Dumneavoastră

Am facilitat acum ceva vreme un atelier de teatru-forum la Lupeni. Conform obiceiului meu, diverse m-au oprit din a posta despre aceasta. Până acum. Voi folosi timpul prezent pentru că “de ce nu?”. Este vineri seară, și iată-mă în tren alături de (în ordine alfabetică) The Lemming, Aleena, Eugen, Husseyin, Valters. Iată-mă îndreptat cu pași repezi spre un weekend în care voi dormi puțin și mă voi bucura mult. De fapt, nu îndrăznesc încă să mă bucur: în afară de Eugen, nimeni din acest grup nu m-a mai văzut facilitând așa ceva. Deci deși am mai făcut asta, simt că mă îndrept (habar n-am de ce) spre o zonă cu multe necunoscute.

Să discutăm așadar despre activități. Timpul necesar luării unei decizii crește exponențial cu numărul de participanți la procesul decizional. Constat însă pe parcursul discuției că deși oi fi știind eu teatru-forum cât să montez un documentar de 5 minute, nu ar strica să mă pun la curent cu diverse domenii conexe, cum ar fi educația non-formală.

Prietenul nostru, gazda, ne salută “salut, prieteni!”, și ne face turul apartamentului. E putin racoare, dar banuiesc că era de așteptat. Also, distribuția în paturi se face în felul următor: cel mai corpolent din grup ia patul de sus. Normal. Ne angajăm într-un nou proces decizional exponențial, după care urc în patul meu de sus și dorm trei ore. Apoi mergem să aranjăm sala și să primim participanții. Participanții care nu mă cunosc mi se adresează cu “dumneavoastră”, iar eu mă gândesc “clar, mâine cămașa cu culori vesele” (o singură culoare, de fapt, dar veselă cât pentru trei). Participanților li s-a povestit despre voluntarii de la ART Fusion, iar eu nu pot decât să transpir în cămașa mea cu mâneci lungi și guler strâmt la gândul că acești copii din fața mea au probabil o grămadă de așteptări. Iar eu, spre dezamăgirea lor, nu mă voi transforma în liliac (deși aș vrea. Animalul, nu planta).

Începem. Prezentare, filmuleț, jocuri cu înțeles și debriefing, etc. Nu îmi mai amintesc dacă am spus sau doar voiam să spun că teatrul-forum acționează acolo unde ar acționa și Superman: în situațiile de opresiune. Retrospectiv, e mai puțin amuzant decât speram. Grupul către care eu și The Lemming facilităm se întinde pe o plajă de vârste intre 5 si 50 de ani. Aici diversitate culturală. All and all, a fost bine. Copiii au părut să se distreze, spre surprinderea mea nu s-au plictisit în cele 30min în care am expus teoria teatrului-forum. au știut să răspundă la recapitulare, și toate cele. Bineînțeles, când au început să construiască piesa pe care urma sa o prezinte, s-au separat clar pe trei niveluri de implicare.

Vine seara, ne plimbăm prin oraș, bem puțin, azi e meci. Încă am dificultăți în a mă obișnui cu oamenii deschiși si politicoși cu care mă întâlnesc la tot pasul. Clar, am locuit prea multă vreme în București. Cântăm, plecăm spre casă. Pe drum, mă interceptează un consumator de alcool pentru a îmi povesti într-o engleză aproximativă (din cauza alcoolului, pentru că de fapt ea e destul de corectă) despre Dracula. “Yes, I know of Dracula”, spun eu. “He is myth”. “Yes, meat. Also blood, not vegetarian”. “No, no, myth”. “Yes, meat.” Dar serios acum, în lumina ultimelor evenimente, mă întreb ce se întâmplă cu mine; obisnuiam să nu fiu rău. Prilej de introspecție.

Ajungem acasă târziu și ne așezăm pe jos în camera băieților. De la oboseală, ne comportăm ca niște “giggling stoners”. Oboseală nu este un eufemism, de data aceasta. Doi lupi plănuiau să fure oi de la stână. Ciobanul află, se așează la pândă (l liniuță a pândă, bineînțeles) lângă gaura din gardul stânei (stânii?). Vin lupii tiptil, se uită în jur, nimeni, bagă unul dintre ei capul prin gaură, încet să nu se audă, ciobanul îi arde un ciomag peste bot. Ăsta scoate capul repede: “auzi, bagă tu, că pe mine mă bufnește râsul”. Pe toți ne bufnește râsul, timp de 10min. Prietenul nostru bagă capul pe ușă și ne întreabă dacă am ajuns și cum a fost. A fost devreme. Petrecem restul serii jucând cu voluntarii EVS un nou joc numit “quiet, you’ll wake our friend”. Cumva, mă simt ca în tabără. Ceea ce e cel puțin bizar, pentru că nu am fost niciodată în tabără când eram mic. Dar dacă aș fi fost, probabil că așa m-aș fi simțit. Valters nu râde, because the joke, it loses in translation. In ritmul în care învață româna însă, îi va depăși în curând pe cocalarii din fața blocului.

Ce twitter, ce blog, ce creații folclorice pentru celălalt blog? Somn, pentru că ceasul se dă cu o oră înainte. Din exces de zel, îl dau cu două ore înainte și mă trezesc cu o oră mai devreme decât toți ceilalți, dau snooze, fac duș și mă culc la loc în locul lui Valters, care s-a trezit să facă duș. Apoi în locul lui Eugen, care naiba știe de ce s-a trezit, dar bănuiesc ca tot duș. În locul lui Husseyin nu mă pot culca, pentru că se simte rău. Îi zic să își cumpere husseyincelrau.tr, dar nu cred că mă aude. A, să nu uit! Băi Lemming, mi-ai adus ceai; ai (încă) o bilă albă. Da, știu: o bilă albă era mama când l-a cunoscut pe tata…

A doua zi piesele. În mod ironic, grupul pe care îl ghidez subtil către concluzii (mai puțin subtil decât mi-aș dori, din păcate) construiește o piesă despre consumul de alcool. Grupul meu nu a încercat să bea rom cu paiul. Cel puțin sper că nu a încercat, pentru că nu e o idee tocmai bună. Se construiesc cele patru piese în paralel și se joacă succesiv, în timp ce eu joc rolul unui spectator pus pe șotii. Iertare, dragii mei. Am dormit cu două ore mai puțin (m liniuță ai). Datorită competențelor mele de negociator, reușesc să programez piesa grupului meu ultima. Fac pe moderatorul și am în față acest public, aflat la sfârșit de atelier, care a văzut deja 3.5 piese de teatru-forum. Iar eu, ca un agent de vânzări îi întreb obsesiv “vreți să-l ajutăm pe protagonistul nostru?”. Sunt curios ce aș face dacă mi s-ar răspunde “nu!”. Măcar de data asta am ochelarii.

Seara sesiune de feedback. Trebuie să învăț să dau feedback, habar nu am. Se reiterează cu exponențialul. Cumva, sesiunea de feedback are rol de teambuilding. Ca rezultat, cel puțin. Ei bine, iată-ne în cele din urmă în drum spre casă, împărțind o cușetă cu două doamne trecute chiar de a doua tinerețe. Cea care e trecută și de a treia ne face cu ochiul nouă, băieților. Iar noi ne întrebăm daca se poate dormi pe hol. Ajungem la București cu onoarea întreagă, însă.

Nu aș face asta altfel pentru nimic în lume. Bine, poate pentru multe fete cu tricouri cu WordPress (o fantezie mai veche a mea, ziua mea e pe 17 noiembrie, fetelor). Am zis că mi-a plăcut? Ei bine, mi-a plăcut. Mai vreau. Este acest sentiment de bucurie tăcută care mă încerarcă atunci când văd niște copii entuziasmându-se în jurul a ceva constructiv. Entuziasmându-se cu succes, aparent, pentru că participanții la atelierul precedent ne așteptau cu o piesă TF căreia i-am găsit foarte puține de reproșat. Din nou, mă gândesc cu nostalgie că mi-ar fi plăcut să existe Impact când eram eu elev. Mă simt de parcă tinerii de 17 ani mi-ar vorbi cu “dumneavoastră”.

Despre alegeri, în fond de ce nu?

În liceu nu mi-a plăcut matematica, cel mai probabil pentru că era ora la care se puneau cel mai rar absențe. Nu că aș fi făcut ceva relevant cu timpul respectiv, cel puțin nu am făcut ceva de care să îmi amintesc acum. În cele din urmă, cui îi pasă de Cauchy? De vreo două ori pe an participam la festivaluri de teatru. Unul era festivalul George Constantin, celălalt era festivalul de teatru de la liceu. Bineînțeles, în pregătirea acestora mă retrăgeam în subsolul liceului, împreună cu colegii de trupă. Repetam, ne certam, ne împăcam, frecam menta, visam la premii și apreciere. Cumva, cele două săptămâni din fiecare semestru în care strângeam absențe și experiență de viață sunt printre cele mai relevante experiențe din trecutul meu de liceean.

De aceea, decizia de a mă pregăti pentru Politehnică i-a luat prin surprindere pe mulți. Înzestrat cu o memorie foarte slabă, am considerat mereu un chin să trebuiască să învăț, însă m-am adaptat acestei situații atât de bine încât mi se părea normal ca învățatul să fie o povară, ceva ce e făcut pentru că trebuie. Mi-era teamă că dacă voi învăța ceva ce mi-ar plăcea, Universul va face implozie. Așa că m-am hotărât să fac altceva decât mi-aș fi dorit, și nici măcar să nu caut să aflu ce mi-aș fi dorit de fapt, și m-am îndreptat voios spre Politehnică, fiind convins în adâncul meu că e normal să nu îți placă ce înveți. Cititorii mei mai vechi au dedus probabil ce a urmat în relația mea cu Politehnica, și că am avut noroc să o termin înainte să mă termine ea pe mine.

Fast-forward către acum, cinci ani mai târziu, Ing. Tudor Marciu la un atelier de scriere de proiecte europene pentru ONGuri. La ART Fusion, bineînțeles. Privesc la acest bilet, tras la sorți dintre cele două, bilet ce conține o temă de discuție pentru echipa mea. Pe el scrie (aproximativ, pentru că sunt înzestrat cu o memorie foarte slabă) “cu ce probleme se confruntă tinerii (studenții?) din București?”. Cum vorbeam zilele trecute cu Marius, în spatele lui “sunt student” se ascund o grămadă de ramificații, afirmația “sunt student” rezumă în două cuvinte întreaga viață studențească, cu petreceri, viață de cămin, job prost plătit, colegi, entuziasm, sesiune de două (sau trei) ori pe an, libertate, nopți albe, viață, stress.

În timpul studenției, cea mai mare problemă cu care m-am confruntat a fost facultatea, care încerca fără remușcări să mă oprească de la a îmi trăi viața de student. De multe ori m-am văzut pus în situația de a recunoaște că am ales o facultate care nu mi se potrivea. Pe parcursul celor cinci ani de Politehnică am încercat pe rând sentimente de iritare, dezamăgire, frustrare, resemnare, neliniște, speranță, oboseală, indecizie, neputință, inutilitate. Pentru că deși la prima vedere domeniul mi-ar fi plăcut, el s-a dovedit a reprezenta cu totul altceva decât aș fi crezut. Și nu în ultimul rând, pentru că metodele de evaluare, suportul tehnologic, și atmosfera generală erau cu totul altfel decât mi-aș fi dorit.

În timpul facultății, (aproximativ) doi dintre colegii mei au avut joburi în domeniul studiat, sau care măcar să aibă legătură cu acesta. Acum, după terminarea facultății, aproximativ jumatate dintre ei (dintre cei rămași, vreo 15 din 27, apropo) s-au reprofilat. Făcând zoom out, asta înseamnă că o grămadă de posturi din companii sunt ocupate fie de studenți în alte domenii -care vor fi plătiți slab pentru că fac o muncă necalificată, sau în cel mai bun caz calificată doar prin experiență- fie de absolvenți ai unor facultăți disjuncte domeniului. Generații întregi de tineri care se trezesc în fiecare dimineață blestemând în gând serviciul sau facultatea, puși în situația de a alege între o viață mediocră și niște eforturi supraomenești de avansare în carieră. Și iată-ne apoi aprobându-ne reciproc “așa-s românii, dom’le… muncesc de mântuială”. Pai… cum altfel?

Da, proiectul pe care l-am conceput atunci și pe care îl scriem acum se adresează felului în care tinerii liceeni aleg de cele mai multe ori facultatea: fără să știe ce vor să se facă atunci când vor crește mari, fără să știe care sunt facultățile care pregătesc pentru carierele respective, și fără să știe cu adevărat ce vor învăța acolo, cum, de la cine și alături de ce fel de colegi. Proiectul se numește “Știu ce vreau!”, este un proiect-pilot care se adresează tinerilor de liceu, și se va desfășura cel mai probabil pe parcursul anului școlar/universitar 2009-2010. Detalii despre cum și ce, după ce vor fi stabilite.

Unde te duci tu, Ano?

Iată-mă din nou în postura de frate mai mare, încercând să o fac pe sora mea să înțeleagă că e momentul să facă ceva în viață, că în clasa a 11-a nu mai poate să se țină de prostii. Eu, la vremea mea, nu mi-am permis să fac ce voiam, voluntariat și alte inutilități de-astea. Eu a trebuit să muncesc, și mi se pare normal să facă și ea la fel. Și în cele din urmă va înțelege, și va termina cu inorogii și cu norișorii, și va veni în lumea noastră, a ăstora care facem ceva cu viețile noastre.

Dar voi puteți schimba asta. Diseară (da, miercuri seară) la ora 18 la Club A, în piesa de teatru-forum intitulată “Unde te duci tu, Ano?”, titlu mult mai colorat în mintea mea frustrată. Deci veniți, dacă vă ține, să încercați să o trageți pe Ana de partea voluntariatului, însă mă îndoiesc sincer că o să vă iasă.

Diseara, ora 18, Club A, cu ART Fusion.

plat, de toamnă.

No, urmează să plec la Cluj, la Impact Artfest și respectiv pregătirile pentru acesta. ART Fusion participă cu o piesă de Teatru-Forum, de data asta construită pe un alt calapod decât deja consacratul “Omul cu Visu’”. Rolul meu în aceasta? Voi fi un polițist episodic și neutru, a cărui particularitate e însuși faptul că duce o acută lipsă de particularități. Ca și rolul pe care l-am avut în “Condimente”, el va ieși (teoretic) în evidență tocmai prin platitudinea sa. Deci da. Așa-mi trebuie dacă nu particip activ la construirea piesei. Voi vedea în schimb mai de aproape acest oraș pe nume Cluj.

Tren de noapte singur și cazare la hostel, iar al meu laptop va rămâne cu siguranță la serviciu, unde va fi în siguranță. În cazul în care voi găsi vreun wireless pe undeva, veți constata deci din partea mea o acută lipsă de diacritice, și în general un discurs plat; pentru că a încerca să exprimi ceva printr-un personaj cu discurs plat e cam ca și când ai scrie pe blog de pe un handheld fără tastatură qwerty. Darla întoarcere plănuiesc să vă arăt poze, poate și filmulețe, cine știe? Mă întorc luni, și poate reușim să fim cu toții sănătoși.

Despre voluntariat

Cu riscul de a nu spune ceva cu totul nou, o să confirm că voluntariatul este un mediu în care la tot pasul dai de oameni deosebiți, un mediu care dă o altă perspectivă asupra a tot, și nu în ultimul rând, formează un caracter mai puternic. Toate acestea, deși adevărate, pot fi încadrate de către mulți în categoria “propagandă”. Adevărul e că voluntariatul nu este format doar din zâmbete și cântece, și de fapt a face voluntariat este mult mai greu decât ar crede cineva.

Voluntariatul înseamnă a lucra și după serviciu. Înseamnă a lipsi de acasă, câteodată pentru a suporta vreme nu tocmai prietenoasă, alte dăți pentru a sacrifica bucuria unei vremi perfecte. Câteodată înseamnă a risca ridiculizarea propriei persoane sau chiar a fi supus unor acte de violență verbală. Înseamnă de multe ori a nu dormi, a nu mânca și a nu sta locului, toate acestea în intensități și durate trecute cu mult peste limita confortului. Înseamnă, incredibil de des din nefericire, a te confrunta cu prejudecățile unei societăți neadaptate, care nu vrea în ruptul capului să creadă că un om poate ajuta un alt om pur și simplu pentru că sunt amândoi oameni și pentru că asta înseamnă ceva. De multe ori, beneficiarii actelor de voluntariat nu vor mulțumi. Alte dăți, ajutorul dat pur și simplu nu va fi destul, pentru că o mână de oameni nu pot rezolva brusc probleme mai bătrâne decât ei.

Voluntariatul înseamnă efort, dedicare, salturi în întuneric, și toate acestea gratis. Toate acestea fără garanția unui succes. Și totuși, voluntarii sunt cei mai veseli oameni pe care i-am întâlnit. Sunt oamenii care se demoralizează greu și se distrează mereu pe cinste. Sunt oamenii care își însușesc natura dincolo de apartenența la un ONG. Sunt oamenii care se descurca cel mai bine, indiferent de situație. Sunt oamenii care știu cel mai bine să lucreze în echipă. Pentru că greutățile sunt cele care apropie oamenii, pentru că efortul este cel ce scoate la iveală focul interior al fiecăruia, pentru că un voluntar nu e aproape niciodată singur.

Voluntariatul este în cele din urmă un munte greu de urcat. Un munte pe care mulți nu l-ar aborda, iar un alpinist entuziasmat va fi privit mereu cu mult scepticism. Câteodată ești tras în sus, alte dăți tu ești cel care îi ajută pe ceilați să urce, însă niciodată nu ești singur, iar asta te apropie de ceilalți mai mult decât orice teambuilding cu biliard și discotecă. Drumul este lung, greu, și nu lipsit de pericole, însă odată ajuns în vârf, te cunoști mai bine. Odată ajuns în vârf, vezi mai multe, și e greu să te mai supere ceva. Odată ajuns în vârf, știi că poți să faci cam orice ți-ai propune. Odată ajuns în vârf îți dai seama că de fapt asta e ceva ce doreai dintotdeauna să faci.

Impact ArtFest: Cluj, 11 octombrie

Iata unde ma voi duce eu weekendul viitor:

De ce? De-aia:

Ce puteți face voi? Voi puteți veni. Iar dacă asta nu e destul, și ați vrea să faceți mai mult, puteți să luați unul din bannerele de mai jos și să îl puneți pe site, pe blog, în semnături pe forumuri, unde vreți voi, cu link către http://artfusion.ro , iar eu vă voi mulțumi și rămâne dator. Later edit: daca aveti blogspot sau o alta solutie care nu permite asa ceva, puteti sa puneti si un post cu bannerul respectiv, oricum arata frumos. Contactati-ma daca aveti nevoie de alte marimi. ART Fusion si blogul cel rău vă mulțumesc foarte mult.

No, bun. Sa ne vedem cu bine!

Bună seara, Bușteni!

Sunt convins că mi-ați simțit în ultimele zile lipsa în online și BTL, și îmi pare rău. Serios, nu intenționam să vă țin pe uscat decât în weekend, însă pur și simplu nu am apucat să vă bag ideile mele pe gât de luni și până azi. Am fost la Bușteni, unde am ținut împreună cu “doamnelor și domnilor, Eugen!” un atelier  (workshop ) de teatru-forum pentru multiplicatori Tineret în Acțiune, urmând ca ei să folosească această metodă de educație non-formală, acest instrument social, pentru promovarea (multiplicarea, deh!) TIA (TÎA, dar ne facem ca la majuscule nu se pun diacritice).

Întrucât este vorba de un instrument foarte puternic, le reamintesc pe această cale domnilor voluntari și respectiv multiplicatori să îl folosească cu grijă și simț al răspunderii. Mulțumesc lui ART-Fusion și FPDL pentru că m-au chemat, și lui DotWeb că m-a lăsat. De povestit nu prea am ce să vă povestesc, pentru că probabil vă imaginați.

Un tagcloud pentru aceste trei zile ar conține: tineret, acțiune, teatru-forum, jocuri, cunoaștere, ART-Fusion, FPDL, Busteni, ore tarzii, rasete, flipchart, grupuri, echipe, teambuilding, statui, jokeraj, dat in spectacol, un marker, un ce, cate vacute am eu aici, bufet suedez, mansarda, frate iti jur, o clatita, o ce, peste doua ore, stilul Oprisan, wireless, energizant, energizant, omu cu visul, unde te duci tu ano, nu se poate, vii nu, si da, de ce nu, inconfundabil.

Pentru ca poate un tagcloud nu e satisfacator, o să vă împărtășesc în continuare ce am învățat eu în general pentru si din traininguri. Un fel de BTL tips.

• e important să fii hidratat corespunzator
• fâșia dintre a părea irascibil și a părea nepăsător e mereu mai îngustă decât crezi
• poți să faci glume cât vrei, dacă explici teorie tot ăla plictisitor vei fi
• Întotdeauna celălalt trainer are activități mai mișto
• “ă” nu este un cuvânt
• scade două zile din durata oricărui training/atelier
• adaugă cel puțin cinci minute la fiecare pauză de cafea
• nu întârzia; întârzierile sunt inevitabile, dar nu pentru tine
• materialele video/foto/print nu strică, dar nici tu nu ești mobilă
• e bine să fii sincer cu participanții
• nu uita să oprești telefonul
• nu e bine să fii complet transparent
• explică regulile înainte să le încalci
• ia notițe
• consultă notițele
• nu lua mereu notițe
• nu consulta mereu notițele
• fii atent la timp
• nu te uita mereu la ceas
• câteodată ești ăla rău; asta e, deal with it
• câteodată ești ăla de treabă; nu-i nimic, înseamnă doar că e momentul să fii ăla rău
• experiența nu se învață; experiența se împărtășește
• în pauză tot trainer ești
• respectă organizatorii
• nu privi direct înspre bliț
• implică-te
• dă undița, nu peștele
• nu pierde nopțile în loc să te odihnești
• și participanții obosesc
• e bine să fii serios din când în când
• e bine să glumești din când în când
• e bine să știi când

It’s no joke

Privitorii de Seinfeld deja stiu ca frica nr. 2 a americanilor este moartea, imediat dupa public speaking. In aceasta ordine de idei, ma simt usor american, intrucat diseara voi fi joker intr-o piesa de Teatru-Forum. Asta presupune ca eu sa mediez relatia dintre public si actori, vorbind liber.

Nu stiu altii cum sunt, dar pe mine asta ma pune in mare dificultate. Mi se pare vag amuzant ca am foarte putine retineri in a ma identifica cu un personaj respingator sau cu unul lipsit de coloana vertebrala atunci cand trebuie sa il interpretez, insa ma pierd aproape cu totul atunci cand nu imi pot ascunde sinele in spatele unuia.