Artifficial Intelligence is no match for Human Stupidity

Vă voi ruga în avans să iertaţi dimensiunile acestui entry. Aşa a ieşit, independent de voinţa mea.

În holul facultăţii mele se află un automat care “vinde” sucuri şi junk food. Funcţionarea acestuia este departe de a fi ireproşabilă, deoarece se întâmplă destul de des una din următoarele, sau chiar combinaţii intre ele: 1. automatul nu primeşte banii, deşi e clar că bancnota nu e falsă; 2. automatul indică greşit lipsa produsului cerut; 3. produsul cerut nu cade; 4. cad două exemplare din produsul cerut, deşi a fost cerut unul singur; 5. de fapt, nici nu se pot cere două produse în cadrul aceleiaşi comenzi, pentru că automatul “uită” că e dator.

Obişnuiam să cred că e pur şi simplu prost făcut, dar pe măsură ce trece timpul sunt tot mai aproape de concluzia că s-a încercat obţinerea unui model cât mai apropiat de un vânzător real.

In complexul studenţesc “Regie” se află un Fast-Food. Atunci când clientul (cunoscut şi sub denumirea de “stăpân” în cultura occidentală, respectiv “fraier” în cea autohtonă) dă banii, primeşte (mai nou) un bon. V-aţi putea inreba de ce. Cel mai probabil din cauza mea, pentru că sunt un aurolac înfometat care nu are altă treabă decât să enerveze lumea.

Zilele trecute îmi era foame. Am decis aşadar să îmi iau o Schawerma (5RON), scop în care m-am aşezat la coadă alături  de colegul şi devotatul meu amic Sandu, mai precis în urma acestuia. Voi sări peste detalii şi vă voi spune că una dintre cele două tipe (îmbrăcate identic) care serveau a uitat că mi-a luat banii.

Discuţia noastră de trei minute a fost mai lungă decât am eu răbdare să scriu şi voi să citiţi, dar voi extrage unele replici relevante. “Numai mie puteai sa mi-i dai, că eu încasez” … “Nu mi i-ai dat” … “Îţi zic sigur, că doar nu uit de la mână pân’ la gură” “Aici trebuie să vă contrazic” (de fapt… ea bagă banii în gură?) … “Vă rog să nu mă ignoraţi. Nu am să plec pur şi simplu.” … “Ce, crezi mă fac pe mine 50 000?” “Credeţi că <> pe mine aceiaşi 50 000? Vă uitaţi la mine şi vi se pare că sunt un aurolac de pe stradă care vrea o Schawerma pe gratis că moare de foame?” (de fapt, chiar muream de foame) … “Am şi alte treburi decât să mă uit cine îmi ia comanda şi cui dau banii. Asta nu trebuie să fie grija mea, eu plătesc un serviciu” (mi-am adus atunci aminte de stăpânul de la 2 Mai şi m-am simţit un pic vinovat)

În cele din urmă mi-a fost făcut un imens (divin chiar) favor şi am căpătat schawerma pe care o plătisem, chiar fără să scuipe cineva în ea (m-am uitat cu atenţie, din motive evidente). Spre surprinderea mea, nu a trebuit să ridic prea tare vocea, nu a trebuit să pronunţ “O. P. C.”, şi în general nu a trebuit să mă chinui prea tare ca să capăt ceea ce pentru ei era o schawerma gratis.

Mă gândesc că un personaj mai tupeist decât mine ar fi putut chiar să mănâne gratuit folosind o tactică asemănătoare. Acum se dau bonuri. Sigur, această metodă a fost implementată cel mai probabil de către un discipol al lui Peter Griffin, deoarece nu se şi iau înapoi odată cu servirea comenzii, ceea ce mie mi se pare foarte comic. A fost înlocuit un sistem simplu cu unul mai complicat, dar fără avantaje.

“I may be an idiot, sir, but there is one thing I am not. And that sir, is an idiot.”, îmi şopteşte suav proprietarul afacerii.