Hadeți să uităm

Mi se pare că suferim la nivel național de un deficit de atenție, deficit pe care alegem să îl cultivăm, în loc să îl tratăm. Faptul că știrile sunt de fapt entertainment înseamnă, din ce în ce mai mult, că uităm de problema gravă a săptămânii trecute în favoarea problemei grave de săptămâna asta. Marea provocare pentru presă a devenit să prezinte problema de săptămâna asta încă și mai dramatic decât pe cea de săptămâna trecută. Asta nu e întotdeauna ușor, pentru că din când în când nu se întâmplă nimic. Este în regulă, pentru asta s-au inventat scandalurile porno.

Pe partea cealaltă noi, ca niște consumatori de senzațional ce suntem, o să uităm de arestarea nu-știu-cui așa cum am uitat de cozile de la Administrația Financiară, cum am uitat de primul cetățean în calitate de bătăuș, cum am uitat de cine s-a sinucis, de ce era pe prima pagină înainte de asta, cum tot uităm orice de la o săptămâna la alta de câțiva ani încoace.

Am uitat, spre exemplu, că acum ceva vreme, în 2008, o doamnă șofer a lovit pe trecerea de pietoni o studentă. La vârsta de 20 de ani, studenta a murit în aceeași zi. Doi ani mai târziu, nimeni nu se mai întreabă ce s-a întâmplat, dacă a făcut cineva vreo zi de închisoare, sau alte banalități. De ce să ne pierdem timpul cu prostii vechi, când începe o nouă săptămână cu știrile senzaționale ale momentului? Precis o să apară o lege dată prost sau un dosar buclucaș, sau naiba mai știe ce fărâmă de informație vitală.

Haideți mai bine să nu ne stresăm, să rămânem în transa media, vizând la prezent. Haideți să trăim cu iluzia că uitând de trecut o să avem un viitor.

Subtitrări:

Ne lăsăm duși de val cu ce ne bagă presa pe gât, și din cauza asta putem fi manipulați. N-o să fie bine.

Facebookeri

După cum știm cu toții, Facebook este o mare amenințare, urmând să distrugă în scurt lumea. Alternativ, este fantastic și o unealtă de neînlocuit în promovare, self-branding, și rămas în trend. După cum s-a observat de-a lungul timpului, acțiunile bazate pe păreri extreme au fost mereu sortite succesului.

Întrebarea fundamentală este dacă Facebook este un creator de trend sau dacă pur și simplu a speculat tendința naturală de evoluție a consumatorilor de online spre a-și povesti viața. În orice caz, iată-ne întâlnindu-ne pe Facebook cu tot felul de oameni, cu motivațiile și părerile lor. Iată câteva tipuri, să le spunem inedite.

Anonimul

Și-a făcut cont la insistența prietenilor, dar nu a dat niciun detaliu de profil și nu și-a pus poză. A uitat parola.

Jucăușa (jucăușul)

Se joacă tot. De la Farmville la Brain Buddies, la orice altceva. Face toate testele posibile și publică rezultatele pe wall. “Ce băutură carbogazoasă ești?” “Ce gumă de mestecat ți se potrivește?” “Ce sistem solar te definește ca persoană?”

Prietenosul (Prietenoasa)

Traduce liber “People you may know” ca fiind “Oameni pe care ai voie să îi cunoști”. Astfel, va da “add” stânga-dreapta. Scopul său este de a avea în listă mai mulți prieteni decât oricare din lista sa. Niciodată nu poți avea prea mulți prieteni.

Beligerantul

Beligerantul și-ar dori să aibă păreri. Până atunci, se amăgește întrând în discuții doar pentru a contrazice. Nu este exclus să recurgă la insulte pentru a-și susține părerea nou-găsită. Ar dori să existe buton de dislike.

Aprobatorul

La polul opus față de beligerant, însă împărtășind aceeași lipsă de păreri, va intra în cât mai multe discuții doar pentru a spune că așa e, și este supărat că odată ce a apăsat butonul “like”, acesta dispare.

Domnul Costel (respectiv doamna Gina)

Confuz în domeniul “prenume, nume”, sau poate doar obișnuit să fie strigat la catalog, și le trece invers în profil. Ca rezultat, vei vedea mai devreme sau mai târziu că “Ionut, Marinescu and Catalina like this” sau că “Marinescu Costel wants to be friends on Facebook”.

Informalul (informala)

Nemulțumit de numele pe care I l-au putut oferi părinții săi, își trece în câmpul “Last Name” o poreclă (Florin Boss), sau chiar ID-ul de messenger (Silvia syl2007vya). Distracția este maximă atunci când își trece de două ori prenumele, spre a se numi Viorel Viorel. O mențiune onorabilă pentru cei cu două prenume, care trec peste câmpul “Middle Name”, à la Costin Marian.

Impersonalul

Trebuie să aduc un omagiu afacerilor ale căror patroni au citit pe net că Facebook e o nouă și gratuită metodă de promovare. Conform mentalității de întreprinzător, patronul în cauză a hotărât să învețe din mers, așa că în loc să citească despre cum se creează o pagină de business, și-a creat un cont nou “First Name: Coolplace, Last Name: Cafe” și a început să dea add în stânga și în dreapta, după modelul prietenosului. (Nu că Facebook ar interzice explicit această combinație de practici) Acum întreabă în stânga și în dreapta cum face să poată lumea să-i dea “like” sau să îl recomande.

(Pentru site-urile de conținut nu se aplică neapărat asta, întrucât numele e mai degrabă un pseudonim comun al autorilor.)

Activul

Își schimbă statusul de Facebook mai des decât poziția pe scaun. A văzut că e cool când oamenii zic ce fac și recomandă chestii. Un fin cunoscător al conceptului, consideră că a spune „mă duc la o cafea” e la fel de interesant pentru ceilalți ca a spune “Coolplace are cafea bună”.

Agregatorul

Spre deosebire de activ, agregatorul nu spune niciodată ce face. Se plimbă în schimb pe net și pune tot ce găsește. Tot.

Fotograful

A înțeles că pe Facebook se pot pune fotografii, așa că le face și le pune, de preferință direct de pe cardul de memorie. Selectia este un proces inutil, toată lumea vrea să vadă toate pozele, inclusiv pe cele neclare, greșit încadrate sau întunecate. Alternativ, poate să urce doar poze artistice, majoritatea acestora natură moartă.

Hi5-erul

Auzind de la prietenii lui că Feisbuc e un haifaiv mai pă trend, s-a hotărît să își mute colecția de poze în maiou (respectiv sutien) și să își pună pe pagina de profil tot felul de chestii cu sclipici. Bineînțeles, se va alătura oricărui grup care promite personalizarea designului paginii de profil. Niciodată nu poți avea prea mult sclipitch.

Jocuri și greșeli

Îmi dau seama că prin publicarea acestui entry risc să fiu târât prin noroaiele blogosferei, însă am decis că nu mai pot ascunde ce simt. În plus, probabil că este o experiență care m-ar căli. Dragi cititori, cu riscul de a fi poreclit “The Grammar Nazi”, voi aborda astăzi controversatul subiect al scrierii corecte în online.

Să nu mă înțelegeți greșit, nu mă consider deasupra erorilor de scriere, de gramatică, sau de punctuație. Sunt sigur că am “comis-o” în repetate rânduri, inclusiv pe acest blog, însă e ceva ce îmi asum și încerc să remediez, odată semnalat. Ce mă amuză amar însă e că a scrie sau a te exprima corect aproape că a ajuns o rușine.

Complexul rezidențial în care locuiesc are un forum improvizat, unde eu am făcut săptămâna trecută greșeala de a reproșa cuiva că, printre altele, aruncă insulte agramate din spatele unui pseudonim. Nu era punctul principal al reproșului meu, nu era nici măcar un argument în sine, era cel mult o notă de subsol. Bineînțeles, doar despre asta s-a vorbit în continuare, despre cum aici nu e concurs de gramatică, și despre cum se discută probleme adevărate. Ironic sau nu, una dintre insultele la care mă referisem era “stupid-o”. În continuare mă amuz gândindu-mă că era vorba despre o marcă de cereale pentru micul dejun, din aceea în formă de gogoși, ca la Cheerios (respectiv Cheeri-o).

M-am simțit ca și când aș fi reproșat cuiva că trece pe roșu cu o mașina lovită și neînmatriculată, iar ca rezultat șoferul în cauză s-ar fi ofensat. Vi-l puteți imagina, dacă vreți, coborând geamul și întrebându-mă printre versuri despre valoare și dolari de ce mă iau de mașina lui, că aici e trafic, nu concurs de frumusețe.

Pentru că în această eră a vitezei suntem cu toții predispuși greșelilor, vă propun două joculețe specifice.

Răspunsul buclucaș

Îl puteți folosi, pe lângă scopul ludic, pentru a vă da seama dacă autorul în cauză pur și simplu a greșit sau chiar este un mândru semianalfabet (sau o mândră semianalfabetă). Ca bonus, vă poate ajuta să identificați și semianalfabeții din umbră, care îi vor lua solidar apărarea, temându-se de ziua în care vor fi ei înșiși descoperiți.

Găsiți într-un forum sau pe un blog o greșeală de scriere; din ce în ce mai des, le puteți găsi și pe paginile firmelor sau publicațiilor, dacă vreți să pretindeți că faceți cuiva un serviciu. Lăsați autorului un mesaj neutru, eventual anonim. De exemplu “torpilaboss87, verbul a merita nu este reflexiv, corect e ‘merită deranjul’, nu ‘se merită deranjul’”. Dacă vreți în continuare să pretindeți că le faceți un serviciu, trimiteți-l privat.

Dacă greșeala este corectată, răspunsul direct fie lipsind, fie având forma “Da, frate! Ai dreptate, îl tot aud în jur și am crezut că așa e corect”, ați făcut o faptă bună. Este acceptabil chiar și un răspuns de forma “frate, am corectat, dar ești off topic rău!”. Dacă în schimb, mândru de greșelile sale, autorul se arată ofensat sub diferite pretexte (nu e aici concurs de gramatică, mama ta este o femeie de moravuri ușoare, ești posesorul unui organ sexual de dimensiuni moleculare, etc.)… măcar nu ați făcut o faptă rea.

Găsiți înțelesul ascuns

Iată un alt joc, de data asta de imaginație, care are la rândul său avantajul că poate fi jucat de pe scaunul de birou, în văzul tuturor, creând eficient iluzia de activitate cerebrală intensă. Închipuiți-vă că autorul textului greșit este de fapt un talent literar nedescoperit, și că are o tehnică specială pentru a comprima cât mai multă informație într-un text cât m-ai scurtat. Spre exemplu, celebra întrebare:

“Ce m-ai faci, păpușe? Mergem și noi l-a o cafea?”

La prima vedere, o invitație la cafea din partea unui cocalar. Veți fi tentați să credeți că s-ar fi scris corect așa:

“Ce mai faci, păpușă? Mergem și noi la o cafea?”

Nimic nu este mai departe de adevăr. Decodificat, textul ar putea fi:

“Păpușă, să știi că sunt deschis pentru activități erotice cu tine alături de cel puțin încă o păpușă, dacă m-ai primi. Un amic mi-a povestit că a mers să bea o cafea cu o păpușă, iar ulterior ea l-a primit în dormitorul ei, deci voi încerca să procedez și eu la fel.”

De fapt, acest proces de decodare chiar necesită o activitate cerebrală intensă, e important doar să nu începeți să râdeți. Vă garantez însă din proprie experiență că, în timp, va deveni o a doua natură.

Ca să închei, se pare că trăim în aceste vremuri în care a observa o greseală gravă într-un text scris e un semn de mare snobism. De ce mă oftică asta pe mine? Pentru că face parte din declinul general din jur, și pentru că tot continuăm să coborâm standardele în loc să rezolvăm problemele. Aștept cu interes momentul în care va deveni obligatoriu să scriem greșit, iar apoi momentul în care mergi la închisoare dacă știi să citești.

Subtitrări

Toată lumea mai greșește când scrie; câteodată, dacă ai scris greșit, se înțelege altceva. Prostia e te crezi prea deștept ca să te mai corectezi dup-aia sau prea important ca să recunoști. Dacă o ținem tot așa, în curând n-o să mai știe nimeni nimic.

Despre rețete, creativitate și improvizație

Zilele astea mă tot gândesc la noțiunea de proces, ca înșiruire de acțiuni ce duc la un rezultat. Observațiile pe care le-am făcut au fost asupra ciclurilor de proiect, însă mă gândesc daca respectivele concluzii nu se pot abstractiza pentru orice domeniu, orice acțiune întreprinsă putând fi de fapt privită ca ciclu de proiect. On a lighter note, sunt sigur că ce revelații am avut eu sunt de fapt tratate pe îndelete în niște literatură de specialitate pe care eu n-am găsit-o. Nu-i nimic, voi ieși cu orgoliul neșifonat din eventuala situație penibilă astupându-mi urechile și țipând că “Les grandes espirits se rencontrent! Se rencontrent!!! Mon Dieu, les gendarmes!”.

Un produs poate fi rezultatul unui proces fix, în care se precizează nu doar care sunt pașii, ci și cum se fac. În cazul acesta, marea provocare este respectarea exactă a rețetei, trecând peste tendința umană de a improviza/optimiza. Spre exemplificare, jocul despre respectarea regulilor. Se strâng jucătorii și li se dă o foaie cu instrucțiuni. Li se spune să citească instrucțiunile până la capăt, iar apoi să le execute. Pe foaie sunt scrise tot felul de instrucțiuni năstrușnice, dintre care ultima este în tonul “Nu luați în seamă celelalte instrucțiuni, dați foaia înapoi”. Un studiu făcut de un prestigios institut cubanez arată că 90% își vor scrie numele pe foaie, se vor ridica cu picioarele pe scaun, etc., respectând instrucțiunile înainte de a le fi citit pe toate. În cazul acesta, participanții nu au respectat rețeta “1. citiți tot 2. acționați conform cu ce ați citit”, alegând în schimb să improvizeze.

Același produs poate fi totodata și rezultatul unui proces deschis, în care agentul improvizează pașii, și chiar împărțirea sarcinilor, dacă e vorba de un grup. Spre exemplificare, celebrul joc al copilăriei, “Nenea Nae face baie în copaie”. Se scrie această propoziție pe toată lățimea unei coli A4 (așezată “landscape”), după care se îndoaie între cuvinte, obținându-se un fel de acordeon. Scopul este ca o singură coloană să poată fi văzută odată. Se trece apoi foaia pe la fiecare jucător, fiecare jucător scriind un cuvânt din propoziție, fără să se uite la ce au scris ceilalți jucători. Se desface acordeonul și se citește propoziția. Hilarity ensues. Temă pentru acasă: propoziții de tip “Nenea Nae…” publicate pe Twitter fără niciun fel de explicație.

Un exemplu încă și mai relevant ar fi un taximetrist ieșit la plimbare cu mașina. Singura destinație precisă este “înapoi acasă”, dar ea este apoi făcută imprecisă prin faptul că nu îl interesează când. Astfel, el va improviza traseul, în fiecare intersecție alegînd direcția în funcție de intuiția de moment. Mai mult, comportamentul în trafic va fi dictat tot de intuiția de moment: va opri sau nu la semafor, va taia sau nu linia dublă, va ceda sau nu trecerea, etc. Sunt sigur că știți la ce mă refer. Așa cum poate intuiați, marea provocare în cadrul acestui model, mai bine integrat în natura umană, este de a obține ce ne-am propus inițial, în cazul acesta, ca taximetristul să ajunga acasă, nu la spital sau la Poliție.

În concluzie, principalul avantaj al modelului fix este că are un rezultat previzibil. Improvizând, rezultatul poate fi mai bun sau mai prost, sau cu totul altceva. Evident, în unele contexte, în care trebuie respectat un standard, ideal este ca procesul să urmeze modelul fix, în timp ce în altele, în care rezultatul previzibil nu ar fi satisfăcător, se poate risca improvizând. Bineînțeles, în realitate nu există valori absolute. Așa cum un corp nu se deformează niciodată perfect elastic sau perfect plastic, nici în realitate nu trecem prin procese complet fixe sau complet improvizate. Ce mai, e haos.

Subtitrări:

Un copil se juca în autobuz cu apă, nisip și rahat. Vin controlorii și îl întreabă: “Ce faci aici?” “Un controlor!” “Mama ta de copchil, i-a dă biletul l-a control!”. A doua zi, copilul se juca în autobuz cu apă și nisip. Vin controlorii și întreabă: “Ce faci aici?” “Un polițist” “Și rahat nu pui?” “Nu, că iese controlor…”.

Consumatorul profesionist

Scott Adams explică în cartea sa, “The Dilbert Principle” (o carte geniala, apropo, despre spiritul corporatist) de ce tiparnița a făcut omenirii mai mult rău decât ciuma, de exemplu. Argumentarea pe care o folosesște este, pe scurt, că dacă înainte de invenția tiparniței indivizii erau mai mult sau mai putin limitați la ceea ce puteau ei înșisi să conceapă sau măcar să înțeleagă (din punct de vedere tehnologic și științific), apariția tiparniței a favorizat propagarea în masă a cunoștințelor. Drept consecință, acum avem la îndemână concepte pe care nu le stăpânim.

Asta înseamnă că daca într-o zi computerul nu mai pornește, cei mai mulți dintre noi vor apela la ajutorul unui specialist sau vor cumpăra un altul de la cineva care le produce, în loc să îl deschidă și să îl repare sau să își construiască singuri un altul. Poate că nu e cel mai bun exemplu, dar înțelegeți ce vreau să spun. Mai mult, întreaga noastră civilizație este construită în jurul acestui principiu, înspre încurajarea consumatorismului. În cele din urmă, priviți din afară (din afara umanității), am apărea ca niște copiii iresponsabili care au furat mașina părinților și fac accidente, întrucât nu știu să o conducă.

Ceea ce am făcut noi inventând tiparnița a fost să pornim pe drumul spre trișarea selecției naturale. Ceea ce s-a întâmplat de fapt a fost că din cauza tiparniței, cunoașterea a crescut mai repede decât capacitatea noastră de cunoaștere. E ca și când ne-am fi făcut fițuici pentru examenele de evoluție. Prin contrast, dacă tiparnița nu s-ar fi inventat, am fi continuat să evoluăm în ritmul nostru natural, ajungând, după un timp mult mai lung ce-i drept, la nivelul tehnologic de acum, însă pe care fiecare dintre noi să îl “merite”.

Înainte să îmi subliniați că fără știință (deci tiparniță) am fi murit încă de holeră în secolul 21, amintiți-vă că ceea ce discutăm aici este un concept pur teoretic. Bineînțeles că pentru fiecare dintre noi care, in cazul fericit în care ar fi apucat să se nască, ar trăi într-un Ev Mediu prelungit, asta ar fi un mare neajuns. Din nou însă, privind din afară, am fi fost niște ființe mai responsabile.

În orice caz, mi s-a părut o perspectivă interesantă, chiar dacă ireală.

Subtitrare:

Dacă nu se inventa tiparnița, am fi murit în continuare de holeră, dar când s-ar fi inventat mașinile nu ne-am mai fi călcat unii pe alții cu ele. S-a întâmplat altfel și asta e, dar e mișto să ne gândim cum ar fi fost.

Nu e carte ca Shogunu’, nici mașină ca Lăstunu’

Îmi amintesc de serialul și cartea “Shogun”, în care pilotul de vapor european, poreclit de gurile rele “barbarul”, făcut stăpân peste o moșie japoneză modestă și slujitorii acesteia a vânat într-o zi un fazan. Dorind să îl gătească, l-a agățat pentru câteva zile în aer liber, pentru a se frăgezi carnea, conform rețetei. Fără să se gândească prea mult, a dat ordin strict ca nimeni să nu se atingă de fazan.

Câteva zile mai târziu, când i-a observat lipsa, a întrebat ce se întâmplase. I s-a povestit ca fazanul mirosea foarte puternic a hoit (japonezii aveau încă de atunci un cult al curățeniei, în timp ce europenii făceau baie lunar), iar bătrânul grădinar se oferise voluntar să îl arunce. Întrucâtva amuzat, pilotul a cerut să vină grădinarul, ca să îl dojenească. A fost imposibil însă, încât acesta, socotind că a nesocoti porunca stăpânului este o infracțiune capitală, își făcuse seppuku. Iată deci ce se întâmplă când un barbar primește un rang înalt într-o societate civilizată.

Reiau saga “Vecinii mei”. Dacă vă mai amintiți de episodul trecut, complexul nostru prezidențial se confrunta cu un inamic tenace, câinii din împrejurimi. Responsabila de comunicare internă, D-na Pițulna Poncea, originară din provincia etajului 2, declanșase o campanie de propagandă, în scopul solidarizării poporului împotriva acestui inamic insidios. Războiul a contiuat, moralul ridicat aducând trupelor un nou val de entuziasm.

Totul părea pierdut în lupta cu câinii din împrejurimi când strategii militari au constatat că aceștia aveau o puternică rețea de spionaj și contraspionaj, cu un pivot chiar în garda de onoare a ansamblului. Mulțumită intervenției rapide a unui grup de inițiativă condus de responsabila de comunicare internă, trădătorul de cauză, neam și patrie a fost în scurt scos la iveală, încarcerat și executat. Acest șobolan, acest păduche al societății comunica cu inamicul și nu numai că nu îl împușca fără somație, ci chiar se pare că i-a oferit câteodată adăpost și resurse.

Mulțumim vecinei mele revoluționare că a cerut și obținut concedierea și înlocuirea unui paznic în vârstă de 50 de ani care saluta cu respect pe fiecare locuitor sau invitat. Sunt convins că în timp ce acesta caută cu disperare în ziar un loc de muncă sau un cumpărător de rinichi pentru a-și întreține în continuare familia își va da seama că trebuia să se gândească de două ori înainte să mângâie un câine.

Subtitrari:

Vecina mea a cerut să fie dat afara un paznic care lasa cainii sa stea la poartă, așa că l-au dat afară. I-au dat fatala, ce să mai… Io cred că s-a mers prea departe.

Cei trei mușchi tari

Săptămâna trecută s-a încheiat o perioadă frumoasă și liniștită a vieții mele, o perioadă de care îmi e deja dor. Mai mult, este o perioadă la care m-aș întoarce cu mare drag dacă nu aș strica prin asta coerența stilului de viață pe care mi-am propus recent să-l adopt. Este vorba despre perioada în care nu urmăream evenimentele cotidiene dar, mai ales, nu mă uitam la televizor.

Vedeți voi, dragi cititori, lipsa mea de pasiune pentru fotbal, telenovele, scandal, violuri și politică îmi permitea să îmi trăiesc viața relativ liniștit, conștient că ceva e foarte în neregulă cu România și cu lumea în general, însa voit inconștient vizavi de marimea exactă a  neregulii. Lucrurile nu vor mai fi vreodată la fel.

Pe vremea când mă uitam la TV, îmi plăceau în mod deosebit reclamele. Privind acum, am constatat cu dezamăgire că standardul a scăzut (probabil odată cu salariile din domeniu), în primă fază având senzația că toate produsele sunt targetate către găini analfabete. Ulterior m-am liniștit, dându-mi seama că majoritatea română este formată din găini analfabete (și apă).

Nu neapărat un exemplu relevant, dar o bună ocazie să mă dau rotund este oferită de Maggi. “Ce fac cei trei mușchetari ai mei?”, întreabă mama găină analfabetă în prima replică din script. Așa cum probabil știți, celebrele personaje ale lui Alexandre Dumas erau muschetari, cu s. Muschetarul este un soldat (infanterist) echipat cu o muschetă. Ceea îmi ridică diferite întrebări:

1. Dacă muschetarul are muschetă, mușchetarul are … ? Mușcheta are mușchi sau pur și simplu mușcă?
2. Copywriterul a terminat liceul? Bonus: există cineva din echipa de proiect care să fi terminat liceul, putând astfel semnala această subtilă eroare?
3. Agenția producătoare a vrut de fapt să se adapteze la nivelul de găini analfabete al consumatorilor? Bonus: le-a trecut prin minte să bage și o glumă cu Alexandre Dumbass?
4. Cât costă o mușchetă? M-ar interesa să știu dacă se merită, pentru că momentan mă risc cu un pistol cu bile sub scaunul șoferului.

Timp de lucru: 15min.

Subtitrare:

Cand nu mă uitam la TV, era mai bine, că nu știam ce nasol e de fapt. Acuma mă uit și nu îmi place ce văd.

N-are legătură, dar mușchetari se scrie cu s, nu cu ș.

Seninătate

Aparent, sunt naiv. Am purtat recent o discuție în care eu mă plângeam ca televiziunile nu își iau în serios rolul de formatoare, cu tot cu responsabilitățile conexe, mulțumindu-se să încurajeze senzaționalul și voyeurismul, accelerând degradarea societății. Mi s-a răspuns senin că nu au nicio obligație în acest sens, pentru că ele sunt afaceri, și unicul lor scop este să scoată bani. Poate că sunt eu naiv, dar o tranzacție în care unicul scop este câștigul financiar nu se numește afacere, ci combinație.

Așa că haideți să alergăm după bani, să facem cu toții combinații și să le spunem afaceri, și când nu va mai fi nimic de combinat să ne întrebăm senini ce s-a întâmplat.