Capture the ART-itude: concurs foto

Iată ocazia de a spune 1000 de cuvinte. Pe scurt: A.R.T. Fusion organizează festivalul “Ești spectator? Ia ARTitudine!”, iar aici fiecare dintre noi va avea ocazia să arate lumea prin ochii săi, participând la expoziția foto asociată. Temele pe care puteți trimite fotografiile sunt cele asociate festivalului, mai precis:

Rainbow people (diversitate culturală)
Ei vor. Tu vrei? (cum dizabilitatea nu este neapărat o piedică)
El/ea, unul mai egal decât altul (prejudecăți legate de diferențele dintre sexe)
PET-ul din ghiveci (man-made waste)
Urban violent (cu și despre oraș)
Mă implic. Iau atitudine! (serios, chiar e nevoie de explicații?)

Puteți trimite până la cinci poze la 8MP/300DPI sau mai mult, până la 25 aprilie. Unde? la participare.campanie.artfusion@gmail.com (unde puteti pune și alte întrebări tematice)
Detalii, precum și regulamentul concursului la http://blog.artfusion.ro. Site pe care oricum vă recomand să îl frecventați dacă voluntariatul este your cup of tea.

Vă aștept!

Cultură valutară

Stație de tramvai, cobor, aglomerație. Avansez prin mulțime, „mă scuzați, mă scuzați, dați-mi voie, etc.” . Un cititor de Libertatea se înfige în pământ în fața mea. “Îmi dați și mie voie să trec, vă rog?”, întreb. “Unde te bagi? Și eu vreau să mă urc în tramvai!” “Felicitări; eu vreau doar să traversez” “Ia nu mai traversa tu atâta!”. Dacă asta ar fi venit de la un puști sau de la un cetățean defavorizat de vârstă, aș fi înțeles; mi s-ar fi părut chiar normal, pentru că… mă rog, e de așteptat. Asta a venit însă de la un individ între 30 și 40 de ani, categorie de la care aveam până astăzi alte pretenții.

Mă gândesc că nu ne merge extraordinar de bine dacă am ajuns să credem că cineva care cere voie să treacă vrea pur și simplu să atenteze la ceva ce ni se cuvine. De fapt, privind mai aproape, de ce n-am crede așa ceva, când în jurul nostru încălcarea legii se face cu tot mai mult tupeu? Mai departe, cum altfel decât cu tupeu, când hip-hopperii americani de succes ne învață cot la cot cu omologii orientali autohtoni că “fuck the police”?

Bine, nu că domnii în albastru ar fi niște valori în aplicarea legii. Dar stimați ascultători de 1.18 RON, dacă vă așteptați ca aceeași baieți în albastru pe care voi îi regulați verbal, “ca sunt proști, ‘le mama lor azi și mâine” să rupă cercul vicios din proprie inițiativă, ați putea foarte bine să fiți scândura care nu se rupe când proverbialul polițist ia loc pe bancă. Sau poate că mă înșel, poate că ar trebui să continuăm să miștocărim organul și să disprețuim legea, sperând ca într-o bună zi să înceapă brusc să funcționeze corect și imparțial.

Adevărul făţist

Vă ameninţam într-un entry anterior că o să dezvolt subiectul adevărului făţarnic. Adevărul făţist, i-am mai putea spune. Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii au fost constrânşi de împrejurări să comunice între ei într-un fel sau în altul.

Cercetătorii unui prestigios institul olandez au descoperit că un factor major al trecerii de la comunicarea cu sine la comunicarea cu alţii a fost felul în care adevărul poate fi ascuns altcuiva, cu un efort minim faţă de cel necesar pentru păcălirea sinelui. Savanţii britanici au propus o standardizare a felurilor de a minţi prin împărţirea acestora pe plafoane de curaj necesar.

Aşa cum industria de entertainment a intuit, a spune adevărul necesită cel mai ridicat nivel de curaj. Precum am văzut cu toţii în filmele de dragoste, acţiune şi groază, adevărul poate fi dureros, ceea ce îl face o foarte bună armă. În cele din urmă, comunicarea sau receptarea adevărului sunt de obicei procese care cer o pregătire, acest sport nefiind pentru oricine.

În mod surprinzător, pe următorul nivel de curaj se află opusul, şi anume a minţi. În urma marşurilor de protest care au ţinut în şah lumea ştiinţei timp de două săptămâni, un grup de cercetători germani a organizat o conferinţă de presă în care s-a explicat că a minţi impune un risc, o asumare a faptului şi respectiv a consecinţelor acestuia, în cazul în care adevărul urmează a fi aflat ulterior, dintr-un motiv sau altul.

Acest plafon este mai accesibil publicului larg, necesitând 1 sau 2 testicule, care pot fi însă suplinite printr-o iluzie de grandoare sau prin nişte picioare scurte în plus, necesare minciunii. Studiile efectuate într-un institut american au dezvăluit faptul că în momentul debitării minciunii subiectul este totuşi sincer faţă de sine, şi deci conştient de pericole, din acest motiv fiindu-i şi necesare testiculele. Odată cu legalizarea armelor de foc personale se aşteaptă o creştere a numărului de posesori de testicule.

Al treilea, şi totodată cel mai scăzut nivel este rezervat mai sus amintitului adevăr făţarnic. Acesta a fost descoperit datorită noilor tehnologii, până recent fiind încadrat eronat în una din celelalte două categorii, din cauza lipsei de precizie a instrumentelor de măsură. “Cineva care emite un adevăr făţist urmăreşte în primul rând să pună informaţia pe care o oferă într-o formă cât mai interpretabilă, pentru a-şi asigura un refugiu în cazul în care ar apărea o confruntare ulteioară cu partenerul de discuţie”, spune Marcu Teodorescu, preşedintele Institutului de Cercetare pe Probleme de Adevăr din Bucureşti.

Această metodă de dualizare a adevărului reprezintă avangarda dezvoltării sociale, stând la baza interacţiunilor zilnice. De la titlurile de presă până la publicitate, adevărul făţist este perfect adaptat societăţii de consum şi caracterului dinamic al acesteia prin faptul că oferă posibilitatea de a alege ideea transmisă la orice inteval de timp după comunicarea mesaului. Devine astfel clară direcţia de dezvoltare, către o societate mai eficientă, liberă de constrângerile adevărului.