Dansuri populare

Am fost luni la celebrul (?) eveniment AIESEC de la TNB. Urmeaza niste notițe care se vor live blogging, doar ca e inregistrat, mama lui de Vodafone cu 3G-ul lui care merge la fel de des cum castig eu la Loto. Evenimentul mi-a facut o impresie general bună, deși m-am amuzat ușor la strigătele entuziasmate și exprimările bombastice cu subtitrarea “Nimeni din afara acestei săli nu știe cine suntem, așa că haideți să ne batem unii pe alții pe spate despre cât de cool suntem”. Probabil că nu e așa, dar aceasta este impresia pe care mi-au lăsat-o. În orice caz, voi fi rău și dezlânat în continuare, dar să fie clar că e doar în scop de entertainment. Respect inițiativa lor, și mă bucur că există așa ceva.

Eveniment AIESEC

Seara e deschisă cu muzică oarecum clasică, ceea ce nu ne opreşte de la a vorbi in continuare până in momentul in care îi aplaudam cu ipocrizie pe artişti. Suntem apoi salutaţi de o domişoară emoţionată şi un viitor specialist în NLP. După un filmuleţ introductiv ce semăna cu un trailer de film de acţiune şi discursul preşedintelui Aiesec International am privit şi ascultat câteva cântece populare. In mod surprinzător, acestea au fost plăcute mie şi iubite de-a dreptul de catre public.

Sentimentul de împlinire nu a durat mult însă, întrucât imediat după aceea cuvântul a fost luat de Elena Băsescu deghizată in Nicolae Istodor. După limba de lemn care îi atârna din boxe mi-am dat seama că este un public speaker înnăscut. Niciodată nu am aşteptat dansurile populare cu atâta încordare.

Aduc la timpul prezent, pentru că ideea de a înregistra sesiunea de live blogging mi-a venit abia acum. Vorbeşte acest băiat al cărui nume mi-a scăpat, şi vorbeşte despre planuri de viitor. Deşi glumiţele sunt gândite din timp şi repetate in oglindă, reuşeşte cumva să ne capteze atenţia şi să vorbească in engleză despre studenţii români născuţi şi crescuţi in românia, depre rolul lor in societate şi ce face aiesec pentru ei şi pentru lume in general.

Playback la muzică de bucium şi dansuri populare. V-am zis că sunt copii? Ei bine, sunt copii şi sunt singurul motiv pentru care m-as opri din tastat. Ca să bat din palme in ritmul muzicii.

Un alt discurs? Momentan vorbeşte domnişoara prezentatoare, drăguţă şi emoţionată, urmată de colegul ei bombastic, iar el o introduce pe Oana Sârbu. Ioana Sârbu recită un discurs clasic într-o engleză de Berceni. Clişeele ei mă lasă rece, in timp ce aştept nerăbdător dansurile populare. Ea mulţumeşte, iar eu îi mulţumesc in gând pentru emoţiile care o fac atât de amuzantă. Spune despre cum nu o să uite niciodată seara aceasta, iar eu nu mă mir.

In loc de dansuri populare, Bombastic regele prezentărilor o introduce pe scenă pe Paula Seling. Vorbeşte puţin, şi apoi îşi pune vocea de spectacol. Dacă pianul nu ar fi aşa de tare… Ce bine că eşti, ce mirare că sunt. Cică aş cânta superb cu voce subţire. Ploaie in luna lui marte. One căruia îi lipseşte ceva (U2, nu metallica). Obişnuia să îmi placă, până a stricat-o Mary J Blige. Truli, pentru care Paula ne anunţă că vă trebui să o ajutăm cu ritmul. Vom vedea. Încă unul? Nu că aş avea ceva împotrivă. Timpul. Paula îşi dă seama acum că are o obsesie cu ploaia. Fix acum, pe scenă, zice “Imi dau seama acum că am o obsesie cu ploaia”. Ei, sa fiu albastru! Da. In total, a cântat mişto. Îmi place despre vocea ei.

Discurs. Trebuia să îmi iau ochelarii. Fata asta face pauze. Mereu. La fiecare 5-10 cuvinte. Aşteaptă să aplaudam. Sau ce? Poate e obişnuită să spună poezii. In faţa clasei. Sau cu translator? Că blondă nu e. 

Doamnelor şi domilor, Doru şi Raluca, prezentatorii care mulţumesc bilingv pe We are the Champions. Pentru că merge bine cu Carmina Burana de la început. Gata. All and all, nu regret nimic. Normal că miştocăresc din sală, pentru că pot. In cele din urmă, ce dacă se vede că nu sunt cu toţii profesionişti? E mişto să îi văd că încearcă şi să îmi amintesc că asta e important. De fapt.

Microfonie

Scurt, pentru că e târziu și mâine dimineață va trebui să găsesc un nou capăt de la care să o iau.

Premisa e simplă: ceea ce vedem, simțim, auzim, înțelegem ne influențează. Ne influențează chiar dacă decidem să ignorăm, pentru că e imposibil să ignori complet, așa cum e imposibil să uiți ca proces volitiv. Este de presupus că ceea ce primim (ca experiență) în fiecare moment ne va afecta alegerile într-un fel sau în altul în viitor. Dar dacă alegerile nasc alegeri, și e de presupus că unele dintre ele vor naște aceleași alegeri, cum de nu apare microfonia?

Despre alegeri, în fond de ce nu?

În liceu nu mi-a plăcut matematica, cel mai probabil pentru că era ora la care se puneau cel mai rar absențe. Nu că aș fi făcut ceva relevant cu timpul respectiv, cel puțin nu am făcut ceva de care să îmi amintesc acum. În cele din urmă, cui îi pasă de Cauchy? De vreo două ori pe an participam la festivaluri de teatru. Unul era festivalul George Constantin, celălalt era festivalul de teatru de la liceu. Bineînțeles, în pregătirea acestora mă retrăgeam în subsolul liceului, împreună cu colegii de trupă. Repetam, ne certam, ne împăcam, frecam menta, visam la premii și apreciere. Cumva, cele două săptămâni din fiecare semestru în care strângeam absențe și experiență de viață sunt printre cele mai relevante experiențe din trecutul meu de liceean.

De aceea, decizia de a mă pregăti pentru Politehnică i-a luat prin surprindere pe mulți. Înzestrat cu o memorie foarte slabă, am considerat mereu un chin să trebuiască să învăț, însă m-am adaptat acestei situații atât de bine încât mi se părea normal ca învățatul să fie o povară, ceva ce e făcut pentru că trebuie. Mi-era teamă că dacă voi învăța ceva ce mi-ar plăcea, Universul va face implozie. Așa că m-am hotărât să fac altceva decât mi-aș fi dorit, și nici măcar să nu caut să aflu ce mi-aș fi dorit de fapt, și m-am îndreptat voios spre Politehnică, fiind convins în adâncul meu că e normal să nu îți placă ce înveți. Cititorii mei mai vechi au dedus probabil ce a urmat în relația mea cu Politehnica, și că am avut noroc să o termin înainte să mă termine ea pe mine.

Fast-forward către acum, cinci ani mai târziu, Ing. Tudor Marciu la un atelier de scriere de proiecte europene pentru ONGuri. La ART Fusion, bineînțeles. Privesc la acest bilet, tras la sorți dintre cele două, bilet ce conține o temă de discuție pentru echipa mea. Pe el scrie (aproximativ, pentru că sunt înzestrat cu o memorie foarte slabă) “cu ce probleme se confruntă tinerii (studenții?) din București?”. Cum vorbeam zilele trecute cu Marius, în spatele lui “sunt student” se ascund o grămadă de ramificații, afirmația “sunt student” rezumă în două cuvinte întreaga viață studențească, cu petreceri, viață de cămin, job prost plătit, colegi, entuziasm, sesiune de două (sau trei) ori pe an, libertate, nopți albe, viață, stress.

În timpul studenției, cea mai mare problemă cu care m-am confruntat a fost facultatea, care încerca fără remușcări să mă oprească de la a îmi trăi viața de student. De multe ori m-am văzut pus în situația de a recunoaște că am ales o facultate care nu mi se potrivea. Pe parcursul celor cinci ani de Politehnică am încercat pe rând sentimente de iritare, dezamăgire, frustrare, resemnare, neliniște, speranță, oboseală, indecizie, neputință, inutilitate. Pentru că deși la prima vedere domeniul mi-ar fi plăcut, el s-a dovedit a reprezenta cu totul altceva decât aș fi crezut. Și nu în ultimul rând, pentru că metodele de evaluare, suportul tehnologic, și atmosfera generală erau cu totul altfel decât mi-aș fi dorit.

În timpul facultății, (aproximativ) doi dintre colegii mei au avut joburi în domeniul studiat, sau care măcar să aibă legătură cu acesta. Acum, după terminarea facultății, aproximativ jumatate dintre ei (dintre cei rămași, vreo 15 din 27, apropo) s-au reprofilat. Făcând zoom out, asta înseamnă că o grămadă de posturi din companii sunt ocupate fie de studenți în alte domenii -care vor fi plătiți slab pentru că fac o muncă necalificată, sau în cel mai bun caz calificată doar prin experiență- fie de absolvenți ai unor facultăți disjuncte domeniului. Generații întregi de tineri care se trezesc în fiecare dimineață blestemând în gând serviciul sau facultatea, puși în situația de a alege între o viață mediocră și niște eforturi supraomenești de avansare în carieră. Și iată-ne apoi aprobându-ne reciproc “așa-s românii, dom’le… muncesc de mântuială”. Pai… cum altfel?

Da, proiectul pe care l-am conceput atunci și pe care îl scriem acum se adresează felului în care tinerii liceeni aleg de cele mai multe ori facultatea: fără să știe ce vor să se facă atunci când vor crește mari, fără să știe care sunt facultățile care pregătesc pentru carierele respective, și fără să știe cu adevărat ce vor învăța acolo, cum, de la cine și alături de ce fel de colegi. Proiectul se numește “Știu ce vreau!”, este un proiect-pilot care se adresează tinerilor de liceu, și se va desfășura cel mai probabil pe parcursul anului școlar/universitar 2009-2010. Detalii despre cum și ce, după ce vor fi stabilite.

The watchers

Există acest subiect fierbinte al momentului, monitorizarea apelurilor telefonice și a comunicațiilor electronice. Acesta este primul pas spre un viitor orwellian exact așa cum a îmbrățișa copiii este primul pas spre pedofilie și incest.

Toată lumea se împotrivește vehement, iar eu mă întreb de ce am devenit cu toții brusc persoane publice. O categorie specială în acest sens sunt bloggerii, care postează online detalii despre viața lor, dar se revoltă vehement la gândul că s-ar putea ca un polițist să știe când a sunat acasă, dacă va fi suspectat de a fi comis o infracțiune gravă. Pentru că da, a omorât cu sânge rece un om, dar ce se face acum, că se va ști că a sunat la mama să îi mărturisească. Îi va distruge reputația în închisoare, ca să nu mai vorbim de cea online. Iar eu îmi aduc din nou aminte de bancul cu bătrânelul și rahatul.

Ni s-ar părea mai degrabă normal ca în timp ce tehnologia avansează, singurii care beneficiază de asta să fie infractorii. După aceleași principii poliția ar trebui să alerge călare după infractori, încercând să le aplice săbii peste ceafă. Mă mai întreb: dacă Inchiziția ar fi avut la dispoziție metodele de supraveghere de azi, ar mai fi murit atâția oameni degeaba? Sau pur și simplu terorismul este noua vrăjitorie?

Oricine ar fi dispus să investească timp și ceva resurse ar putea urmări pe oricare alt concetățean, dar ni se pare anormal ca Poliția să poată să o facă. Știm cu toții, polițiștii se împart în două categorii: cei care n-au ce face și se distrează citindu-ne SMSurile porcoase și cei care sunt perverși și intră în WCul din secție cu SMSurile noastre porcoase printate pe câteva foi A4. Niște nemernici cu toții, se masturbează pe banii noștri, din impozitele pe care angajatorii nostri le platesc pentru salariile noastre declarate minime pe economie.

Dar putem sta liniștiți: intrarea în vigoare a deciziei a fost amânată, până la iarnă putem continua cu toții liniștiți conspirațiile online. La iarnă totul se va schimba. La iarnă vom face petiții online ca să schimbăm lucrurile la loc. Sistemul e prost, și nu e treaba noastră să găsim altul mai bun. Unica noastră datorie, ca cetățeni, este să avem grijă de drepturile și libertățile proprii, și apoi să scuipăm între ochi societatea pentru că, mama ei, a crescut ca o buruiană.

Multicolor

Sunteți probabil failiarizați cu inițiativa Jurnalului Național de  schimba numele oficial al concetățenilor noștri de origine indiană din romi înapoi în țigani, ocazie pentru mare agitație și încingere de spirite pe internetul românesc. Este într-adevăr un subiect sensibil. Nu neapărat pentru că subiectele ce ating, chiar și marginal, probleme de discriminare sunt sensibile prin natura lor, ci mai degrabă pentru că în aceste vremuri grele cineva trebuie să fie de vină.

Iar în această problemă, eu mă declar… pentru. Am cântărit motivele, și pur și simplu balanța mea înclină spre “pentru”. Dintre motive:

• Cei mai mulți dintre romii cu care am intrat în contact nu aveau o problemă cu a fi numiți țigani.
• O parte dintre romii cu care am intrat în contact spuneau “Păi ce, mă bei ca să îmi zici rom? Zi-mi taică țigan!”
• Dacă “țigan” ar fi termenul oficial, folosirea în sens derogator ar scădea în frecvență, iar asta ar putea duce, subconștient, la o atitunine mai puțin ostilă față de romi. Nu e de neglijat subconțtientul național, pentru că el se transmite copiilor.
• “Țigan” este un nume pe care țiganii și l-au dat singuri, înainte să se numească romi. “Rom” înseamnă bărbat.
• Chiar dacă pe plan internațional ei tot “Romani” se vor numi, se va genera în jurul subiectului suficientă mișcare încât ignoranța vizavi de acest subiect să dispară măcar parțial.

Privind evoluția subiectului, am fost cuprins treptat de un pronunțat dezgust. Discuția a fost transformată rapid într-una despre discriminare, între dobitocii care strigă “ciori împuțite” la adăpostul anonimatului și prozeliții pe probleme de discriminare, care abia așteaptă o nuanță de gri pe care să o tragă spre negru. Ambele tabere au folosit acest prilej pentru a da frâu liber urii față de romi și respectiv iubirii de sine, ignorând aproape complet subiectul discuției, așa cum huliganii a două galerii de fotbal se iau la bătaie indiferent de rezultatul meciului.

În cele din urmă, nu pot să spun că mă entuziasmez foarte tare; chiar dacă numele va fi schimbat, efectele vor începe să apară abia peste 5-10 ani. Oricum, motivele pentru care Jurnalul propune schimbarea respectivă se intersectează cel mult parțial cu cele pentru care cred eu că ar trebui făcută.

În întâmpinarea abordărilor superficiale vă amintesc că am participat voluntar în cel puțin două proiecte care aveau ca scop principal integrarea romilor în societate și îmbunătățirea condiției acestora, și am îmbrăcat tricouri de organizator de festival împotriva discriminării la ambele ediții “Ești spectator? Ia artitudine!” . Dacă mă veți eticheta rasist nu ați înțeles nimic, și riscați să vă etichetez la rândul meu oi. Ca să fim înțeleși.

Martie

Bună seara, fetelor! Bună seara și băieților, dar mă adresez în special fetelor. Ne aflăm între 1 și 8 Martie, motiv de mare bucurie și încărcătură socio-emoțională. Am citit zilele trecute acest entry, și am desprins din el modelul femeii ideale, din punctul de vedere al autorului. Aceasta și-a încuiat eul afectiv în beci și cutreieră agresiv-asertiv și fără scrupule lumea în căutarea orgasmului. Ceea ce din păcate pierde din vedere profetul monden este că femeia lui ideală este de fapt un bărbat cu sâni. Ei bine, nu va fi un hate-post, fiecare gândește și spune ce vrea, oricât de ilogic ar apărea în browserul meu.

Sigur, autorul se adresează privitoarelor de Mondenii, care abia așteaptă să citească despre cum sunt asuprite și Dumnezeu e bărbat, între două romane de Sandra Brown. Mi-am dat seama însă că fenomenul se propagă, într-o formă sau în alta, în toate categoriile sociale. În toate categoriile sociale, femeile și fetele se încurajează reciproc spre a intra în competiție cu bărbații. Pentru că aceștia sunt ceva rău și trebuie să dispară.

Mi se pare trist că sub pretextul “Trebuie să nu mai fim fraiere și sentimentale” stă ascuns “Tot ce știm noi din instinct e greșit. Trebuie să fim raționale și reci”. Fetelor, doamnelor! Nu este nimic în neregulă cu voi și cu felul în care priviți lucrurile. Oricine poate să se închidă emoțional, însă faptul că puteți de fiecare dată să vă ridicați dintre lacrimi și suspine și să sperați din nou, să iubiți din nou, să fiți calde și deschise este ceea ce vă ridică. Nu vă aruncați capacitățile afective la ghenă, sunt cel mai mișto instrument pe care îl aveți, sunt focul vostru interior, sunt coarda care vibrează și vă face cu adevărat frumoase.

Un martie fericit!

Domnul Tudor

Imaginați-vă un birou, cu o secretară. Imaginați-vă un client, care intră.

Andrei: Sărumâna, am o programare…

Silvia: Da, la domnul Constantin.

Andrei: Constantin? Nu știu domnișoară de nici un Constantin!

Silvia: … Cum vă numiți?

Andrei: Ignat Andrei-Cătălin.

Silvia: … Da domnu Cătălin, aveți programare la ora 12 cu domnul Constantin

Andrei: Nu se poate. Eu am vorbit cu domnul Pintea!

Silvia: Da, Pintea Constantin.

Andrei: Care e prenumele?

Silvia: … Care e prenumele?

Andrei: Pai asta va intreb eu pe dumneavoastră, care e prenumele.

Silvia: Nu, adică la Popescu Ion, care ar fi prenumele?

Andrei: Domnișoară, nu ne-n-țelegem. Eu nu am treaba cu Popescu Ion, nu cu el am vorbit la telefon. Eu cu Pintea Constantin am vorbit, cu el am treabă.

Silvia: Deci. Domnu Cătălin. Dumneavoastră aveți programare la domnul Constantin. Pintea.

Andrei: Și eu cum îi zic?

Silvia: Cum vreți… Știți, noi nu ne formalizăm ca alte firme mari. Mie de exemplu puțeti să-mi spuneți Silvia. Vreți o cafea până așteptați?

Andrei: Nu, mulțumesc. Am băut deja două.

Silvia: Avem și decofeinizată, dacă vreți…

Andrei: Daca nu e Irish Coffee tot degeaba. Plus… că asta fără cofeină strică colesterolul.

Silvia: Da?

Andrei: Da.

Silvia: Cum?

Andrei: Așa bine. Vă zic când îmi spuneți care e prenumele.

Silvia: Coadă.

Andrei: Ce?

Silvia: Coa-dă. Silvia Coadă

Andrei: Nu domnișoară. Nu ne înțelegem. Asta e. E clar, nu ne înțelegem.

Silvia: Sigur nu vreți o cafea?

Textul face parte dintr-un proiect, pe numele lui Irish Frappe, care urmează să fie lansat, sau mă rog, să apară cândva anul acesta. Sper. Ce legătură are textul cu blogul cel rău? Hehe.

În mod sigur v-ați întâlnit și voi cu domni sau cu doamne cu maniere freestyle. Obișnuiți cu adresarea “băi, testicule!” și totodată parașutați în lumea profesiei, încearcă să fie protocolari cu adresarea “Domnu’ Tudor…”, adresare care va reuși mereu să mă binedispună. Logica din spatele formulării cu pricina îmi scapă, din motive evidente. Îmi aduce în schimb aminte de bancul cu individul care intră în bar cu un rahat de câine în mână și spune “uite dom’le în ce era să calc!”.

Iată-mă deci discutând la telefon sau chiar față în față cu oameni cu diferite tonuri.

· Tonul profesionist “Domnul Tudor”, “Domnule Tudor”, “Bună ziua, aș vrea să vorbesc cu domnul Tudor, vă rog”. “Domnule Tudor, eu am mai trimis niște materiale și colegului dumneavastră, domnul Doru”.

· Tonul duios al operatorului helpdesk proaspăt angajat: “Spuneți, domnule Tudor, cu ce vă pot ajuta?”.

· Tonul ironic al clientului ce vrea să pară nemulțumit: “Domnuuu… Tudor.”

· Tonul superior: “Domnule Tudor…”

· Tonul vag amenințător: „Domnu Tudor…”

Multe fețe, același umor involuntar caracteristic omului care încearcă să pară serios, însă a uitat să se încheie după ce a mers la toaletă.