Să discutăm așadar despre activități. Timpul necesar luării unei decizii crește exponențial cu numărul de participanți la procesul decizional. Constat însă pe parcursul discuției că deși oi fi știind eu teatru-forum cât să montez un documentar de 5 minute, nu ar strica să mă pun la curent cu diverse domenii conexe, cum ar fi educația non-formală.

Prietenul nostru, gazda, ne salută “salut, prieteni!”, și ne face turul apartamentului. E putin racoare, dar banuiesc că era de așteptat. Also, distribuția în paturi se face în felul următor: cel mai corpolent din grup ia patul de sus. Normal. Ne angajăm într-un nou proces decizional exponențial, după care urc în patul meu de sus și dorm trei ore. Apoi mergem să aranjăm sala și să primim participanții. Participanții care nu mă cunosc mi se adresează cu “dumneavoastră”, iar eu mă gândesc “clar, mâine cămașa cu culori vesele” (o singură culoare, de fapt, dar veselă cât pentru trei). Participanților li s-a povestit despre voluntarii de la ART Fusion, iar eu nu pot decât să transpir în cămașa mea cu mâneci lungi și guler strâmt la gândul că acești copii din fața mea au probabil o grămadă de așteptări. Iar eu, spre dezamăgirea lor, nu mă voi transforma în liliac (deși aș vrea. Animalul, nu planta).

Începem. Prezentare, filmuleț, jocuri cu înțeles și debriefing, etc. Nu îmi mai amintesc dacă am spus sau doar voiam să spun că teatrul-forum acționează acolo unde ar acționa și Superman: în situațiile de opresiune. Retrospectiv, e mai puțin amuzant decât speram. Grupul către care eu și The Lemming facilităm se întinde pe o plajă de vârste intre 5 si 50 de ani. Aici diversitate culturală. All and all, a fost bine. Copiii au părut să se distreze, spre surprinderea mea nu s-au plictisit în cele 30min în care am expus teoria teatrului-forum. au știut să răspundă la recapitulare, și toate cele. Bineînțeles, când au început să construiască piesa pe care urma sa o prezinte, s-au separat clar pe trei niveluri de implicare.

Vine seara, ne plimbăm prin oraș, bem puțin, azi e meci. Încă am dificultăți în a mă obișnui cu oamenii deschiși si politicoși cu care mă întâlnesc la tot pasul. Clar, am locuit prea multă vreme în București. Cântăm, plecăm spre casă. Pe drum, mă interceptează un consumator de alcool pentru a îmi povesti într-o engleză aproximativă (din cauza alcoolului, pentru că de fapt ea e destul de corectă) despre Dracula. “Yes, I know of Dracula”, spun eu. “He is myth”. “Yes, meat. Also blood, not vegetarian”. “No, no, myth”. “Yes, meat.” Dar serios acum, în lumina ultimelor evenimente, mă întreb ce se întâmplă cu mine; obisnuiam să nu fiu rău. Prilej de introspecție.

Ajungem acasă târziu și ne așezăm pe jos în camera băieților. De la oboseală, ne comportăm ca niște “giggling stoners”. Oboseală nu este un eufemism, de data aceasta. Doi lupi plănuiau să fure oi de la stână. Ciobanul află, se așează la pândă (l liniuță a pândă, bineînțeles) lângă gaura din gardul stânei (stânii?). Vin lupii tiptil, se uită în jur, nimeni, bagă unul dintre ei capul prin gaură, încet să nu se audă, ciobanul îi arde un ciomag peste bot. Ăsta scoate capul repede: “auzi, bagă tu, că pe mine mă bufnește râsul”. Pe toți ne bufnește râsul, timp de 10min. Prietenul nostru bagă capul pe ușă și ne întreabă dacă am ajuns și cum a fost. A fost devreme. Petrecem restul serii jucând cu voluntarii EVS un nou joc numit “quiet, you’ll wake our friend”. Cumva, mă simt ca în tabără. Ceea ce e cel puțin bizar, pentru că nu am fost niciodată în tabără când eram mic. Dar dacă aș fi fost, probabil că așa m-aș fi simțit. Valters nu râde, because the joke, it loses in translation. In ritmul în care învață româna însă, îi va depăși în curând pe cocalarii din fața blocului.

Ce twitter, ce blog, ce creații folclorice pentru celălalt blog? Somn, pentru că ceasul se dă cu o oră înainte. Din exces de zel, îl dau cu două ore înainte și mă trezesc cu o oră mai devreme decât toți ceilalți, dau snooze, fac duș și mă culc la loc în locul lui Valters, care s-a trezit să facă duș. Apoi în locul lui Eugen, care naiba știe de ce s-a trezit, dar bănuiesc ca tot duș. În locul lui Husseyin nu mă pot culca, pentru că se simte rău. Îi zic să își cumpere husseyincelrau.tr, dar nu cred că mă aude. A, să nu uit! Băi Lemming, mi-ai adus ceai; ai (încă) o bilă albă. Da, știu: o bilă albă era mama când l-a cunoscut pe tata…

A doua zi piesele. În mod ironic, grupul pe care îl ghidez subtil către concluzii (mai puțin subtil decât mi-aș dori, din păcate) construiește o piesă despre consumul de alcool. Grupul meu nu a încercat să bea rom cu paiul. Cel puțin sper că nu a încercat, pentru că nu e o idee tocmai bună. Se construiesc cele patru piese în paralel și se joacă succesiv, în timp ce eu joc rolul unui spectator pus pe șotii. Iertare, dragii mei. Am dormit cu două ore mai puțin (m liniuță ai). Datorită competențelor mele de negociator, reușesc să programez piesa grupului meu ultima. Fac pe moderatorul și am în față acest public, aflat la sfârșit de atelier, care a văzut deja 3.5 piese de teatru-forum. Iar eu, ca un agent de vânzări îi întreb obsesiv “vreți să-l ajutăm pe protagonistul nostru?”. Sunt curios ce aș face dacă mi s-ar răspunde “nu!”. Măcar de data asta am ochelarii.

Seara sesiune de feedback. Trebuie să învăț să dau feedback, habar nu am. Se reiterează cu exponențialul. Cumva, sesiunea de feedback are rol de teambuilding. Ca rezultat, cel puțin. Ei bine, iată-ne în cele din urmă în drum spre casă, împărțind o cușetă cu două doamne trecute chiar de a doua tinerețe. Cea care e trecută și de a treia ne face cu ochiul nouă, băieților. Iar noi ne întrebăm daca se poate dormi pe hol. Ajungem la București cu onoarea întreagă, însă.

Nu aș face asta altfel pentru nimic în lume. Bine, poate pentru multe fete cu tricouri cu WordPress (o fantezie mai veche a mea, ziua mea e pe 17 noiembrie, fetelor). Am zis că mi-a plăcut? Ei bine, mi-a plăcut. Mai vreau. Este acest sentiment de bucurie tăcută care mă încerarcă atunci când văd niște copii entuziasmându-se în jurul a ceva constructiv. Entuziasmându-se cu succes, aparent, pentru că participanții la atelierul precedent ne așteptau cu o piesă TF căreia i-am găsit foarte puține de reproșat. Din nou, mă gândesc cu nostalgie că mi-ar fi plăcut să existe Impact când eram eu elev. Mă simt de parcă tinerii de 17 ani mi-ar vorbi cu “dumneavoastră”.

Iar în această problemă, eu mă declar… pentru. Am cântărit motivele, și pur și simplu balanța mea înclină spre “pentru”. Dintre motive:

• Cei mai mulți dintre romii cu care am intrat în contact nu aveau o problemă cu a fi numiți țigani.
• O parte dintre romii cu care am intrat în contact spuneau “Păi ce, mă bei ca să îmi zici rom? Zi-mi taică țigan!”
• Dacă “țigan” ar fi termenul oficial, folosirea în sens derogator ar scădea în frecvență, iar asta ar putea duce, subconștient, la o atitunine mai puțin ostilă față de romi. Nu e de neglijat subconțtientul național, pentru că el se transmite copiilor.
• “Țigan” este un nume pe care țiganii și l-au dat singuri, înainte să se numească romi. “Rom” înseamnă bărbat.
• Chiar dacă pe plan internațional ei tot “Romani” se vor numi, se va genera în jurul subiectului suficientă mișcare încât ignoranța vizavi de acest subiect să dispară măcar parțial.

Privind evoluția subiectului, am fost cuprins treptat de un pronunțat dezgust. Discuția a fost transformată rapid într-una despre discriminare, între dobitocii care strigă “ciori împuțite” la adăpostul anonimatului și prozeliții pe probleme de discriminare, care abia așteaptă o nuanță de gri pe care să o tragă spre negru. Ambele tabere au folosit acest prilej pentru a da frâu liber urii față de romi și respectiv iubirii de sine, ignorând aproape complet subiectul discuției, așa cum huliganii a două galerii de fotbal se iau la bătaie indiferent de rezultatul meciului.

În cele din urmă, nu pot să spun că mă entuziasmez foarte tare; chiar dacă numele va fi schimbat, efectele vor începe să apară abia peste 5-10 ani. Oricum, motivele pentru care Jurnalul propune schimbarea respectivă se intersectează cel mult parțial cu cele pentru care cred eu că ar trebui făcută.

În întâmpinarea abordărilor superficiale vă amintesc că am participat voluntar în cel puțin două proiecte care aveau ca scop principal integrarea romilor în societate și îmbunătățirea condiției acestora, și am îmbrăcat tricouri de organizator de festival împotriva discriminării la ambele ediții “Ești spectator? Ia artitudine!” . Dacă mă veți eticheta rasist nu ați înțeles nimic, și riscați să vă etichetez la rândul meu oi. Ca să fim înțeleși.

Cluj mi-a părut a fi un fel de Sibiu, mai mic și totodată mai mare. Mai mic pentru că l-am prins mai puțin aglomerat, și mai mare din considerente geografice. Ei bine, a trebuit să mă duc la Cluj ca să mă simt cu adevărat bucureștean. Spun asta pentru că nu prea am văzut clujeni care să traverseze aiurea sau pe rosu. Când traversam pe verde, eu eram de fiecare dată primul care pășea de pe bordură, ajungea aproape de mijlocul străzii și se minuna despre cum abia atunci ceilalți pășeau la rândul lor.

Spun asta pentru că deși nu eram un grup de cocalari, eram gălăgioși prin contrast. Am primit mereu restul fix pentru ce am cumpărat și mă simțeam puțin jenat de asta. Am fost la supermarket, știți, din acela cu coșuri, porți cu un singur sens și case de marcat, și nu mică mi-a fost mirarea când am observat că nu existau detectoare anti-furt.

Impact ArtFest la Cluj a constat într-o zi de sâmbătă plină de activități și o seară cu concerte. N-o să recapitulez programul, însă o să vă spun că a auzi concertul Lemon m-a făcut să ascult astăzi aproape continuu cele două melodii de pe siteul lor.

Unii vor spune poate că voluntariatul și Clujul nu se potrivesc tocmai bine din cauză că voluntariatul cere inițiativă și clujenii pășesc greu de pe bordură. Am conștientizat cu această ocazie că voluntariatul presupune mai degrabă bunătate, deschidere, toleranță decât inițiativă. Pentru că sigur, inițiativa e cât de cât măsurabilă, însă celelalte trei construiesc fondul, contextul dar mai ales atmosfera acestuia. La Cluj, cel puțin. Vorbeam acum o săptămână despre voluntariat și despre cum societatea nu e adaptată acestuia, despre cum nu e pregătită să îl primească; ei bine, mie mi s-a părut că societatea din Cluj e pregătită.

Mi-a plăcut deci, și m-am simțit bine, deși nu ăsta era scopul meu acolo. Îmi pare rău că n-am stat mai mult, îmi pare rău că n-am apucat să văd cu atenție o grămadă de locuri. Și datorită lui Eugen, știu acum să exprim în cuvinte întrebarea “dar până când așa, în pripă?”

Tren de noapte singur și cazare la hostel, iar al meu laptop va rămâne cu siguranță la serviciu, unde va fi în siguranță. În cazul în care voi găsi vreun wireless pe undeva, veți constata deci din partea mea o acută lipsă de diacritice, și în general un discurs plat; pentru că a încerca să exprimi ceva printr-un personaj cu discurs plat e cam ca și când ai scrie pe blog de pe un handheld fără tastatură qwerty. Darla întoarcere plănuiesc să vă arăt poze, poate și filmulețe, cine știe? Mă întorc luni, și poate reușim să fim cu toții sănătoși.

De ce? De-aia:

Ce puteți face voi? Voi puteți veni. Iar dacă asta nu e destul, și ați vrea să faceți mai mult, puteți să luați unul din bannerele de mai jos și să îl puneți pe site, pe blog, în semnături pe forumuri, unde vreți voi, cu link către http://artfusion.ro , iar eu vă voi mulțumi și rămâne dator. Later edit: daca aveti blogspot sau o alta solutie care nu permite asa ceva, puteti sa puneti si un post cu bannerul respectiv, oricum arata frumos. Contactati-ma daca aveti nevoie de alte marimi. ART Fusion si blogul cel rău vă mulțumesc foarte mult.

No, bun. Sa ne vedem cu bine!

Întrucât este vorba de un instrument foarte puternic, le reamintesc pe această cale domnilor voluntari și respectiv multiplicatori să îl folosească cu grijă și simț al răspunderii. Mulțumesc lui ART-Fusion și FPDL pentru că m-au chemat, și lui DotWeb că m-a lăsat. De povestit nu prea am ce să vă povestesc, pentru că probabil vă imaginați.

Un tagcloud pentru aceste trei zile ar conține: tineret, acțiune, teatru-forum, jocuri, cunoaștere, ART-Fusion, FPDL, Busteni, ore tarzii, rasete, flipchart, grupuri, echipe, teambuilding, statui, jokeraj, dat in spectacol, un marker, un ce, cate vacute am eu aici, bufet suedez, mansarda, frate iti jur, o clatita, o ce, peste doua ore, stilul Oprisan, wireless, energizant, energizant, omu cu visul, unde te duci tu ano, nu se poate, vii nu, si da, de ce nu, inconfundabil.

Pentru ca poate un tagcloud nu e satisfacator, o să vă împărtășesc în continuare ce am învățat eu în general pentru si din traininguri. Un fel de BTL tips.

• e important să fii hidratat corespunzator
• fâșia dintre a părea irascibil și a părea nepăsător e mereu mai îngustă decât crezi
• poți să faci glume cât vrei, dacă explici teorie tot ăla plictisitor vei fi
• Întotdeauna celălalt trainer are activități mai mișto
• “ă” nu este un cuvânt
• scade două zile din durata oricărui training/atelier
• adaugă cel puțin cinci minute la fiecare pauză de cafea
• nu întârzia; întârzierile sunt inevitabile, dar nu pentru tine
• materialele video/foto/print nu strică, dar nici tu nu ești mobilă
• e bine să fii sincer cu participanții
• nu uita să oprești telefonul
• nu e bine să fii complet transparent
• explică regulile înainte să le încalci
• ia notițe
• consultă notițele
• nu lua mereu notițe
• nu consulta mereu notițele
• fii atent la timp
• nu te uita mereu la ceas
• câteodată ești ăla rău; asta e, deal with it
• câteodată ești ăla de treabă; nu-i nimic, înseamnă doar că e momentul să fii ăla rău
• experiența nu se învață; experiența se împărtășește
• în pauză tot trainer ești
• respectă organizatorii
• nu privi direct înspre bliț
• implică-te
• dă undița, nu peștele
• nu pierde nopțile în loc să te odihnești
• și participanții obosesc
• e bine să fii serios din când în când
• e bine să glumești din când în când
• e bine să știi când

Pablo din Spania işi uitase telefonul in tren. Am format asadar un grup de 4 si am mers la gara Griviţa (Da. Gara Griviţa. Dincolo de Basarab). Acolo am fost întâmpinaţi cu căldură de către o tanti care ne-a intrebat ce dracului căutam noi acolo că acuma cheamă poliţia. I-am explicat că cei trei la care ţipă cu atâta graţie nu înţeleg limba română şi i-am expus problema noastră, deci ca şi a mea. A decis în cele din urmă să de facă un mare favor şi să dea un telefon cu scopul de a se informa. A venit între timp un coleg al domniei sale care mi-a ţipat că n-am ce să caut la ei, că e la MV vagonul, nu la ei, nu îl interesează ce mi-au zis la Nord, el îmi zice că nu e la ei, ce nu înţeleg, patru staţii de troleu, în Bucureştii noi.

Ulterior răspunsului meu a venit ţipătul de confirmare din partea sa, precum şi ţipătul care exprima faptul că nu ţipă la mine degeaba ca dobitocul, mama lui de cretin. Ajunşi în cele din urmă la MV am constatat un foarte mare contrast în angajaţii surprinzător de competenţi şi de îndatortori, care mi-au spus că vagonul este încă la Griviţa şi că ajunge in 15 minute. În mod neaşteptat pentru mine, am găsit telefonul mobil, deci presupun că în interiorul vagoanelor internaţionale teritoriul nu este românesc. Această experienţă m-a făcut să îmi dau seama că meseria de portar este probabil foarte solicitantă. De asemeni, într-o notă mai serioasă, mă gândesc că în lumea capitalistă, în care oamenii sunt liberi să treacă graniţele, adevăraţii ambasadori ai României sunt trecătorii, copiii rromi, funcţionarii de la ghişee, studenţii care îi plimbă prin oraş şi aşa mai departe.

Braşov aşadar. Aveam să îmi dau seama ulterior că unii dintre cei 11 turişti străini s-ar putea simţi ofensat văzând că eu îi număr ca pe oi la fiecare operaţiune pe care o facem. Ajunşi seara în Braşov, ne-am cazat la hostel, după care am pornit să mâncăm naibii ceva. La restaurantul tradiţional românesc erau ocupate toate locurile, aşadar am mâncat într-un local tradiţional turistic. Am fost plăcut surprins să constat în cele din urmă că domnişoara ospătăriţă a găsit de cuviinţă să fie drăguţă cu noi toţi, având răbdare să noteze comanda a 12 oameni care nu prea ştiau ce vor, acceptându-mă ca intermediar deşi vorbea engleză, şi prefăcându-se că nu observă când din agitaţie vorbeam cu turiştii în engleză si cu ea în spaniola sau în română cu toată lumea. Nici măcar nu s-a supărat când a primit bacşiş 7 RON pentru o notă de plată de 200, căci străinii nu par să înţeleagă acest concept al şpăgii. Ambasadorii ţărilor străine mi s-au părut uşor necivilizaţi în acele momente.

Printre altele, am elucidat misterul tricourilor cu “De puta madre”. Aparent, nu este sinonim cu “Hijo de puta”, care înseamnă “son of a bitch”. Tot aparent, “De puta madre” este un fel de laudă, un fel de “e cu 3 testicule”. Aveam să constat că, internaţional vorbind, oamenii seamănă destul de mult între ei. Nu am apucat să văd prea mult din Braşov, întrucât a trebuit să plecăm a doua zi după-amiază, iar vizitatorii au insistat să vadă castelul lui Dracula, cunoscut nouă românilor sub numele de Castelul Bran. Nu mică le-a fost dezamăgirea când au constatat că, aşa cum tot încercasem să îi conving, Dracula nu era acasă. Poate peste câteva secole vor veni străini din toată lumea ca să viziteze hotelul lui Gheorghe Hagi.

Scuzaţi lipsa de diacritice:

15 Apr 07

O calatorie este o lectie de viata, alege oferta de durism intern. Pe naiba! Asa cum poate am omis sa ma laud, fac blogging din Turcia. Sunt sigur ca stiti cu totii despre banalitati cum ar fi femei fara decolteu, tocmit la pret si shaorma foarte gustoasa care se cheama doner, asadar nu voi insista, contrar primilui impuls.

In caz ca va intereseaza, eu ma duc acolo sa ma intalnesc cu tineri si (sper) tinere din alte tari, cu scopul de a face scimb de experienta in domeniul artistic si de bauturi alcoolice.

Calatoria cu trenul a fost usor monotona prin durata ei de 19 ore, astfel incat rarele momente de contact cu politiile de frontiera au fost aproape binevenite. Vamesul bulgar, de exemplu, ma intreba diverse intr-un fel de romana stricata, iar eu ii raspundeam din reflex intr-un fel de engleza stricata.

Ulterior aveam sa imi dau seama ca o engleza de balta este mult mai utila pentru a ma intelege cu cei neinstruiti in ale britanicilor, acestia nemaitrebuind sa imi pescuiasca intentiile dintre which, does, it, reach, etc.

Aveam sa ajung sa ador pentru valoarea de entertainment discutii de felul:
“coffee?”
“yes, kafe!”
“how much cost?”
“…?”
“kak lira?”
“#%*”
“no understand, english please”
“…?”
aratand pe degete “one, two?”
“#%*; one!”
…
“where you from?”
“Romania”
“:D, George Hagi, Gica popescu, Filipescu!”
“:)) yes”
“Adi Mutu”

Usor surprinzator a fost faptul ca odata trecuta granita, nimic nu a facut implozie, si inca am momente in care pot sa jur, frate, ca sunt in Romania. Va voi plictisi mai departe in urmatorul entry, sau daca nu gasesc Wireless, cateva randuri mai jos. Pe curand!

16 Apr 07

Pleci din Istanbul cu trenul, dupa o zi insorita. Ajungi la Ankara pe ninsoare. Sigur, asta e de asteptat dupa ce te trezesti din somn undeva in podisurile asiatice si vezi prin geamul trenului un fel de tundra, si o vreme foarte rece. Asa cum ziceam si cu alte ocazii, nu e bine sa aplici etichete si stereotipuri. Ar putea sa se intoarca impotriva ta daca, de exemplu, te duci in Turcia cu un singur pulover, si acela este subtire.

Haideti sa facem conversatie.

Subiecte obligatorii: cum ati calatorit, cand si cum n-ati fost intelesi pentru ca nu vorbiti turca, voi cum spuneti la “x” in limba voastra, voi aveti “y”, la voi in tara cum e cu “z”, ce limbi mai vorbiti.

Subiecte vorbite in soapta: daca voi beti, ce, daca muntii aia arata ca niste sani, daca doboara cladirile din varf vara, daca urcam cu elicopterul ca sa ne uitam in decolteu, daca muzica asta de petrecere nu suna bizar in cantina, daca bizar nu e un eufemism pentru lame.

17 Apr 07

Muzica turceasca se bazeaza pe ritm, si este fascinant cat de multe poti face in ochii (si urechile) unui roman doar cu batai de palme si cuvinte pe care el nu le intelege. Si in caz ca va intrebati, nici turcilor nu le place Tarkan.
Se ia cafea, se pune in apa intr-un ibric de cupru, care se pune intre carbuni incinsi. Rezulta cafeaua turceasca, care este utila si dupa ce a fost bauta, pentru ca in zatul ramas pe fundul cestii nu se poate vedea viitorul meu incert.
Unii gasesc ca e nepoliticos din partea turcilor sa organizeze un eveniment in limba lui Shakespeare si sa nu o cunoasca prea bine. Mie unul imi pasa mai putin, pentru ca a te intelege prin semne cu cineva da o mai mare satisfactie: trebuie sa interceptezi firul gandurilor interlocutorului tau, si el pe al tau, iar asta te apropie de persoana respectiva mai mult decat daca ati vorbi pur si simplu. Undeva la nivelul instinctului. Venind vorba de instinct, mi s-ar parea foarte erotic sa fac sex cu o tipa cu care nu ma pot intelege prin vorbe, as vedea acolo un fel de atractie animalica. Dar poate ca sunt eu nebun.
Un artist care nu stie engleza a spus azi ceva ce, desi stiam, m-a fascinat. “art is universal”. Si intr-adevar, o pisica este o pisica in orice limba, atata timp cat este desenata pe o panza. In alta ordine de idei, a mima “castravete” este mult mai interesant intr-un mediu international.

18 Apr 07

Din punct de vedere marketing, Capadocia este slab promovata pentru cat de speciala este. Nimic nu ma putea pregati pentru ce aveam sa vad.
Discriminarea este de fapt o reactie copilareasca: acum discriminam, dar dupa ce globalizarea va fi completa si vom avea cu totii aceeasi cultura si limba, vom tanji dupa diversitate. Acum o aruncam la cos, in loc sa o sarbatorim. Voiam sa zic de ieri ideea asta, dar mi-a tot scapat.
Dansatoarea din buric, la care am observat abia mai tarziu, in poze, ca avea o fatza aproape respingatoare m-a facut sa imi dau seama de ceva: faptul ca religia musulmana acopera corpul femeii te face sa te concentrezi asupra frumusetii fetzei ei, a luminii ochilor, a frumusetii interioare, te face sa renunti la superficialitate. O treaba destul de desteapta spun eu, cu riscul de a fi etichetat misogin.

19 Apr 07

In turcia exista cultul musafirului. In autocare sunt servit cu cafea, ceai sau suc. Mi se da o prajitura. Mi se toarna colonie pe maini. Ma plimb prin oras cu trei domnisoare si ele imi explica orice, imi fac conversatie, ma cinstesc cu covrigi si ceai. La venire primesc tricou, bratara si geanta de umar. Daca as fi in Romania, as crede ca vor sa imi fure portofelul.

As vrea să nu fi plecat, aş vrea să mă mai duc. Aş vrea să fi mâncat mai mult kebap, aş vrea să fi făcut mai multe poze. O tipă pe care am cunoscut-o în Turcia trece prin România în week-end, şi eu habar n-am ce să îi arăt în Bucureşti.

Connecting people 3 in 1

Este luni. Vanzatorii ma saluta de indata ce trec pragul, si nu le pasa de cate ori ma razgandesc pana sa cumpar o amarata sticla de coca-cola. Un tip se implica in a ne da indicatii atat de mult incat ajungem sa Il urmam cu masina. Cand ramanem prinsi in trafic, trage pe dreapta si asteapta. Ma simt bine printre semenii mei.

Mancarea este excelenta, pacat de portiile imposibil de terminat. Muraturile sunt de casa, gemul la fel, pacat ca nu mai incape desert. Muzica este in surdina, ca si ceilalti clienti. O doamna ce mi-ar putea fi mama imi vorbeste cu “dumneavoastra” si ne tot ofera de baut. Sunt aproape perplex, pentru ca nu imi aduc aminte ca normalitatea sa fi fost vreodata mai surprinzatoare.

Toate acestea se vor termina mult prea repede. Maine seara voi fi la Bucuresti si orasul Sibiu va fi deja o amintire cand eu voi tranfera aceste ganduri catre internet. Evident scriu in deplasare si voi pasa cu nostalgie timpul prezent, desi ma voi fi intors de multa vreme. In acele momente, ziua de maine se va numi miercuri, iar eu ma voi gandi la badaranii din metrou. Pana atunci mai este insa o jumatate de zi.

Este marti, asa ca merg pe o strada curata, si oamenii imi zambesc. Ma opresc sa fac o fotografie si trecatorii imi ocolesc cadrul, sau asteapta sa cobor aparatul fara semne de nerabdare. De fapt, ca tot veni vorba, nimeni nu se uita urat la mine, in ciuda faptului ca probabil ma comport ca un turist asiatic.

Pe partea providentiala am avut noroc, asadar partea turistica s-a prelungit pana maine. Se pare ca marti seara, adica acum, ma voi gandi scurt si cu amuzament la badaranii din metrou. Era dimineata, deci frig, deci degetele mele au amortit pe aparatul foto. In pizzeria in care intru, pun intrebari de turist, iar o tipa se ofera sa imi arate orasul. Am astfel ocazia de a vedea Sibiu prin alti ochi decat ai mei. De exemplu, aflu ca exista un mall-frate!

Ah, ma gandesc eu. Stiam ca e prea frumos. Turns out the mall is sort of stylish, though. Sigur, exista si fitze, dar mult mai putine decat ma asteptam. In plus, e situat la iesirea din oras, deci e un fel de Carrefour, de fapt. Iata-ma asadar mergand la mall in masina unei tinere vag cunoscute, ceea ce ma indoiesc ca as fi facut in Bucuresti. Din cauza traficului, evident.

All and all, m-as face student aici, daca ar avea Politehnica. Si imediat ce termin de ras in hohote, voi scrie in continuare: culmea, fiind din Bucuresti, probabil ca as primi loc la camin. Cu putin noroc, voi goli cardul si voi mai avea si baterii; in aceste conditii, voi avea si poze cu Sibiul noaptea. Urati-mi noroc: chiar daca voi vedeti asta abia de miercuri incolo, putin noroc in plus nu strica niciodata.