Despre cum palpăm un set de principii

În primii ani ai adolescenței mele am avut o revelație care, deși se referă la ceva ce în retrospectivă pare evident, a fost o surpriză atunci: fetele reale, palpabile ca să zic așa, au mai mult potențial erotic decât cele din imaginație. În paralel cu aceasta, am constatat apariția unor gânduri, a unor idei și, spre spaima multor cadre didactice, a unor păreri. Spre supărarea mea, nu a întârziat să apară și un fel de voce interioară, care încerca să îmi spună ce să fac (sau nu), despre care am aflat ulterior din filme că se numește conștiință.

Deși îi admiram intențiile, pentru că aflasem că principalul său rol era de a îmi păstra integritarea, aveam mari îndoieli asupra metodei, mai ales după acea teribilă zi în care mi-am dat seama că nu am întotdeauna dreptate, și că de fapt în lipsa unui adevăr absolut toată lumea are (sau nu) dreptate în aceeași măsură. Or, dacă vocea mea interioară avea acces exact la aceleași adevăruri subiective pe care le rumegam zilnic la rându-mi, ce motive aș avea să cred că știe mai bine decât mine cum îmi pot păstra integritatea?

De prisos să menționez că toate ipotezele mi se păreau ridicole, culminând cu cea despre integrare în absolut, cu contactul nemijlocit între spirit și Univers, care mă ducea cu gândul undeva la primul paragraf. Pe de altă parte, la acea vârstă, cam orice mă ducea cu gândul la primul paragraf.

Și atunci, de unde? Răspunsul avea să vină ceva în urma unei conversații târzii pe care am purtat-o online. Cineva mi-a expus un model de moralitate ce se deosebea de al meu, și în cele din urmă m-am culcat fiind convins că lumea din jur a luat-o razna. Abia mai târziu mi-am dat seama că fusesem nedrept în graba mea de a condamna ceva ce nu se încadra în standardele mele de moralitate, și că prin asta nu mă deosebeam prea tare de tot felul de sisteme: inchiziția, fascismul, Cosmopolitan, etc.

Adevărul este că vocea interioară habar n-are de adevărul absolut, și nici n-are nevoie. Tot ce încearcă ea să facă este să păstreze o consistență în aplicarea principiilor de viață. În cele din urmă, aveam să îmi dau seama, integritatea nu are legătură cu sistemul de valori ales, ci cu aplicarea cinstită a acestuia. Are legătură cu a acționa conform principiilor alese, fără a fi influențat de ce va rezulta din asta pe plan material, social, politic, sau altele.

Aveam, la scurt timp după aceasta, să îmi dau seama că, deși pare greu, de fapt este aproape imposibil. În sensul biblic, înseamnă a fi pregătit să renunți la toate cele lumești, înseamnă a fi pregătit să te jertfești pe altar înainte să renunți la setul (biblic) de valori și principii la care ai aderat. Și, dragă cititorule, chiar dacă te alături mie în a fi sceptic vizavi de ritualurile bisericești, sunt sigur că poți să extrapolezi, și să îți dai seama că de fapt principiile tale sunt niște porunci, iar tu ai religia ta personală, apropiată sau nu de cea tradițională.

Trebuie să vezi cum a sacrifica diverse pentru un rezultat ce nu e palpabil nu e ceva ce ține de o religie anume, cu pur și simplu de a fi integru. Respectiv, nu e ceva de care se poate fugi pretinzând că nu ești credincios. Pentru că integritatea este de fapt un alt fel de a avea încredere în tine. Mai mult decât asta, integritatea este ceva ce te poate face să privești în oglindă mândru de tine, oricât de puțin succes ai avea în exteriorul pielii. Și, construită cum trebuie, integritatea este ceva ce nu îți va putea fi luat vreodată.

Așa că iubește-ți principiile, fii constant în respectarea lor, crezi în tine. Pentru că atâta timp cât setul tău de principii este solid, partea esențială din tine va fi imposibil de spart. Crăciun fericit!

Nu iți băga în venă, scoate!

Duminică am văzut “trip”, un film românesc independent despre droguri, și viață, dar de fapt despre repetitie. Marea lui calitare constă (cred) în câteva momente și imagini, ascunse cu grijă de ochii treji. All and all, un videoclip mișto pentru niște melodii de Silent Strike.

Intr-o vreme, cineva imi povestea despre cum incepe sa vada chestii pe tavan cand doneaza sânge, și cum totul in jur capata consistențe diferite, înțelegeți la ce ma refer. Și mă gândeam că ceva cu sloganul “Nu îți băga în venă. Scoate!” ar putea fi o campanie cu dublu scop, cu target între tinerii români. Starea de euforie asociată cu donatul de sânge vine de la faptul că ai mai puțin, dar îmi place să cred că are legătură și cu conștiința faptului că undeva cineva va mai trăi datorită ție, că într-un fel ești părintele cuiva.

În această ordine de idei, în weekendul ăsta plănuiesc să mă aventurez pe meleagurile Politehnicii, să îmi plătesc abonamentul la Vodafone și să particip la “Cea mai amplă campanie de donare de sânge“. Și nu ar strica să faceți și voi pe părinții pentru alții. Nu neapărat pentru reducerea de 50% la abonamentul RATB, ci pur și simplu. Adică, așa cum ne dorim cu toții, cel mai probabil nu veți avea voi înșivă nevoie de sânge. Dar dacă faceți un exercițiu de imaginație, puteți să vă dați seama că dacă ați dori ca cineva să fi mers la Politehnică să doneze sânge.

Călătorie spre centrul Bucureștiului (3D)

Sâmbăta trecută am urcat pe bizonul argintiu pe care îl țin de obicei legat în fața peșterii mele și am purces spre peștera unde se strâng femelele și masculii tineri spre stabilirea și întreținerea relațiilor din societate. Unele grupuri de masculi vin ca să își aleagă femelele cu care vor petrece următoarea săptămână; caută femele voluptoase și în general cu aspect apetisant, pentru a le integra într-un ritual de împerechere cât mai agreabil. Femelele de la peștera socială caută la rândul lor masculi potenți măcar dintr-un punct de vedere, deși cel preferat e financiar. Fiecare sex știe ce caută celălalt, așa că totul se transformă într-un joc de etalare. Femelele caută să se arate cât mai voluptuase și dornice, în timp ce masculii se arată cât mai înstăriți, sau măcar virili. Bizonul pe spatele căruia vin sau fluierele pe care le folosesc pentru a se chema între ei joacă un rol important în asta.

Tinerii masculi și tinerele femele se plimbă prin coridoarele marii peșteri, aparent privind la uneltele din vitrine, sau la pieile pe care vânătorii le pun la vânzare, sau chiar la bucățile de carne pe care bucătarii le oferă. Sigur, foarte puțini dintre ei au cu adevărat destule bucăți de aur pentru a cumpăra ceva, dar acesta este un bun prilej pentru a etala nurii, respectiv virilitatea, mergând aparent nepăsător printre comercianți.

La nivelul cel mai ridicat al peșterii, aproape de vârful muntelui dar pe interior, artiști în ale focului și picturii se întrec în a uimi masele de tineri. Acesta e scopul meu, al nostru aici, pentru asta am încălecat pe bizonul meu argintiu și m-am învârtit cu el prin țarc timp de o jumătate de stea, până să găsesc un par liber de care să îl leg, având mare grijă să nu îl zgârii sau însângerez în coarnele celorlalți bizoni.

Plătim deci galbenii, luăm în schimb niște frunze pictate, pe care o femelă plictisită le rupe când trecem pe lângă ea. La intrarea în încaperea aleasă ni se oferă bucăți de sticlă de pus pe ochi, ca să admirăm spectacolul de pictură cu foc la adevărata lui valoare. În spatele nostru s-au aciuat niște babuini, care râd și aruncă excremente unii spre ceilalți, făcând un zgomot infernal. Nimeni nu îi gonește însă; pentru că sunt mulți, pentru că mușcă ușor, pentru că pot țipa în amulete și vor deveni și mai mulți, sau pur și simplu pentru că nimeni nu vrea să își strice seara, să pară slab în fața femelei sau să meargă acasă murdar de excremente de babuin. Așa că babuinii se întreabă insistent “bă! de unde-n-cepe locurile noastre?”, și se hotărăsc să rămână unde sunt.

Cineva suflă în lumânări, și focul cel mare începe să ardă pe perete. Stăm cu toții și privim uimiți la flăcările de pe perete, la formele ce se întrezăresc, forme care privite prin bucățile de sticlă de pe ochi par să vină înspre noi, par să fie chiar în fața noastră, par tangibile. Cu toții fascinați, îi auzim chiar și pe babuinii din spate cum exclamă “Moaaaa! Să-mi bag #a! Astea e cu efecte de-alea! Să moară familia mea!” Iar eu mă gândesc că e prea târziu, că deja prea multe familii de babuini au trăit și s-au înmulțit, și că în curând vor fi o problemă reală pentru ecosistem, o verigă slabă și mult prea mare în lanțul trofic. Mă gândesc cu tristețe că un babuin e babuin indiferent de culoarea blănii, și că exista o vreme în care țipetele lor nu erau cel mai frecvent sunet auzit. Iată-ne acum.

Aparent, locurile lor începea din ailaltă pare dă l-a rând, și a trebuit să se mute cu țipete și aruncat de excremente la scurt timp după ce a început spectacolul de pictat cu foc. Chiar și așa, prin pădurea de scaune auzeam câte un țipăt batjocoritor de fiecare dată când se întâmpla ceva spectaculos cu formele de foc. Asta până la mijlocul spectacolului, când doi dintre babuini trec peste scaune, țipând agresiv ca să caute o bucată de blană pe care o pierduse unul dintre ei. Au găsit-o, au constatat că a călcat ăștia pă ea, și au plecat la locul lor pe același drum, peste scaune.

Focul. Focul a fost puternic. Mi s-a părut că artiștii s-au concentrat foarte mult pe tehnică, și într-adevăr aceasta a format imagini spectaculoase, însă a lipsit substanța, totul căpătând în cele din urmă aromă de derizoriu. Cert este însă că babuini vor exista întotdeauna, și se vor minuna mereu când formele de pe perete prind adâncime. Cine știe, poate că în viitor se vor inventa malluri, cinema 3D și cocalari, însă  lucrurile probabil că nu se vor schimba prea mult.

Produs în România

E 1 Decembrie și gândul de a fi un patriot convins e departe de mine. 17 ani de școală românească și aproximativ 5 de serviciu m-au învățat că nu poți să ai prea mare încredere în societatea românească, oricâte surprize plăcute ți-ar oferi. Adică m-au învățat că ele sunt surprize tocmai pentru că ești obișnuit să fie nasol și din când în când dai peste normal.

Poate că de vină e teritoriul, o insulă latină într-o mare slavică, poarta închisă în calea imperiului otoman, episoade glorioase pentru noi din războaie câștigate de ei. Sau poate că de vină e regimul Ceaușescu (dacă ați urmarit Dan Diaconescu, știți deja că nu a murit, se vede pe casetă că i se mișcau pleoapele), sau poatecă principalii vinovați sunt anii de hoție la adăpostul democrației, cu toți băieții deștepți în posturi bine-puse (detalii la Vali Petcu și Lucian Sârbu). Important e, în orice caz, că am găsit un vinovat. Acum putem să ne prefacem liniștiți că trăim în altă țară, cu probleme care nu există.

Produs in România este o campanie care încurajează folosirea produselor românești. Da, poate că este o conspirație pusa la cale de masoni. Poate că ecuația economică (cumperi românește, stimulezi economia) e o aproximare de doi lei. Nu zic că ar fi așa, dar poate că e, de unde să știm noi? Adevărul e că despre spatele campaniilor nu poți să ai prea multe certitudini. Îți voi spune în schimb asta, dragă cititorule: tu ești născut și cel mai proabil probabil crescut în România. Ești un produs al acestei țări, fie ea plină de rahat și corupție. Acum închipuie-ți-l pe angajatorul tău alegând viitorii angajați din rafturile de supermarket, și evitând angajații românești, cu ideea preconcepută că nu sunt de calitate.

Versiunea scurtă: să declari din principiu că produsele românești sunt de rahat, în schimb să te aștepți să fii tratat ca o resursă umană de încredere înseamnă a te complace în ipocrizie. Mai mult, înseamnă a renunța la dreptul de a acționa conform propriilor experiențe. Nu fi fraier.