9
Murim pe rând
Adrian Pintea a murit ieri. Priviţi aşadar cu dezgust la felul în care voi întoarce această nenorocire astfel încât să fie vorba despre mine. În 2001 cam pe vremea asta, am participat la un festival de teatru cu primul produs cvasi-literar al minţii mele. Era vorba despre o scurtă piesă de teatru, intitulată sugestiv “Piesă”.
În ciuda faptului că performanţa mea, fie ea şi nicolaesciană, a lăsat întrucâtva de dorit, Adrian Pintea, membru al juriului, a ţinut la festivitatea de premiere un scurt discurs în care îmi prevedea un viitor luminos, iar eu am primit o diplomă pe care scria “Premiul pentru debut dramaturgic”. Din perspectiva studentului la Politehnică, am trista presimţire că lucrurile au ajuns să stea cu totul altfel decât ar fi crezut cineva atunci.
Pe patul morţii, bunicul meu glumea zicând că Moartea vine pâş-pâş. Cumva, mi se pare că treceea în nefiinţă a lui Pintea marchează întrucâtva simbolic petcetluirea soartei mele de inginer. În acest sens, a murit o parte din mine, şi poate că la asta ne referim de fapt când spunem că în timp ce trăim, murim încet. Părţi din noi mor pe rând odată cu speranţele, aspiraţiile şi dorinţele noastre rămase neîmplinite.
Dar dincolo de toate prostiile astea egoiste, a murit un om. Dumnezeu să-l odihnească.
4
Entuziasmul: noul sex
Am citit undeva că este bine ca atunci când vorbeşti despre ceva să manifeşti un nivel ridicat de entuziasm. Asta, contrar primului gând, nu înseamnă că trebuie neapărat să mimezi interesul. În fond, într-o discuţie liberă, de ce ai vorbi despre ceva care nu te entuziasmează? Ca să revin, iniţial am clasificat această teorie în sertarul “da, sigur”; acolo ar fi şi rămas dacă nu s-ar fi întâmplat relativ recent şi în mod absolut întâmplător ca ea să fie verificată.
Ca student la Politehnică am avut de susţinut o prezentare în cadrul sesiunii de comunicări. Subiectul (impus) era neinteresant, iar cunoştinţele mele despre acesta erau direct proporţionale cu nivelul de interes faţă de Politehnică (deci slabe). Cu toate acestea, am reuşit să fac o impresie bună, doar citind aproape identic tot ceea ce scrisesem în prezentare, iar eu cred că asta s-a întâmplat în principal datorită entuziasmului pe care l-am manifestat în tonul şi ritmul prezentării.
În cele din urmă, entuziasmul este un semn de vitalitate. În mod subconştient, un interlocutor entuziasmat va părea plin de viaţă, în mod subconştient reacţia celui care ascultă este de a oglindi respectivul entuziasm în speranţa dobândirii unei energii de viaţă asemănătoare cu cea manifestată de cel care vorbeşte.
Această observaţie mă face să înţeleg în cele din urmă tot felul de mecanisme. De exemplu, în sfera politică, Becali, Vadim şi chiar Băsescu au un ceva care te face să le acorzi atenţie, deşi în mod raţional nu ai avea de ce. Teoria mea este că entuziasmul cu care vorbesc îi animă, îi face să pară ei înşişi complet încrezători în prostiile pe care le spun.
A văzut cineva un agent de vânzări apatic? Pe oamenii din reclame, cei care folosesc produsul, altfel decât încântaţi de efectele acestuia? Un star porno lipsit de chef? Mie îmi este acum evident de ce dintr-o perspectivă complet nouă. Oare din punct de vedere marketing, entuziasmul este noul sex?