Punctuație

Acum ceva vreme am pus punct. Precizez că acum ceva vreme ca să fie clar că nu de-asta am lipsit nemotivat din browserele voastre. Pentru asta o să încerc să găsesc alte scuze, care se învârt în jurul lucrului la fabrica de internet, a fuziunii cu arta si a unui proiect despre care dacă nu știți veți afla peste ceva vreme.

Cum ziceam, acum ceva vreme am pus punct. Până în acel moment, pusesem câteva virgule, iar în notele mele de subsol se găseau tot mai multe semne de întrebare. De fapt, poți să percepi viața ca pe niște informație neliniară, la care frazele se citesc în paralel. Îmi place metafora asta.

Mi-e greu să mă decid dacă în viața modernă sunt foarte multe virgule, pentru că zilele seamănă între ele, sau puține semne de punctuație, din cauza ritmului alert. Sau poate amândouă, cu virgulă între zile, și înșiruiri nevrotice de cuvinte între virgule. În orice caz. atât de alert este ritmul în care ne citim viețile încât sărim aproape de fiecare dată peste paranteze.

Un alt semn de punctuație pe care îl folosim des este două-puncte; de multe ori precede o listă de fapte, pentru că suntem dependenți de a face ceva; pur și simplu ne temem că dacă în loc să enumerăm chestii o să privim parantezele rămânem în urmă cu dictarea. Alte dăți, după două-puncte urmează altceva, în sensul că urmează să declanșăm în noi o schimbare majoră, de obicei în bine. Din păcate, foarte des se întâmplă ca cele două puncte să se transforme de fapt în punct și virgulă. Asta din cauză că folosim greșit tasta shift.

Cel mai des folosim tasta shift ca să punem semne de exclamare, să țipăm cu majuscule, să punem întrebări, sau să repetăm ce au zis alții. Când vine vremea schimbărilor majore cu două-puncte, suntem obosiți de ritmul cotidian în care le facem pe toate astea, și de multe ori dăm rateuri. Dacă apăsăm tasta control, de exemplu, nu se întâmplă nimic.

Alte dăți, lucrurile pur și simplu nu depind de noi. Se poate ca din cauza problemelor de comunicare, ceilalți să vadă diacritice acolo unde noi încercăm să punem punctuație. Asta e viața. Ceea ce putem face însă, este să lucrăm la propria percepție. Cine știe, poate într-o zi o să reușim să vedem emoticons în loc de punctuație, și poate că în ziua aceea asta nu o să însemne că ne-am pierdut mințile.

Motive

Asa cum poate ați observat, am lipsit de pe blogul cel rau săptamana asta. Daca nu ați observat, vă urez bun-venit, vizitatorilor noi care sunteți!

Ce am facut între timp? Nu că vreau să știe lumea, ci pur și simplu ca să vă închipuiti ce aș fi putut să scriu în urma acestor experiențe și să aveți un fals sentiment de împlinire.

Vineri, sâmbătă, duminică, Training of Trainers cu ANSIT, livrat de CODECS. Primul modul, cel de public speaking, pentru mine probabil și ultimul. Nu că ar fi fost nasol și nu aș mai vrea, dar mă îndoiesc sincer că am să mă calific pentru modulul următor. Eh, mă duc acasă și mai învăț.

Luni, 17 noiembrie este ziua în care s-a ținut ONG Web 2.0. Cu 24 de ani înainte, fericirea făcea un scurt popas în casa familiei Marciu. 24 de ani de la popas aveam să capăt noi perspective asupra lui Web și a felului în care nu îl văd românii. În principiu, e-mail, messenger și primit filmulețe de pe YouTube.

Acestea fiind zise, sper să ne găsim sănatoși mâine, și vă rămân dator cu 4-5 entries.

Dacă visezi

Inainte să deschizi ochii și să ți-o iei, închide-i și visează. Alternativ, poți să nu-i închizi și să visezi, să vezi ce vrei acolo unde nu ai ce, și așa mai departe. Dar ce zic eu funcționează mai bine dacă îi închizi. Închide deci ochii și citește mai departe.

Te-am prins. Ți-am zis să-i închizi, ce naiba? Vrei sau nu să facem treaba asta? Deci închide-i. Acum visează.

Dacă te culci târziu, și știi că o să dormi puțin, și totuși visezi și te simți odihnit, te simți foarte bine, puțin pe furiș. Ceea ce pierzi din vedere e că nu ai auzit deșteptătorul, e ora 9 și ai întârziat.

Așa că deschide ochii și pregătește-te să ți-o iei.

Dumitru

Nu cred că v-am povestit despre Dumitru. Dumitru este un vecin al meu; conduce un taxi, dar taximetria este pentru el mai mult un lifestyle decât o profesie. Ne-am cunoscut într-o dimineață, când eu îmi puneam geaca în portbagaj, iar el, deși avea treabă și se grăbea, și-a făcut timp să vină să mă salute:

“Bună dimineața, stimate domn! Nu vă cunosc personal, dar transmiteți un vibe care mă face să vă consider fratele meu. Mă simt ca și când ne-am cunoaște de-o viață, așa că haideți să facem un deal: tu poți să îmi spui mie Dumitru, iar eu la rândul meu o să îți spun ție Ion.”

Aici Dumitru a făcut o scurtă pauză, cât să tragă filozofic din țigara de foi pe care o avea în mână și să privească gânditor în zare timp de 25 de minute. Nu știam efectiv, dar din vibe-ul pe care îl transmitea pe frecvența medie am putut să întrevâd frânturi de gânduri, săltând jucăuș prin vastele sfere cognitive. Vedeam în privirea lui scânteierea unui spirit ancestral, liniștit dar binevoitor, ce privea cu un oarecare amuzament înapoi spre condiția umană. Trăgând încă un fum, a continuat:

“Ioane, nu am putut să nu observ că și tu mă consideri frate. Un frate mai mare, ce-i drept, pentru că am ajuns pe această lume, implicit în această parcare, înaintea ta. Dar asta nu e important, important e că tu ești În sfârșit aici și eu pot să devin mai bun ajutându-te ca pe un frate. Frățește vom împărți deci locul meu de parcare. Primarul însuși a insistat ca eu și doar eu să îl folosesc, a încercat să mă forțeze chiar, însă eu m-am dus chiar până la Președinte și i-am spus «Domnule președinte (de bloc), n-are nici un sens ca locul meu să stea liber atunci când eu sunt plecat; numai locurile pentru handicapați stau libere tot timpul, iar eu nu sunt handicapat.» Și în cele din urmă a fost nevoit să îmi dea dreptate.”

Rămas fără cuvinte, i-am răspuns:

“…”

Zâmbindu-mi complice, a continuat: 

“Văd în privirea ta privirea unui om puternic și inteligent. Sunt sigur că mama ta, de exemplu, este foarte mândră de tine. Este într-adevăr o doamnă foarte distinsă dacă te-a educat înspre a pune accent pe dezvoltarea cognitivă. Mi-ar plăcea, acum că suntem frați, să te cunosc mai bine pe tine și pe toată familia ta. Uite, apropo de asta, mergeam ieri seară pe cheiul Griviței, lângă Carrefour Orhideea, unde locuiesc studenții-ingineri (niște indivizi foarte capabili, vârful de lance al societății noastre). Și încercând să trec de intersecție, am observat că un domn intrase pe unica bandă de pe contrasens, blocându-mi efectiv accesul către zona campus, unde aveam o treabă urgentă de rezolvat lângă clădirea Rectoratului. Îți dai seama ce situație! Probabil că era ușor bulversat, poate că nici nu cunoștea traseele. Adevărul e că întreg sistemul rutier e destul de ambiguu. Chiar îl compătimeam, puteam să empatizez amintindu-mi de momentele în care eu însumi din diverse motive am o atitudine iresponsabilă în trafic. Acest individ îmi devenise deja simpatic, cu ochelarii săi, așa că am coborât geamul și m-am oferit să îl ajut să ajungă mai repede la destinație. El însă, intuind că de fapt eu am o problemă urgentă de rezolvat, m-a refuzat politicos, și mi-a mulțumit pentru intenție.”

Zâmbind contemplativ, Dumitru trage din nou din țigară și revine:

“Știi, Ioane, momente ca acesta mă fac să zâmbesc contemplativ în timp ce trag din țigară. Mă gândesc că o lume în care nimic nu merge greșit ar fi al naibii de plictisitoare. În orice caz, te-am ținut destul, scuză-mă. Nu știu de ce, când dau frâu liber fluxului de idei devin absorbit de el. Te rog scuză-mă dacă te-am făcut să întârzii undeva, a fost o discuție foarte interesantă. Chiar mi-aș dori să o continuăm în altă zi. Ne mai întâlnim noi!”

Unde te duci tu, Ano?

Iată-mă din nou în postura de frate mai mare, încercând să o fac pe sora mea să înțeleagă că e momentul să facă ceva în viață, că în clasa a 11-a nu mai poate să se țină de prostii. Eu, la vremea mea, nu mi-am permis să fac ce voiam, voluntariat și alte inutilități de-astea. Eu a trebuit să muncesc, și mi se pare normal să facă și ea la fel. Și în cele din urmă va înțelege, și va termina cu inorogii și cu norișorii, și va veni în lumea noastră, a ăstora care facem ceva cu viețile noastre.

Dar voi puteți schimba asta. Diseară (da, miercuri seară) la ora 18 la Club A, în piesa de teatru-forum intitulată “Unde te duci tu, Ano?”, titlu mult mai colorat în mintea mea frustrată. Deci veniți, dacă vă ține, să încercați să o trageți pe Ana de partea voluntariatului, însă mă îndoiesc sincer că o să vă iasă.

Diseara, ora 18, Club A, cu ART Fusion.

Eu și camașa mea

Iată-mă îmbrăcat corporate în această banală zi de luni. De ce? Uite-așa degeaba, ca să nu mă plictisesc de tricourile cu guler. Webdeve, webdeve, ai uitat de unde-ai plecat webdeve… Cum spuneam, m-am îmbrăcat cu cămașă corporate, așa degeaba. Sau cel puțin așa credeam, deoarece Karma a insistat să mă învețe că nu totul e întâmplător.

Iată-mă deci în cămașa mea corporate, în biroul de la demisol, printre colegii mei în tricou. Iată cum sună telefonul și un client corporate care uitase de noi mă cheamă să discutăm. Mergând prin birourile marii corporații cu profil economic m-am simțit deci foarte bine în ton cu atmosfera lor office, fir-ar ei să fie de baștani. Glumesc, sunt OK, dar mă enervează birourile lor de la etaj.

Deci da, iată-mă pentru prima oară corporate din alt motiv decât degeaba.

Uite-așa ți-o iei (și de ce)

Bună dimineața! Trezește-te, dă-te jos din pat și pregătește-te să ți-o iei. Nu, serios: pregătește-te; dacă tot ți-o iei, măcar să fii pregătit.

Deschide ochii, urechile, nările, brațele. Îmbrățișează rahatul ăsta de oraș, cu cocalarii și gunoaiele lui. Tocmai pentru că el nu te îmbrățișează pe tine. Tocmai pentru că tu ești tu, iar el e el, și iată-vă puși în această situație în care trebuie să vă suportați reciproc în ciuda diferențelor. O să ți-o tot iei, și o să tot simți pe sufletul dezbrăcat toate porcăriile pe care obișnuiai să le lași să se scurgă peste ochii tăi închiși, peste dinții tăi încleștați, peste face-paintul tău de război.

Dacă o să alegi să nu mai faci slalom printre obstacolele ce se aruncă în calea stării tale de bine, o să le iei pe multe dintre ele în plin, probabil în cel mai dureros fel. Dacă nu o să mai trăiești teleghidat, o să simți la persoana întâi toate nedreptățile, jignirile, dezamăgirile, și în general toate tâmpeniile pe care ni le facem unii altora ca proștii, și foarte des te vei găsi nevoit să spui că ți se pare de rahat. Dar într-o zi cineva îți va întinde o mână, și tu nu o să fii prea înverșunat ca să vezi.