Stiu, stiu!

Imi pare rau, n-am putut sa scriu de ceva vreme in blog. Va asigur ca am avut niste scuze foarte intemeiate, pe care nu le nominalizez ca sa puteti voi sa le luati drept motive. In aceasta situatie, va rog sa imi mai oferiti ragaz si saptamana asta. Sa fim seriosi, nu e ca si cand blogul meu ar fi biblia voastra. Inca. Dar stati sa infiintez religia proprie, si atunci sa vedeti. Va pregatesc insa (unora dintre voi) (din greu) o surpriza.
Ca sa va ofer totusi ceva pana atunci, o sa scriu o bucatica de blog entry in stilul clasic. Sunt bolnav, am gripa. Vinerea trecuta am terminat de jucat Episode Two si am vrut sa ma culc, doar ca sa constat ca mor de frig (desi eram imbracat cu haine de strada). Cu dintii clantanind mi-am pus deci geaca si o a doua pereche de sosete si m-am culcat in sacul de dormit halucinand de la febra 40. Imi aduc aminte ceva despre un metrou din laptopuri.

Inainte de asta imi uitasem cheile la birou, si ajung acasa in fata unei usi incuiate, iar in spatele ei nu era nimeni. Dorinta stringenta de a merge la toaleta, precum si speranta ca Stefan mai e inca acolo si poate sa mi le aduca m-au facut sa stau cu laptopul in brate pe scara blocului, conectat la propriul router wireless. Dar nu, Stefan nu era acolo, asa ca m-am multumit sa vorbesc online cu Vladutz si sa ii comunic situatia mea. A fost insa prima oara cand multitudinea de gadgets cu care m-am inconjurat (aproape ca) mi-a folosit la ceva. Deci “lol”.

Sa ne citim sanatosi!

Bun găsit!

Vă cer iertare, am fost plecat. Într-un fel de vacanţă, vacanţă în care outputul meu creativ a fost consumat în altă parte, deci iată de unde atât de puţine blog entries. Dar m-am întors, şi mă voi întoarce în continuare, sper să reuşesc să revin la programul săptămânal pe care îl aveam. Am în minte mai multe unghiuri pe care vreau să le abordez aici, dar e prematur să vă zic despre ele. Cert este că voi încerca din răsputeri să scriu măcar un entry in fiecare săptămână. Let’s see how that goes. Dacă ar fi un video-blog, următorul cadru ar fi cu acest post fiind in continuare cel mai recent peste trei ani. Dar nu este. Încă.

Să ne cunoaştem mai bine

Dacă nu aţi văzut Fight Club, fugiţi repede pe DC şi ciordiţi-l, înainte să afle întreg mapamondul şi să râdă de voi. Dacă l-aţi văzut, vă voi putea aminti că eul liric degeaba ar fi felicitat pe cineva în timpul săptămânii pentru lupta pe care o câştigase vinerea trecută. L-ar fi felicitat degeaba pentru că cine eşti în Fight Club este altcineva decât cine eşti în timpul săptămânii.

M-am gândit. Mult. Şi am decis să continui cu blogul. Aveam multe îndoieli, pentru că am foarte puţini cititori. Şi mai multe îndoieli aveam pentru că mai toţi cititorii mei sunt cunoscuţi sau chiar prieteni ai lui Tudor. Aşadar, Tudor simte adeseori nevoia să mă cenzureze; fie că este vorba despre o atitudine, o exprimare sau un subiect cu totul, este foarte frustrant pentru mine să nu pot să scriu în blog ce şi cum îmi arde.

Tudor, spre deosebire de mine, trăieşte în aceeaşi lume cu voi cititorii; lumea care mie îmi e prezentată doar sub forma unor amintiri reci este aceeaşi lume în care el trebuie să trăiască zi de zi, cu consecinţele acţiunilor noastre, mai ales că mi-am propus să nu mă mai las cenzurat. Ştiind de ce sunt în stare, îmi dau seama că şi mie mi-ar fi frică în locul lui.

Ca să ajungem şi la adevăratul sens al titlului, vă voi ruga ceva: dacă îl cunoaşteţi pe Tudor, nu consideraţi scris de el ce veţi citi în aceste pagini. Da, la prima vedere este un blog, însă nu este al lui, ci al meu. Dacă puteţi face această distincţie vom fi cu toţii mai fericiţi. Ştiu că nu e uşor, dar vă rog să faceţi un efort. Dacă nu credeţi că puteţi, poate că ne-aţi face mai mult bine pur şi simplu recomandându-l cunoscuţilor; pentru luarea acestei decizii trebuie să vă cunoaşteţi sinele şi să aflaţi dacă veţi reuşi să ne separaţi mental. Eu sper din toată inima că da, însă voi prefera să rămâneţi prietenii lui Tudor mai degrabă decât cititorii mei.

În cazul în care vreţi să vă împrieteniţi şi cu mine, vă voi iubi nespus dacă îmi faceţi reclamă până la limita bunului simţ. Serios: link la status, mass, spam, telemarketing, orice mi-ar putea aduce noi cititori. Sunt sigur că sunteţi nişte oameni capabili, am încredere în voi. Nu v-aş stressa cu prostii de-astea, dar îmi e din ce în ce mai greu să scriu pentru un public atât de restrâns, oricât de select ar fi el. Dacă găsiţi câteva minute libere să adăugaţi şi câte un comment, veţi descoperi minunata plăcere de a discuta online despre o idee cu alţi oameni, oameni care deşi au gusturi asemănătoare, sunt unici, ca fiecare dintre voi.

Ştiu că vă cer multe în aparenţă, dar vă asigur că m-am gândit foarte bine la asta şi nu aş fi făcut-o dacă nu aş fi fost sincer convins că înfăptuirea acestor trei dorinţe (sunt prezentate în ordinea importanţei, da) ne va face pe toţi un pic mai fericiţi în acest spaţiu virtual. Vă rog aşadar să fiţi peştişorii mei de aur.

Un an şi un pic

Atât de brusc s-a împlinit un an încât nici nu aş fi observat dacă nu aş fi aşteptat cu interes. În iulie 2006 mă apucam de un anti-blog. Între timp, acesta a evoluat într-un pseudo-blog, aşa că în mod realist mă aştept ca peste încă un an să devină trendy de-a dreptul. Când spun trendy mă raportez bineînţeles la standardele de atunci, pentru că am aflat recent că blogurile nu mai sunt la modă. Inima mea de blogger plânge neconsolată de la aflarea acestei veşti încoace.
La aniversare vă voi oferi nişte detalii (sper) noi din spatele acestor pagini.

“Blogus Vivendi”, acest ars poetica al stilului meu de anti-blogging, dorea să pună fundament în spatele numelui “blogul cel rău”.

“Epoleţii menstruaţiei”, probabil cel mai controversat articol al meu, a fost respins cu vehemenţă de către majoritatea reprezentantelor sexului slab, cunoscut pentru sensibilitatea sa sporită.

“Sămânţa nimicului” se naşte din insomnie şi lipsă de altceva mai bun de făcut, pentru a deveni o umplutură de calitate rar întâlnită.

“Dentiştii virtuali” sunt acei oameni care te acuză când tu nu eşti acolo ca să te aperi, şi se află printre cunoscuţii oricui pentru că noi, ca popor, citim tabloids, nu cărţi.

În momentele în care scriam “Prisma gândirii ca oglindă de bâlci” tocmai terminasem de încercat a înţelege feedback de la cel mai controversat articol al meu. După lungi încercări ajunsesem la concluzia exprimată în entry.

“Cu pantalonii în vine” marchează un moment de infinită tristeţe. Se simte?

“Despărţiţi împreună” este primul entry cu semne diacritice, şi rămâne preferatul meu pentru concizia şi detaşarea cu care exprimă ideea. Aveam mai târziu să aflu că “silent disco” era ceva ce se inventase deja, dar va jur că m-am gândit la el independent de inventatorul acestuia.

read more

Firefox

Pe partea administrativă, am de zis câte ceva. Sper să îmi iasă şi de-un entry până mâine. A, ca să nu uit, azi (sâmbătă) este Sf. Teodor. Vă zic acum, ca să nu fac alt blog entry despre asta. Fiţi mulţumiţi, că nici nu ştiţi prin ce era să treceţi. În caz că vă întrebaţi ce e cu pozele, sau mai degrabă ce nu e cu ele, vă anunţ cu regret că aparatul meu foto a fost deteriorat grav de către soartă. Acum faceţi o analogie între aceste două idei aparent disjuncte şi trimiteţi-mi prin e-mail bani, nu urări. Şi acum cu partea tehnică.

Aşa cum poate aţi observat (într-un moment oarecare din viitor), am reparat în cele din urmă buclucaşa căsuţă cu formularul de pus comentarii. Conform bug-ului semnalat de Dan cu ceva vreme în urmă, formularul era invizibil folositorilor de Internet Explorer 6 (sau mai vechi), aceştia trebuind să depună eforturi intense pentru a-mi comunica părerea lor. Deoarece greşeala este a lui Microsoft, mi-a luat ceva vreme să încerc în zadar să o găsesc la mine, încheind prin rezolvarea problemei prin celebra metodă a nodului gordian. Vă recomand totuşi să folosiţi Firefox, pentru că Internet Explorer urâţeşte designul.

Am să încetez aici a vă plictisi cu detalii, dar concluzia este următoarea: acum nu vă mai puteţi ascunde în spatele ferestrei. Acum voi şti că dacă nu aţi comentat, asta înseamnă că nu aţi vrut. Sau că folosiţi Opera, Safari, sau mai ştiu eu ce. Adevărul este că habar n-am ce browsere folosiţi (motiv pentru care poate o să vin în casele voastre şi o să vă supraveghez), dar eu folosesc cu sfinţenie Firefox, şi viaţa mea este mult mai fericită din acest motiv. Trimiteţi acest link la 10 persoane în 10 minute şi veţi avea Internet toată viaţa.

Dacă o găină şi jumătate face un ou şi jumătate într-o zi şi jumătate, câte ouă fac nouă găini în nouă zile?