Can the Count come out and play?

Cum spuneam intr-un entry precedent, nu prea am avut ce sa arat unor straini din Lituania, Spania şi Portugalia veniti in Bucuresti, asa ca dupa o plimbare pe Lipscani, pe la Romana şi la muzeul satului, i-am dus la Brasov. I-am dus, vorba vine. De fapt ei acolo planuiau sa mearga si m-am dus si eu, in calitate de native speaker. A, da, si bun prieten, iubit conducator de grup. Deci “lol”.

Pablo din Spania işi uitase telefonul in tren. Am format asadar un grup de 4 si am mers la gara Griviţa (Da. Gara Griviţa. Dincolo de Basarab). Acolo am fost întâmpinaţi cu căldură de către o tanti care ne-a intrebat ce dracului căutam noi acolo că acuma cheamă poliţia. I-am explicat că cei trei la care ţipă cu atâta graţie nu înţeleg limba română şi i-am expus problema noastră, deci ca şi a mea. A decis în cele din urmă să de facă un mare favor şi să dea un telefon cu scopul de a se informa. A venit între timp un coleg al domniei sale care mi-a ţipat că n-am ce să caut la ei, că e la MV vagonul, nu la ei, nu îl interesează ce mi-au zis la Nord, el îmi zice că nu e la ei, ce nu înţeleg, patru staţii de troleu, în Bucureştii noi.

Ulterior răspunsului meu a venit ţipătul de confirmare din partea sa, precum şi ţipătul care exprima faptul că nu ţipă la mine degeaba ca dobitocul, mama lui de cretin. Ajunşi în cele din urmă la MV am constatat un foarte mare contrast în angajaţii surprinzător de competenţi şi de îndatortori, care mi-au spus că vagonul este încă la Griviţa şi că ajunge in 15 minute. În mod neaşteptat pentru mine, am găsit telefonul mobil, deci presupun că în interiorul vagoanelor internaţionale teritoriul nu este românesc. Această experienţă m-a făcut să îmi dau seama că meseria de portar este probabil foarte solicitantă. De asemeni, într-o notă mai serioasă, mă gândesc că în lumea capitalistă, în care oamenii sunt liberi să treacă graniţele, adevăraţii ambasadori ai României sunt trecătorii, copiii rromi, funcţionarii de la ghişee, studenţii care îi plimbă prin oraş şi aşa mai departe.

Braşov aşadar. Aveam să îmi dau seama ulterior că unii dintre cei 11 turişti străini s-ar putea simţi ofensat văzând că eu îi număr ca pe oi la fiecare operaţiune pe care o facem. Ajunşi seara în Braşov, ne-am cazat la hostel, după care am pornit să mâncăm naibii ceva. La restaurantul tradiţional românesc erau ocupate toate locurile, aşadar am mâncat într-un local tradiţional turistic. Am fost plăcut surprins să constat în cele din urmă că domnişoara ospătăriţă a găsit de cuviinţă să fie drăguţă cu noi toţi, având răbdare să noteze comanda a 12 oameni care nu prea ştiau ce vor, acceptându-mă ca intermediar deşi vorbea engleză, şi prefăcându-se că nu observă când din agitaţie vorbeam cu turiştii în engleză si cu ea în spaniola sau în română cu toată lumea. Nici măcar nu s-a supărat când a primit bacşiş 7 RON pentru o notă de plată de 200, căci străinii nu par să înţeleagă acest concept al şpăgii. Ambasadorii ţărilor străine mi s-au părut uşor necivilizaţi în acele momente.

Printre altele, am elucidat misterul tricourilor cu “De puta madre”. Aparent, nu este sinonim cu “Hijo de puta”, care înseamnă “son of a bitch”. Tot aparent, “De puta madre” este un fel de laudă, un fel de “e cu 3 testicule”. Aveam să constat că, internaţional vorbind, oamenii seamănă destul de mult între ei. Nu am apucat să văd prea mult din Braşov, întrucât a trebuit să plecăm a doua zi după-amiază, iar vizitatorii au insistat să vadă castelul lui Dracula, cunoscut nouă românilor sub numele de Castelul Bran. Nu mică le-a fost dezamăgirea când au constatat că, aşa cum tot încercasem să îi conving, Dracula nu era acasă. Poate peste câteva secole vor veni străini din toată lumea ca să viziteze hotelul lui Gheorghe Hagi.