sinusoidal

Mi-am amintit în urma unei discuții recente că orice seamănă cu un drog, în sensul că se construiește o toleranță, adică nu va exista vreodată o doză îndestulatoare, adică nemulțumirea vizavi de ce e oferit poate doar să crească.

Mai concret, prezența cuiva va fi observată doar în măsura în care e diferită cantitativ de cea obisnuită, în sensul că o creștere va fi bineînțeles apreciată pentru un scurt timp, necesar trecerii în cotidian a acesteia, iar o revenire la normal de sus în jos va fi întotdeauna văzută ca o scădere, generând aproape invariabil o proporțională dezamagire, ceea ce mai departe ne poate duce la tristul gând că orice ascensiune e de fapt doar găsirea unui loc mai înalt pentru a începe căderea.

Conștientizarea acestei perspective adaugă o dimensiune egoistă oricărei acțiuni, dedicări sau hotărâri cu timp finit, întrucât la finalul acestuia (cunoscut dinainte sau nu) doar sinele își va aminti cu adevarat, sinele va fi principalul beneficiar.

Oricât de impersonal aș spune, se poate citi printre rânduri că de fapt e vorba despre mine și despre cum împart eu sinele în mai multe părți decât conține, astfel încât fiind pus în situația de a da 150% nu pot decât să dezamăgesc cu amărâtul meu 110% .

It’s no joke

Privitorii de Seinfeld deja stiu ca frica nr. 2 a americanilor este moartea, imediat dupa public speaking. In aceasta ordine de idei, ma simt usor american, intrucat diseara voi fi joker intr-o piesa de Teatru-Forum. Asta presupune ca eu sa mediez relatia dintre public si actori, vorbind liber.

Nu stiu altii cum sunt, dar pe mine asta ma pune in mare dificultate. Mi se pare vag amuzant ca am foarte putine retineri in a ma identifica cu un personaj respingator sau cu unul lipsit de coloana vertebrala atunci cand trebuie sa il interpretez, insa ma pierd aproape cu totul atunci cand nu imi pot ascunde sinele in spatele unuia.

Viitorul care este(?)

În vremurile vechi, salutul cu “handshake” era menit să arate în mod politicos că nici unul dintre cei doi cetățeni ai Romei nu purta un pumnal ascuns pe încheietura mâinii, așa cum obișnuiau asasinii contemporani. Un gest care atesta existența încrederii și a respectului de ambele părți, devenit din ce în ce mai mult un simplu automatism într-o lume în care asemenea noțiuni sunt tot mai vagi.

Suntem toți niște casuali în pieile noastre. O ardem original și încercam să obținem cât mai multe meritând cât mai puțin. În acest scop șmecherim cu un accentuat simț al datoriei pe cât mai mulți fraieri, convingându-ne singuri sau reciproc despre cum ăsta e un comportament ce trebuie afișat cu mândrie, despre cum, băi momițe, așa e viața asta, prea scurtă ca sa nu te riști pe niște chestii care clar se merită, că doar n-o sa ramai de veghe pe-afară, eu trebuie să te-nvăț?

Suntem și vom tot fi mereu prezenți, trăi-v-ar penele voastre de papagali. Ne condamnați verbal în timp ce vă autosatisfaceți secret cu gândul la cum fața de noi sunteti doar niște sclavi, simpli paznici ai impunătorului vostru higher moral ground. În ciuda eforturilor voastre, suntem acum mai puternici ca niciodată si o să tot creștem. Si apoi o să venim după voi: o să ne bagam pe voi așa de tare că o să vă fie frică să mai ieșiți din casă. Cine suntem noi? Noi suntem viitorul.