Vecina mea revoluționară

Precum mulți dintre noi, locuiesc undeva unde am vecini. Să spunem că media de vârstă a vecinilor mei este undeva în jurul a 30 de ani. Se pare însă că una dintre vecinele mele a locuit atât de mult în blocurile de pensionari de la periferie încât, precum pisicile lăsate prea multă vreme fără stăpân, s-a sălbăticit.

Această făptură, animată de un înalt simț civic, lasă  în spațiile publice scrisori către colocatarii săi, semnate “vecinii”. Mă întreb, dacă “vecinii” le semnează, cui se adresează aceste scrisori? Mai mult, ele mă fac să zâmbesc amar, amintindu-mi de celebra semnătură “mai mulți membri ai partidului”.

Bineînțeles, scrisorile sunt redactate făcând uz de o gramatică și redactare în cel mai bun caz șchioape. Virgule între subiect și predicat, greșeli de felul “hrănii”, spațiul de după semnul de punctuație de negăsit, întregul text scris cu majuscule, etc. .

Spre amuzamentul și dezgustul vostru, două dintre aceste întâmplări vor fi prezentate aici. Cel mai recent mesaj a fost unul personal, sub forma unui post-it (roz) lipit pe ușa-mi, post-it pe care scria “TE RUGĂM, NU MAI LĂSA LUMINA APRINSĂ PE HOL. SEMNEAZĂ, VECINII”. Aș vrea să se consemneze că, animat de dorința de transforma cât mai multe situații în provocări, de cele mai multe ori nu aprind nici măcar becul cu temporizare, cu atât mai puțin pe celălalt. Nu că ar fi treaba cuiva.

Ceea ce mi-am propus să îi pun în vedere, de îndată ce o voi identifica, tinerei autoare de epistole este că, deși nu aveam pretenția să se gândească că pentru mesajele anonime pot fi folosite cutiile poștale, ușa face parte din apartament, și ceea ce a făcut se încadrează, pe lângă calomnie și hărțuire, la încălcarea proprietății private.

O altă scrisoare, lipită în lift, viza hrănirea câinilor comunitari de pe câmpiile alăturate blocului (da, blocul se află în câmp, la minim 100m de orice altă clădire). Nu o să discut controversatul subiect al câinilor comunitari, însă m-am simțit revoltat de faptul că altcineva decât firma care administrează complexul face anunțuti publice despre ce au sau nu voie locatarii să facă.

Sigur, “deocamdată vă adresăm o rugăminte politicoasă” scria urmașa lui Guevara. Mi-o și închipui pe tânăra semidoctă, nemulțumită de reacția obținută, îmbrăcând un costum moto galben și tranșându-ne pe toți à la Kill Bill. Reacția mea a fost de a lua un pix colorat și a sublinia greșelile de gramatică și exprimare, trecând în colțul dreapta-sus “7 (șapte)” și semnând. Am fost indulgent cu nota, și rău am făcut După câteva zile, am găsit respectiva scrisoare înlocuită cu o copie curată, copie în care nu fuseseră însă corectate greșelile. Asta e, v-a trebui să o las corigentă.

Nostalgia şi mama ei

Săptămâna trecută am cedat cheile (mele) de la apartamentul în care am locuit timp de fix un an, cunscut unora dintre voi si sub numele de “Tineretului în Acţiune”. Fetelor, să nu plângeti când veti citi rândurile urmatoare. Da, sunt treburi serioase, dar nu trebuie sa lacrimăm pe-aici, că nu-i telenovelă. Fetelor, cu voi vorbesc!

Este apartamentul care a fost martor celei mai tumultoase perioade a vietii mele de până acum, in care am bifat coordonatele intregii palete emotionale: bucurie extrema, disperare, groază, curaj, siguranţă, orice emotie aţi putea numi, probabil că eu am simţit-o cândva între 5 februarie 2009 si 5 februarie 2010, acasa.

Este apartamentul în care m-am cunoscut (mai bine) cu Dragă Colegule. Cine ar fi crezut, colegule dragă, pe 4 februarie 2009, că vom sta noi trântiţi în scaunele ieftine, complet faliţi, cu costumaţia obligatorie de şlapi, şort şi maiou, bând bere şi discutând despre viaţă? Cine ar fi crezut că vom privi cu nostalgie în urmă, în timp ce ardem una mica (şi fumam şi o ţigară)?

Este apartamentul în care te-am cunoscut (mai bine) pe tine, iubita mea, şi în care ai gătit prima oară pentru mine, în care ne-am certat şi împăcat prima oară, şi în care am locuit prima oară împreună. Este apartamentul pe care Figaro şi Aida nu au putut să îl sufere, în care el mieuna mereu şi ea a devenit gri, facând în acelaşi timp curat pe sub mobilă.

Este apartamentul în care am ţinut diferite petreceri şi întâlniri. Este apartamentul în care am scris Porno, plimbându-mă prin cameră ca pe bulevard, însă cu paharul cu suc de porumb în mână. Este apartamentul în care mi-am propus să nu lucrez pentru serviciu, însă n-am reuşit.

Este apartamentul în care aproape fiecare seara avea invitaţi, şi în care în cele din urmă ni s-a facut lene să tot facem curat. Ok, bine, nu am vrut niciodata să facem curat. Este apartamentul care bucata de peşte din congelator aproape că împlineşte la rândul ei un an. Este apartamentul la care nu merge interfonul, nimeni nu mai ştie de când, şi la care Internetul şi curentul electric se plătesc o dată la 4 luni (întreţinerea o data la 6). Este apartamentul fără cablu TV, şi e mai bine aşa, credeţi-mă.

Este apartamentul în care s-a simţit multă lume ca acasă, s-a consumat alcool şi tutun, şi în general s-a promovat o atitudine generală de bună-dispoziţie şi întârziat a doua zi la serviciu.

Nu-i aşa, fetelor? Hai, ştergeţi-vă la ochi, nu e sfârşitul lumii, doar al unei epoci. Cinicul din mine ar vrea să îl dea cu capul de tastatură pe nostalgicul din mine, însă e acelaşi cap.

În stilul blogului cel rău, nu pot să nu fac o referire la natura umană, care blesteamă prezentul şi apoi îl priveşte cu nostalgie îndată ce devine trecut. Aceeaşi natură umană care chiar şi în motivele de clarviziune în care nu blesteamă prezentul, îl priveşte tot cu nostalgie, ca şi când jumătatea ar fi sfârşitul. Mă încearcă o oarecare tristeţe, însă acelaşi cinic mă trage de mânecă, amintindu-mi că e mai bine că s-a terminat înainte să se ducă naibii, ca toate lucrurile din viaţă.

Una peste alta, eşti produsul experienţelor tale. Nimic nu e fără de sfârşit, bine că a fost.

Pace?

Unii dintre voi își amintesc, cu dezamăgire poate, momentele de blasfemie petrecute în aceste pagini, momente pentru care e foarte probabil ca eu să ard în Iadul biblic. Pe scurt, am scris în repetate rânduri ce cred eu despre Biserică și ochelarii de cal pe care încearcă să îi pună cinstiților enoriași, dorindu-mi ca de aici să rezulte că a fi bun este o responsabilitate de care cineva nu poate fi scutit pur și simplu prin aderarea orbească la un set de valori.

Undeva în procesul de frământare sub bască al ideilor, inițiativa mea a luat forma unui război (de idei) împotriva acestor valori bisericești clasice. Cu riscul de a fi privit cu dispreț de marii clasici ai blogosferei pentru această încălcare de cod, o voi spune: doamnelor și domnilor cititori, cred că am greșit undeva. Cred că grăbindu-mă să ironizez am uitat să privesc în ansamblu, iar prin asta m-am contrazis (da, pe mine însumi). Principalele două idei pe care le promovez în mod constant, dar care au primit cu această ocazie un șut în freză urmează a fi rezumate în paragrafele următoare.

Fiecere crede ce vrea, și cum nici un pământean nu poate deține adevărul absolut, niciun adevăr nu e mai valid decât altul. Sigur, există aceste adevăruri general acceptate de către majorități, sau care sunt susținute de alte adevăruri. Dar, în cele din urmă, ceea ce am făcut se poate rezuma astfel: “în numele înlăturării tiparelor din gândire, vă ofer acest tipar de gândire, pe care l-am conceput, și dacă nu gândiți în el, sunteți automat proști”. Nu cred că mai e nevoie să dezvolt.

E bine să încerci a fi mai bun, și e datoria ta să contribui prin asta la evoluția umanității spre o formă superioară, am zis eu cu ocazia unui alt Paște. De ce m-aș opune unui sistem de valori care te învață să fii bun și să îți iubești semenii? Da, pentru că mulți uită asta prinși în automatismul ritualurilor. Asta nu este neapărat vina sistemului de valori. În cel mai rău caz, roboții de ritual nu cred cu adevărat în valori și respectiv nu își aduc contribuția la evoluția spirituală a omenirii, dar nici nu o țin în loc. De fapt, cred că pe ei m-am supărat și i-am băgat în ceaun cu tot cu sistem.

Sistemule de valori al religiei creștine, ți-am greșit dublu. Sper că vei putea să mă ierți, așa cum și pe noi ne înveți să iertăm celor care ne-au greșit. Știu că ne-am mai ciondănit noi și că Dumnezeul meu e puțin diferit de al tău, dar în cele din urmă sper că fiecare dintre noi poate da dovadă de înțelepciunea de a accepta ceea ce nu poate schimba în celălalt. Îmi place să cred că putem, în ciuda acestui mic incident, să continuăm a ne respecta reciproc.

Paște fericit!

Structura MVC și mediul business

In urma unui algoritm complex, am extras biletelul potrivit pentru a inaugura blogul DotWeb.

Iată-mă deci vorbind despre cum se pot aplica principii de programare in business.

Microfonie

Scurt, pentru că e târziu și mâine dimineață va trebui să găsesc un nou capăt de la care să o iau.

Premisa e simplă: ceea ce vedem, simțim, auzim, înțelegem ne influențează. Ne influențează chiar dacă decidem să ignorăm, pentru că e imposibil să ignori complet, așa cum e imposibil să uiți ca proces volitiv. Este de presupus că ceea ce primim (ca experiență) în fiecare moment ne va afecta alegerile într-un fel sau în altul în viitor. Dar dacă alegerile nasc alegeri, și e de presupus că unele dintre ele vor naște aceleași alegeri, cum de nu apare microfonia?

Martie

Bună seara, fetelor! Bună seara și băieților, dar mă adresez în special fetelor. Ne aflăm între 1 și 8 Martie, motiv de mare bucurie și încărcătură socio-emoțională. Am citit zilele trecute acest entry, și am desprins din el modelul femeii ideale, din punctul de vedere al autorului. Aceasta și-a încuiat eul afectiv în beci și cutreieră agresiv-asertiv și fără scrupule lumea în căutarea orgasmului. Ceea ce din păcate pierde din vedere profetul monden este că femeia lui ideală este de fapt un bărbat cu sâni. Ei bine, nu va fi un hate-post, fiecare gândește și spune ce vrea, oricât de ilogic ar apărea în browserul meu.

Sigur, autorul se adresează privitoarelor de Mondenii, care abia așteaptă să citească despre cum sunt asuprite și Dumnezeu e bărbat, între două romane de Sandra Brown. Mi-am dat seama însă că fenomenul se propagă, într-o formă sau în alta, în toate categoriile sociale. În toate categoriile sociale, femeile și fetele se încurajează reciproc spre a intra în competiție cu bărbații. Pentru că aceștia sunt ceva rău și trebuie să dispară.

Mi se pare trist că sub pretextul “Trebuie să nu mai fim fraiere și sentimentale” stă ascuns “Tot ce știm noi din instinct e greșit. Trebuie să fim raționale și reci”. Fetelor, doamnelor! Nu este nimic în neregulă cu voi și cu felul în care priviți lucrurile. Oricine poate să se închidă emoțional, însă faptul că puteți de fiecare dată să vă ridicați dintre lacrimi și suspine și să sperați din nou, să iubiți din nou, să fiți calde și deschise este ceea ce vă ridică. Nu vă aruncați capacitățile afective la ghenă, sunt cel mai mișto instrument pe care îl aveți, sunt focul vostru interior, sunt coarda care vibrează și vă face cu adevărat frumoase.

Un martie fericit!

Updates

Buna seara, dragi cititori!

Asa cum Google Analytics mă asigură că ați observat, nu m-am mai adresat Internetului de ceva vreme. Vă veți bucura poate să aflați că sunt relativ sănătos, începând probabil de mâine, și că îmi continui cruciada împotriva somnului, intitulată sugestiv “I’ll sleep when I’m dead“. Adevărul este că între lucrul la fabrica de internet și alte proiecte artistice mi-a rămas mult prea puțin timp liber pentru scrie pe blog fără a face un compromis în ceea ce privește calitatea. Partea bună este că în urma acestui (nou) hiat am luat câteva decizii în ceea ce îl privește pe onlineself. Contrar obiceiului meu, o să le scriu aici, ca să fiu mai motivat să le respect.

Voi scrie pentru blogul ART Fusion, și speranța mea este că voi scrie într-o bună zi și pentru blogul DotWeb. În ideea că voi fi constrâns de Google Calendar să am aceste două activități, poate că va apărea conținut scris de mine într-un mod mai regulat. Și chiar dacă temele vor fi altele decât cele cu care ne-am obișnuit, speranța mea este că stilul meu “Duet Ion Creangă – Mihai Eminescu, editat de Vadim Tudor” va fi suficient de cool încât să vă trezească interesul despre voluntariat și web. Dacă nu, mă voi baza exclusiv pe stilul de Twitter, intitulat sugestiv “sinucidere la persoana a 3-a”.

Prima problemă pe care o voi rezolva este această temă de wordpress, care a primit feedback pozitiv doar din punct de vedere estetic. Drăguță și diversă cum este, face textul încă și mai greu de citit pentru voi, se încarcă greu și am senzația că este un coșmar din punct de vedere al SEO (a se citi “o citește Google mai greu și se hotărăște că mai bine își bagă picioarele”). Ca să nu mai vorbesc de chinul pe care îl reprezintă a căuta sau produce o imagine pentru fiecare post, a o redimensiona, uploada și adăuga. Voi face deci ceva în această privință (optimizare sau schimbare) cu prima ocazie.

Mi-am dat recent seama că aș vrea să am totuși și un outlet creativ, fără să îl amestec însă cu cel de idei structurate logic. Va apărea deci (cu a doua ocazie) un al doilea blog, înfășurat în jurul creativității mele. Fac asta pe un alt blog din două motive: ca să nu amestec tonurile, și să fiu astfel, măcar în mediul online, coerent; este o bună ocazie de a mă adresa cunoscuților mei care nu vorbesc limba Română. Da, acest blog creativ, atunci când va folosi cuvinte, le va folosi în limba lui Shakespeare și/sau a lui Bill Clinton, cu un pronunțat accent de Berceni-Rahova. Nu mă consider un mare creativ ieșit de pe băncile Politehnicii, dar speranța mea este că ce voi posta eu acolo va fi util cuiva aflat în pană de idei. De exemplu, mie peste câteva luni.

Voi continua să nu postez videoclipuri de pe YouTube sau poze de pe Interenet decât în cazuri speciale. Nu că nu aș fi un consumator de așa ceva, dar ele sălășluiesc foarte bine în Delicious Bookmarks, și acolo vor sălășlui și cu următoarea temă de WordPress, chiar dacă va trebui să fac pe web developerul pentru asta.

Nu voi mai scrie doar despre ce mi se pare interesant. Cine sunt eu să decid ce vă place vouă (sau dumneavoastră) să citiți? Voi scrie mai des despre ce mi se întâmplă (în măsura în care mi se întâmplă), despre proiectele artistice și despre vreme. În cele din urmă, cine sunt eu să decid ce vă place vouă (sau dumneavoastră) să citiți? Pe toate acestea le veți găsi, ca și până acum, în categoria “miniblogging” (sau sub tagul aferent, depinde de tema de wordpress). Caveat Lector, nu mă aștept să fiu extraordinar de coerent sau de politically-correct acolo. Ideea va fi să capturez prezentul.

Privind acum la toate acestea, scurse din mintea mea direct pe tastatură, urcate prin fenomenul de capilaritate pe ecran, îmi dau seama că mi-am bătut singur cuie la sicriul virtual. Dar asta e, ce e scris e scris, nu se poate șterge.

Pe curând.

Ballantine’s Day

Poate că vă așteptați să mă plâng în armonie cu blogosfera despre cum orașul s-a umplut astazi (ieri) de fete și băieți puși pe ținut de mână și împreunat de buze, sau poate că dimpotrivă, va așteptați să remarc superior cum blogosfera vuiește de acest subiect, subiect pe care eu nu îl voi aborda, întrucât toți sunt niște dobitoci iar eu nu. Îmi pare rău dacă vă dezamăgesc, dar nu am 60 de ani ca să fiu deranjat de pierderea identității naționale prin migrarea de la Dragobete la globalul Valentine’s Day, și nici nu încerc să scot bani din AdSense scuipând sarcasm cu virgulă între subiect și predicat.

Ceea ce mă descumpănește însă este că, aparent, noul trend este a fi împotriva trendului, și nici nu mai știi pe care dintre ele să sari ca să fii mai original. Ar trebui oare să acționez conform propriilor idei și păreri? Ar trebui ca acestea să fie cu adevărat ale mele? Nu există doar alb și negru? La naiba, ce mă fac? Cine îmi arată și mie ce trebuie să gândesc?