Violenţa ca trend Web 2.0

Oricare două pizza sunt diferite şi totuşi seamănă un pic între ele: până şi cea mai exotică dintre ele poate fi recunoscută ca fiind pizza. În consecinţă, este populară. Departamentele marketing ale diferitelor companii s-au trezit aşadar într-o dimineaţă şi au gândit: “Frate, ce vrea lumea? Pizza! Hai să scoatem cât mai multe produse cu aroma asta!”. Ce dacă utilizatorul nu va mai face diferenţa dintre mâncare şi aromă, ce dacă această ubicuitate o va degrada ca şi concept?

Analog, acum ceva vreme, au început să apară pe siteuri tot mai multe elemente Web 2.0. De exemplu, un site pe care l-am văzut avea trei tag clouds aproape identice, cu cele mai noi, cele mai populare şi cele mai folosite taguri. Cam ca Bake Rolls, chips şi popcorn cu aromă de pizza. Designeri, luaţi aminte! Superficialitatea se vinde.

Haideţi să punem tag clouds şi previews de la snap.com şi butoane şi headere stil Vista, şi steluţe de tip “new!”. Haideţi să facem asta fără să ne gândim de ce sau cui ar putea folosi aşa ceva pe siteurile noastre. Şi mai bine, hadeţi să o facem fără să gândim, punct. Haideţi să facem asta, pentru că asta vedem în jur.

Şi dacă tot o facem online, haideţi să o facem şi în viaţa reală: haideţi să ne lăsăm influenţaţi de violenţa din jur şi să ucidem fără motiv o pisică în scara blocului. Mai bine, haideţi să o ucidem în chinuri: să o strângem de gât, să o izbim de perete şi să o lovim neîncetat cu picioarele. Haideţi să râdem şi să ne distrăm în timp ce facem asta. Şi haideţi să filmăm toate atrocităţile astea cu telefonul mobil şi să publicăm pe Internet.

Web 2.0: comunitate, culoare, conformism. Şi un pic de user generated content cu reality bites şi new and unconventional media. De ce? Pentru că alţii par să ştie de ce, pentru că e la modă, dar mai ales pentru că putem.

I only lie to myself

Am principii, iar asta nu este atât un merit al meu, cât o situaţie fericită în care mă aflu. În fond, e destul de uşor să fii drept şi moral dacă nu ai mare lucru de pierdut. Spun asta ca să nu mă percepeţi ca vorbind cu condescendenţă. Multă vreme m-am întrebat în ce constă a fi integru, şi încă nu cred că am reuşit să aflu cu adevărat.

Privind în lume, am observat două abordări: aderarea mai mult sau mai puţin exactă la un sistem de valori gândit de altcineva (religie, lege, părinţi, TV) şi respectiv hotărârea înverşunată de a nu adera la vreun sistem de valori (nonconformism, anarhie, pasiune adolescentină). Este o regulă de bază ca aceste două tabere să se urască reciproc cu înverşunare şi să facă filme unii despre alţii.

Pe lângă faptul că cele două viziuni sunt pe atât de asemănătoare pe cât sunt opuse, ceea ce mă amuză este că fiecare tabără se consideră, la un nivel sau la altul, unica deţinătoare a adevărului absolut, când de fapt amândouă îl deţin în aceeaşi măsură. Mă refer prin asta la faptul că nu îl deţin. Aşa stând treburile, devine crucial să aratăm că adevărul nostru e mai absolut decât al lor pentru ca, odată câştigată această bătălie, să putem acţiona liniştiţi sub umbrela lui. Poate că „mentalitate de angajaţi” nu este tocmai termenul care să descrie asta, dar este primul care îmi vine în minte.

Staţi, că vă zic eu cum trebuie să gândiţi, cum e corect de fapt. Cum nimeni nu deţine adevărul absolut, orice punct de vedere este exact asta: un punct de vedere, asupra calităţii căruia muritorii de rând nu se pot pronunţa. Sigur, putem ca nişte angajaţi cuviincioşi să îl adoptăm fără întrebări sau ca nişte anarhişti cuviincioşi să îl respingem fără întrebări.

Mi-am dat relativ recent seama însă că integritatea este pentru mine undeva prin apropierea consecvenţei. Vinovăţia morală a fiecăruia devine atunci cea simţită de către sine în momentele de introspecţie sinceră. Mai precis, ţine de aplicarea unui principiu asupra căruia te-ai decis, indiferent de faptul ca te va pune în dezavantaj din când în când.

Sau putem să folosim o viziune unificată angajaţi-anarhişti: alegem filozofia de viaţă care ne convine într-un moment şi o schimbăm brusc atunci când apare necesitatea. Şi tot aşa. Ne va face oare asta nişte oameni mai răi? Poate că da, poate că nu; măcar nu ne vom mai contrazice pe această temă. În fond, ce contează, atâta timp cât putem să nu ne simţim vinovaţi?

Putem să zicem că e OK să furăm, şi apoi să vociferăm când suntem furaţi, putem să ne băgăm picioarele în sentimentele altora şi apoi să ne lamentăm când suntem trataţi fără grijă, putem să facem atât de multe fără o picătură de vinovăţie, şi toate astea fără să minţim pe altcineva decât pe noi înşine.

De sub firele de nisip, o voce indignată

Mă aflu în sesiunea de restanţe. Am văzut deci recent un documentar în care Chuck Palahniuk zicea despre cum toată lumea care protestează împotriva a ceva ar face mult mai bine dacă ar găsi o altă abordare a problemei în loc să îi dea din energia lor protestând împotriva-i. Voi risca şi o voi spune: în România există probleme. Şi ca în orice loc unde există probleme, există şi oameni care protestează. Protestează fie după modelul occidental, cu marşuri, bannere, lanţuri şi petiţii online, fie după modelul tradiţional, întorcând capul în direcţia opusă şi înjurând în gând pe Băsescu şi pe Tăriceanu.

Poate o să râdeţi, dar mi se pare că cele două abordări sunt fundamental identice: cuvântul-cheie este pasivitate. Sancţionarea prin mesaje de mamă scrise pe banner şi respectiv prin vot. Oricum ar fi, putem să stăm liniştiţi, s-a găsit un vinovat. Lucrurile se vor îndrepta acum ca de la sine. E de aşteptat ca cineva care a produs intenţionat o problemă să producă şi rezolvarea, nu? În fond, ar fi cazul ca vinovatul să se responsabilizeze ca cetăţean/grup, împotriva naturii malefice pe care i-o atribuim pe banner, nu? Cu capul în nisip alegem să credem asta şi să trăim mai departe cu iluzia datoriei îndeplinite.

Am fost cu ArtFusion la FânFest şi am jucat într-o piesă de Teatru Forum despre lipsa de implicare (şi nu numai). Personajul meu alege să privească neimplicat o scenă în care cineva ia bătaie. Mai târziu, alege să exprime dezaprobarea şi dezgustul vizavi de vinovaţii găsiţi pentru o scenă asemănătoare. Ulterior este victima unei asemenea situaţii, situaţie în care nimeni nu i-a oferit ajutorul. Ca şi mine, nici nu s-ar fi aşteptat la aşa ceva. Toată lumea s-ar implica dar nimeni nu s-a implicat vreodată. Nimănui nu i s-a întâmplat să asiste la o asemenea scenă. Statistic vorbind, aceste scene de fapt nu există. Sunt probleme care ne privesc pe toţi, aşa că haideţi să privim cu toţii în altă parte. Cine ştie, poate dispar de la sine; putem măcar să sperăm. În fond, e dreptul nostru. Suntem cetăţeni, ce naiba?!

Bun găsit!

Vă cer iertare, am fost plecat. Într-un fel de vacanţă, vacanţă în care outputul meu creativ a fost consumat în altă parte, deci iată de unde atât de puţine blog entries. Dar m-am întors, şi mă voi întoarce în continuare, sper să reuşesc să revin la programul săptămânal pe care îl aveam. Am în minte mai multe unghiuri pe care vreau să le abordez aici, dar e prematur să vă zic despre ele. Cert este că voi încerca din răsputeri să scriu măcar un entry in fiecare săptămână. Let’s see how that goes. Dacă ar fi un video-blog, următorul cadru ar fi cu acest post fiind in continuare cel mai recent peste trei ani. Dar nu este. Încă.