Să ne cunoaştem mai bine

Dacă nu aţi văzut Fight Club, fugiţi repede pe DC şi ciordiţi-l, înainte să afle întreg mapamondul şi să râdă de voi. Dacă l-aţi văzut, vă voi putea aminti că eul liric degeaba ar fi felicitat pe cineva în timpul săptămânii pentru lupta pe care o câştigase vinerea trecută. L-ar fi felicitat degeaba pentru că cine eşti în Fight Club este altcineva decât cine eşti în timpul săptămânii.

M-am gândit. Mult. Şi am decis să continui cu blogul. Aveam multe îndoieli, pentru că am foarte puţini cititori. Şi mai multe îndoieli aveam pentru că mai toţi cititorii mei sunt cunoscuţi sau chiar prieteni ai lui Tudor. Aşadar, Tudor simte adeseori nevoia să mă cenzureze; fie că este vorba despre o atitudine, o exprimare sau un subiect cu totul, este foarte frustrant pentru mine să nu pot să scriu în blog ce şi cum îmi arde.

Tudor, spre deosebire de mine, trăieşte în aceeaşi lume cu voi cititorii; lumea care mie îmi e prezentată doar sub forma unor amintiri reci este aceeaşi lume în care el trebuie să trăiască zi de zi, cu consecinţele acţiunilor noastre, mai ales că mi-am propus să nu mă mai las cenzurat. Ştiind de ce sunt în stare, îmi dau seama că şi mie mi-ar fi frică în locul lui.

Ca să ajungem şi la adevăratul sens al titlului, vă voi ruga ceva: dacă îl cunoaşteţi pe Tudor, nu consideraţi scris de el ce veţi citi în aceste pagini. Da, la prima vedere este un blog, însă nu este al lui, ci al meu. Dacă puteţi face această distincţie vom fi cu toţii mai fericiţi. Ştiu că nu e uşor, dar vă rog să faceţi un efort. Dacă nu credeţi că puteţi, poate că ne-aţi face mai mult bine pur şi simplu recomandându-l cunoscuţilor; pentru luarea acestei decizii trebuie să vă cunoaşteţi sinele şi să aflaţi dacă veţi reuşi să ne separaţi mental. Eu sper din toată inima că da, însă voi prefera să rămâneţi prietenii lui Tudor mai degrabă decât cititorii mei.

În cazul în care vreţi să vă împrieteniţi şi cu mine, vă voi iubi nespus dacă îmi faceţi reclamă până la limita bunului simţ. Serios: link la status, mass, spam, telemarketing, orice mi-ar putea aduce noi cititori. Sunt sigur că sunteţi nişte oameni capabili, am încredere în voi. Nu v-aş stressa cu prostii de-astea, dar îmi e din ce în ce mai greu să scriu pentru un public atât de restrâns, oricât de select ar fi el. Dacă găsiţi câteva minute libere să adăugaţi şi câte un comment, veţi descoperi minunata plăcere de a discuta online despre o idee cu alţi oameni, oameni care deşi au gusturi asemănătoare, sunt unici, ca fiecare dintre voi.

Ştiu că vă cer multe în aparenţă, dar vă asigur că m-am gândit foarte bine la asta şi nu aş fi făcut-o dacă nu aş fi fost sincer convins că înfăptuirea acestor trei dorinţe (sunt prezentate în ordinea importanţei, da) ne va face pe toţi un pic mai fericiţi în acest spaţiu virtual. Vă rog aşadar să fiţi peştişorii mei de aur.

Un an şi un pic

Atât de brusc s-a împlinit un an încât nici nu aş fi observat dacă nu aş fi aşteptat cu interes. În iulie 2006 mă apucam de un anti-blog. Între timp, acesta a evoluat într-un pseudo-blog, aşa că în mod realist mă aştept ca peste încă un an să devină trendy de-a dreptul. Când spun trendy mă raportez bineînţeles la standardele de atunci, pentru că am aflat recent că blogurile nu mai sunt la modă. Inima mea de blogger plânge neconsolată de la aflarea acestei veşti încoace.
La aniversare vă voi oferi nişte detalii (sper) noi din spatele acestor pagini.

“Blogus Vivendi”, acest ars poetica al stilului meu de anti-blogging, dorea să pună fundament în spatele numelui “blogul cel rău”.

“Epoleţii menstruaţiei”, probabil cel mai controversat articol al meu, a fost respins cu vehemenţă de către majoritatea reprezentantelor sexului slab, cunoscut pentru sensibilitatea sa sporită.

“Sămânţa nimicului” se naşte din insomnie şi lipsă de altceva mai bun de făcut, pentru a deveni o umplutură de calitate rar întâlnită.

“Dentiştii virtuali” sunt acei oameni care te acuză când tu nu eşti acolo ca să te aperi, şi se află printre cunoscuţii oricui pentru că noi, ca popor, citim tabloids, nu cărţi.

În momentele în care scriam “Prisma gândirii ca oglindă de bâlci” tocmai terminasem de încercat a înţelege feedback de la cel mai controversat articol al meu. După lungi încercări ajunsesem la concluzia exprimată în entry.

“Cu pantalonii în vine” marchează un moment de infinită tristeţe. Se simte?

“Despărţiţi împreună” este primul entry cu semne diacritice, şi rămâne preferatul meu pentru concizia şi detaşarea cu care exprimă ideea. Aveam mai târziu să aflu că “silent disco” era ceva ce se inventase deja, dar va jur că m-am gândit la el independent de inventatorul acestuia.

read more