare, care sa captureze momentul. Experienţial vorbind, mă bucur că am fost. Teoretic m-am dus ca să prezint, împreună cu alţi invitaţi internaţionali, câte ceva despre organizaţia in care sunt voluntar, şi ca noi toţi să construim împreună un pod de artă între culturi. Impresia pe care mi-a lasat-o această acţiune a fost că turcii au vrut să spună “Iată cât de frumoasă este arta noastră, şi cât de frumoasă este ţara noastră; iată cât de civilizaţi şi de primitori suntem, nu-I aşa că merităm să intrăm în UE?”. Ei bine, da.

Scuzaţi lipsa de diacritice:

15 Apr 07

O calatorie este o lectie de viata, alege oferta de durism intern. Pe naiba! Asa cum poate am omis sa ma laud, fac blogging din Turcia. Sunt sigur ca stiti cu totii despre banalitati cum ar fi femei fara decolteu, tocmit la pret si shaorma foarte gustoasa care se cheama doner, asadar nu voi insista, contrar primilui impuls.

In caz ca va intereseaza, eu ma duc acolo sa ma intalnesc cu tineri si (sper) tinere din alte tari, cu scopul de a face scimb de experienta in domeniul artistic si de bauturi alcoolice.

Calatoria cu trenul a fost usor monotona prin durata ei de 19 ore, astfel incat rarele momente de contact cu politiile de frontiera au fost aproape binevenite. Vamesul bulgar, de exemplu, ma intreba diverse intr-un fel de romana stricata, iar eu ii raspundeam din reflex intr-un fel de engleza stricata.

Ulterior aveam sa imi dau seama ca o engleza de balta este mult mai utila pentru a ma intelege cu cei neinstruiti in ale britanicilor, acestia nemaitrebuind sa imi pescuiasca intentiile dintre which, does, it, reach, etc.

Aveam sa ajung sa ador pentru valoarea de entertainment discutii de felul:
“coffee?”
“yes, kafe!”
“how much cost?”
“…?”
“kak lira?”
“#%*”
“no understand, english please”
“…?”
aratand pe degete “one, two?”
“#%*; one!”
…
“where you from?”
“Romania”
“:D, George Hagi, Gica popescu, Filipescu!”
“:)) yes”
“Adi Mutu”

Usor surprinzator a fost faptul ca odata trecuta granita, nimic nu a facut implozie, si inca am momente in care pot sa jur, frate, ca sunt in Romania. Va voi plictisi mai departe in urmatorul entry, sau daca nu gasesc Wireless, cateva randuri mai jos. Pe curand!

16 Apr 07

Pleci din Istanbul cu trenul, dupa o zi insorita. Ajungi la Ankara pe ninsoare. Sigur, asta e de asteptat dupa ce te trezesti din somn undeva in podisurile asiatice si vezi prin geamul trenului un fel de tundra, si o vreme foarte rece. Asa cum ziceam si cu alte ocazii, nu e bine sa aplici etichete si stereotipuri. Ar putea sa se intoarca impotriva ta daca, de exemplu, te duci in Turcia cu un singur pulover, si acela este subtire.

Haideti sa facem conversatie.

Subiecte obligatorii: cum ati calatorit, cand si cum n-ati fost intelesi pentru ca nu vorbiti turca, voi cum spuneti la “x” in limba voastra, voi aveti “y”, la voi in tara cum e cu “z”, ce limbi mai vorbiti.

Subiecte vorbite in soapta: daca voi beti, ce, daca muntii aia arata ca niste sani, daca doboara cladirile din varf vara, daca urcam cu elicopterul ca sa ne uitam in decolteu, daca muzica asta de petrecere nu suna bizar in cantina, daca bizar nu e un eufemism pentru lame.

17 Apr 07

Muzica turceasca se bazeaza pe ritm, si este fascinant cat de multe poti face in ochii (si urechile) unui roman doar cu batai de palme si cuvinte pe care el nu le intelege. Si in caz ca va intrebati, nici turcilor nu le place Tarkan.
Se ia cafea, se pune in apa intr-un ibric de cupru, care se pune intre carbuni incinsi. Rezulta cafeaua turceasca, care este utila si dupa ce a fost bauta, pentru ca in zatul ramas pe fundul cestii nu se poate vedea viitorul meu incert.
Unii gasesc ca e nepoliticos din partea turcilor sa organizeze un eveniment in limba lui Shakespeare si sa nu o cunoasca prea bine. Mie unul imi pasa mai putin, pentru ca a te intelege prin semne cu cineva da o mai mare satisfactie: trebuie sa interceptezi firul gandurilor interlocutorului tau, si el pe al tau, iar asta te apropie de persoana respectiva mai mult decat daca ati vorbi pur si simplu. Undeva la nivelul instinctului. Venind vorba de instinct, mi s-ar parea foarte erotic sa fac sex cu o tipa cu care nu ma pot intelege prin vorbe, as vedea acolo un fel de atractie animalica. Dar poate ca sunt eu nebun.
Un artist care nu stie engleza a spus azi ceva ce, desi stiam, m-a fascinat. “art is universal”. Si intr-adevar, o pisica este o pisica in orice limba, atata timp cat este desenata pe o panza. In alta ordine de idei, a mima “castravete” este mult mai interesant intr-un mediu international.

18 Apr 07

Din punct de vedere marketing, Capadocia este slab promovata pentru cat de speciala este. Nimic nu ma putea pregati pentru ce aveam sa vad.
Discriminarea este de fapt o reactie copilareasca: acum discriminam, dar dupa ce globalizarea va fi completa si vom avea cu totii aceeasi cultura si limba, vom tanji dupa diversitate. Acum o aruncam la cos, in loc sa o sarbatorim. Voiam sa zic de ieri ideea asta, dar mi-a tot scapat.
Dansatoarea din buric, la care am observat abia mai tarziu, in poze, ca avea o fatza aproape respingatoare m-a facut sa imi dau seama de ceva: faptul ca religia musulmana acopera corpul femeii te face sa te concentrezi asupra frumusetii fetzei ei, a luminii ochilor, a frumusetii interioare, te face sa renunti la superficialitate. O treaba destul de desteapta spun eu, cu riscul de a fi etichetat misogin.

19 Apr 07

In turcia exista cultul musafirului. In autocare sunt servit cu cafea, ceai sau suc. Mi se da o prajitura. Mi se toarna colonie pe maini. Ma plimb prin oras cu trei domnisoare si ele imi explica orice, imi fac conversatie, ma cinstesc cu covrigi si ceai. La venire primesc tricou, bratara si geanta de umar. Daca as fi in Romania, as crede ca vor sa imi fure portofelul.

As vrea să nu fi plecat, aş vrea să mă mai duc. Aş vrea să fi mâncat mai mult kebap, aş vrea să fi făcut mai multe poze. O tipă pe care am cunoscut-o în Turcia trece prin România în week-end, şi eu habar n-am ce să îi arăt în Bucureşti.

Cu un pas mai aproape

Aşa cum poate aţi aflat, Sărbătorile Pascale se apropie vertiginos. Săptămâna Mare, aveam să constat, este cu adevărat mare, în sensul ca mie personal mi s-a părut a fi foarte lungă, cu atmosfera ei de iminenţă şi cu ipocrizia încercării de a fi mai bun pentru cinci-şapte zile. Acesta este şi motivul pentru care nu am încercat să fiu mai bun decât de obicei, devenind, prin contrastul faţă de mulţi, rău. Am făcut asta nu pentru că îmi doream să port tichia verde a nonconformiştilor, cum spune Dan, ci mai degrabă pentru că, în mintea mea, a fi (sau mai degrabă a deveni) mai bun trebuie să fie un proces natural, nu impus.

Această idee se leagă de teoria mea asupra echilibrului omniprezent: pe scurt, dacă mă forţam să fiu bun acum, aş fi compensat inevitabil prin a deveni afurisit cu prima ocazie, exact aşa cum te îngraşi imediat ce termini de ţinut regim (o bună scuză în caz că nu vreţi să ţineţi regim). Despre dualitatea comportamentului în preajma sărbătorilor religioase v-am mai plictisit şi cu ocazia Crăciunului, şi voi alege să nu mă repet mai mult decât este necesar pentru o introducere. În schimb, vă voi spune ce părere am eu despre sfârşitul lumii.

În urma unor discuţii şi cugetări am confirmat concluzia că omenirea habar n-are pe ce lume e. Vedem în trei dimensiuni, şi presupunem automat că doar acestea există. Mă repet: dacă nu vedem ceva, atunci sigur nu există. Această mentalitate de struţi ne limitează la a gândi într-o cutie din care nici măcar cei de la departamentul Marketing nu reuşesc să iasă. În consecinţă, noi personificăm forţa divină şi îi spunem Dumnezeu, respectiv îi atribuim chipul şi asemănarea noastră pur şi simplu pentru că nu putem să stăpânim conceptul, nu putem să vedem aşa ceva cu ochiul minţii.

Când a apărut viaţa pe Terra, aceasta avea forma unor organisme unicelulare: strămoşii noştri erau nişte parameci şi euglene, aşa cum noi suntem strămoşii unei specii care va putea gândi la un nivel mult mai avansat, şi poate că aceştia vor putea înţelege de unde vine Universul, sau poate că vor fi doar strămoşii celor care vor afla, şi aşa mai departe. Cine ştie, poate într-o zi cineva o să studieze la şcoală etapa noastră şi o să înveţe despre felul primitiv în care noi descompuneam chimic materie pentru a produce energia necesară metabolismului, în loc să o captăm în forma ei pură.

Am auzit zilele trecute la TV un fragment din discursul unei feţe bisericeşti, şi acesta spunea că vom ajunge în Împărăţia Cerurilor, unde nu vom cunoaşte durere sau nevoie. Vedeţi legătura? Părerea mea este că vom ajunge să cunoaştem eternitatea ca specie, nu ca indivizi. (Asta dacă nu ne sinucidem nuclear, caz în care gândacii vor cunoaşte eternitatea în locul nostru). Pe umerii fiecărei verigi evolutive pică aşadar povara viitorului. Blasfemie? Vă râd în faţă, maniacilor religioşi: cum aş putea să manifest lipsă de respect faţă de ceva ce nu poate fi asimilat, ca şi concept, de către mintea mea sau a oricărui alt om?

Putem în schimb, religioşi sau nu, să cădem de acord interpretând sărbătoarea Paştelui pe plan simbolic: iertarea, sacrificiul, detaşarea de nevoile materiale (aka lumeşti), abandonarea aerului superior (fie el şi îndreptăţit). Toate acestea ne fac să creştem din punct de vedere spiritual, şi în cele din urmă ne aduc cu un pas mai aproape de etapa în care vom înţelege ce căutăm în Univers, în care, datorită existenţei disjuncte materiei, nu vom cunoaşte durere sau lipsă, etapa în care existenţa noastră va putea fi eternă; toate acestea ne aduc cu un pas mai aproape de aparent intangibila perfecţiune.