Oricum, poliţia e cu noi

Cu scuze despre întârziere către Sabina, leapşa pe care mi-a dat-o. Cartea cea mai apropiată fizic de mine în acest moment, cea mai la-îndemână este Frederic Beigbeder – Iartă-mă! Ajută-mă! Mi-ai stricat o parte din plăcere, Sabina, pentru că nu ajunsesem acolo încă!

“Oricum, poliţia este cu noi. Mititelele ştiu că plângerile lor n-ar avea nici o urmare, în schimb represaliile ar fi necruţătoare. Odată, una din victimele mele a vrut să mă atace în justiţie. Câteva telefoane au fost suficiente pentru a o descuraja.”

Ştiu că sună a literatură de buzunar când o scoţi din context. Beigbeder este însă un mare cool. Vă recomand cam tot ce a scris, dar în special 199.000 (19.9 RON? ), o carte cu şi despre publicitate, plină de revelaţii şi vorbe de duh. Ştie francejii eştia ce face, dom’le!

Aşadar, Ştefan, Dan, Rafaela, Diana, Denisa: Luaţi cartea care este cea mai apropiată de voi în acest moment, deschideţi la pagina 123, şi transcrieţi pe blog frazele 4-9. Adică de la a 4-a la a 9-a. Fiţi drăguţi şi nu trişaţi alegând din bibliotecă o carte foarte cool pe care o păstraţi de multă vreme ca să vă daţi mari cu ea.

List of Things that Piss Me Off.

Din nou la impulsul Rafaelei, voi scrie despre ce mă enervează pe mine. Sigur, am putea cu toţii să ne amintim că nimeni nu e perfect şi că am fi mai câştigaţi cu o atitudine pozitivă asupra vieţii. Dar de ce să fim ipocriţi şi să ne prefacem că totul e bine? Ar fi complet lipsit de sens, si ar putea fi primul obiect din listă. Dar nu o facem, deci nu este.

Standardele duble
Oamenii cu păreri despre orice
Afirmaţiile voit interpretabile (o să detaliez într-un entry viitor)
Cocalarii şi campioanele lor
Băeţii şi fetele cu bani, fitzze şi 4 clase.
Taximetriştii cu 7RON/km
Locurile cu pretenţii de lux care vor de fapt doar să stoarcă bani de la clienţi
Prejudecăţi şi etichete
Presa de scandal
Spiritul corporatist “hai să impingem hârtii în loc să ne vedem de treabă”
Superficialitatea
Comercialul
Cea mai mare parte a muzicii româneşti
Oameni care îşi dau importanţă pentru că simt că de fapt n-au

Momentan nu îmi mai vine altceva în minte, deci probabil că acestea sunt spuse sub influenţa momentului. Dar sunt chestii care ma enervează. Vă doresc extraveral!

Nu știu ce vreau, însă vreau cu orice preț!

Mai nou, presa este un business inainte de a fi altceva. Informația devine un produs, iar dacă senzaționalul se vinde mai bine, ce interes financiar ar avea afaceriștii presei să producă altceva? Haideți să invocăm cu ipocrizie libertatea de decizie a consumatorilor, și să ne umplem de bani.

Haideți să ne ascundem cu toții după argumente goale și să ne întrebăm apoi de ce crește rata criminalității, de ce rândurile tinerilor au devenit ticsite de băiețași dă cartier și de baștani-wannabe și, în genreral, oare de ce oare poporul ăsta s-a indobitocit în asemenea hal. Probabil că e ceva în neregulă cu apa potabilă.

Comportamentul presei îmi aducea aminte de ceva aproape tangibil, și citind articolul Rafaelei mi-am dat seama că de fapt îl observasem aproape identic la majoritatea businessurilor autohtone, la cetățenii autohtoni, la politicienii autohtoni, și tot așa. Teribilism, răzvrătire, nerăbdare, toate acestea își pierd farmecul când avem cu toții de suferit din cauza lor.

Avem presă liberă din 1990, cam de când avem și afaceri private, libertate de exprimare, alegeri democratice, și cam tot ce ține de societatea noastră curentă, de societatea noastră cu frumoasa ei vârstă de 18 primăveri. Business, politică, presă, educație: toate acestea pot fi imaginate în acest context ca fiind puștiul proaspăt major ce face tuning cu neoane Daciei 1300 a părinților ca să se tragă cu băieții noaptea la liniuță.

La asta mă refeream în titlu, la boala adolescentului, așa cum o vede un scriitor francez (îmi scapă numele). În această ordine de idei, nici nu am pe cine să fiu supărat, de fapt. Sper doar să ne maturizăm înainte de a face o tâmpenie colectivă care să ne condamne definitiv la o viață de gunoieri.

Dar serios acum, în condițiile în care educația formală devine ceva „de formă”, în timp ce tinerii caută modele de viață la televizor, în această societate veneratoare de non-valori mi-ar plăcea să văd mai multă substanță în presă. Mi-ar plăcea să o văd conștientă de responsabilitățile atașate puterii pe care a căpătat-o. Mi-ar plăcea, stimați jurnaliști de tabloid, să vă văd maturizați, să observ la dumneavoastră preocupări un pic mai înalte. Abia atunci vă voi putea lua în serios ca indivizi, sau cine știe, poate chiar ca jurnaliști.