Loteria vieții

Acum ceva vreme, Trenta a ținut un concurs de comentarii pe Facebook, “de ce ți-am da tie o pizza gratis?”, si deși i-am amenințat că îi pârăsc blog daca nu, nu mi-au dat o pizza gratis, domnule general, ce țară trista este asta în care nimic nu mai e gratis, totul e cel mult inclus. Dar în calitate de român, e datoria mea sa incerc să câștig, sa ma zbat și să trimit, sa răzuiesc și sa consum, chiar cred asta domnule general, am sunat si la numerele de pe ecran si mi-a raspuns o fata cu exces de sex-appeal care îmi repeta ca vrea să îi sune telefonul. Mulți n-au înțeles atunci și au dat pe Youtube, magarii, dar ei greseau, pentru ca sunau pe telefonul fix, cand ea probabil voia sa ii sune telefonul mobil, ascuns adânc, cât mai adânc, în buzunar.

Să nu mă înțelegeți greșit, dragi cititori! Ca arhitect de online, accelerator de comunitati si expert social-media nu pot sa nu ma bucur ca se aloca buget pentru promovare pe Facebook, YouTube si Libertatea. Serios vorbind, pe langa felia mai mare de buget pentru onlineri, mai apare si riscul ca un tânăr antreprenor sa nimereasca cu ochii pe o lista de bune practici si sa constate ca “First Name: Cafeneaua, Last Name: Cafenelelor” nu inseamna promovare pe Facebook, cum nu inseamna nici făcutul paginii și așteptat să vină lumea. În cele din urma, totul ar putea fi OK în această loterie a vieții.

În altă ordine de idei, un amic al meu a promis că îmi face cadou un MacBook Pro daca câștigă un Volvo S60. În acest sens, ajutați-mă să câștig un MacBook Pro ca să pot da click pe bannere de pe el în speranța că voi câștiga un iPhone 4. Click aici.

Later Edit:

În caz că se întreba cineva, am primit astăzi respectivul telefon, precum și respectiva pizza. Tasty, tasty pizza. Iata deci un moment unic, în care prezența online a schimbat ceva.

Cei trei mușchi tari

Săptămâna trecută s-a încheiat o perioadă frumoasă și liniștită a vieții mele, o perioadă de care îmi e deja dor. Mai mult, este o perioadă la care m-aș întoarce cu mare drag dacă nu aș strica prin asta coerența stilului de viață pe care mi-am propus recent să-l adopt. Este vorba despre perioada în care nu urmăream evenimentele cotidiene dar, mai ales, nu mă uitam la televizor.

Vedeți voi, dragi cititori, lipsa mea de pasiune pentru fotbal, telenovele, scandal, violuri și politică îmi permitea să îmi trăiesc viața relativ liniștit, conștient că ceva e foarte în neregulă cu România și cu lumea în general, însa voit inconștient vizavi de marimea exactă a  neregulii. Lucrurile nu vor mai fi vreodată la fel.

Pe vremea când mă uitam la TV, îmi plăceau în mod deosebit reclamele. Privind acum, am constatat cu dezamăgire că standardul a scăzut (probabil odată cu salariile din domeniu), în primă fază având senzația că toate produsele sunt targetate către găini analfabete. Ulterior m-am liniștit, dându-mi seama că majoritatea română este formată din găini analfabete (și apă).

Nu neapărat un exemplu relevant, dar o bună ocazie să mă dau rotund este oferită de Maggi. “Ce fac cei trei mușchetari ai mei?”, întreabă mama găină analfabetă în prima replică din script. Așa cum probabil știți, celebrele personaje ale lui Alexandre Dumas erau muschetari, cu s. Muschetarul este un soldat (infanterist) echipat cu o muschetă. Ceea îmi ridică diferite întrebări:

1. Dacă muschetarul are muschetă, mușchetarul are … ? Mușcheta are mușchi sau pur și simplu mușcă?
2. Copywriterul a terminat liceul? Bonus: există cineva din echipa de proiect care să fi terminat liceul, putând astfel semnala această subtilă eroare?
3. Agenția producătoare a vrut de fapt să se adapteze la nivelul de găini analfabete al consumatorilor? Bonus: le-a trecut prin minte să bage și o glumă cu Alexandre Dumbass?
4. Cât costă o mușchetă? M-ar interesa să știu dacă se merită, pentru că momentan mă risc cu un pistol cu bile sub scaunul șoferului.

Timp de lucru: 15min.

Subtitrare:

Cand nu mă uitam la TV, era mai bine, că nu știam ce nasol e de fapt. Acuma mă uit și nu îmi place ce văd.

N-are legătură, dar mușchetari se scrie cu s, nu cu ș.

Ca să fie și la dosar

Nu as vrea sa se înțeleagă greșit tăcerea mea față de toată treaba cu drepturile de autor. Nu am spus nimic pentru că au spus alții deja, și nu are rost să mă repet pentru trafic. Să se consemneze că, dacă vizavi de plafoanele de impozitare ar mai fi loc de discuție, vizavi de statul la cozi sunt de părere că Statul a greșit rău de tot.

Ce aș avea nou de spus pe tema asta, pe lângă ce am văzut că se discută? Cred că Statul a calculat greșit când a hotărât să înceapă un război cu presa și artiștii. Dovadă stau și vor sta toate împunsăturile, și prezentarea informației astfel încât să reiasă încă și mai evident că cei ce ne conduc sunt niște leneși penibili. Să nu uităm nici de “treci la coadă”. Ceea ce pierde Statul din vedere este că Europa îo cunoaște pe artiști și că Uniunea Europeană nu va privi cu ochi buni această înjosire.

Toată această poveste arată din nou, dacă mai era nevoie, că suntem conduși de niște amatori. În încheiere, bineînțeles că niște leneși penibili nu și-ar fi închipuit că restul României nu freacă menta și că ar prefera să lucreze în loc să piardă timpul la coadă. Nu mă aștept să le fie rușine.

Banalități

Se va încheia și acest an, și de data asta nu sunt foarte sigur că am ce concluzii să trag în online (și BTL). Să nu mă înțelegeți greșit, cititori dumneavoastră: nu este vorba despre un an lipsit de întâmplări definitorii și frământări, chiar dimpotrivă. Pur și simplu, problemele cu care mă confrunt au început să fie cele despre care m-au avertizat apropiații mei, sau pe care le-am observat la aceștia de-a lungul timpului. În consecință, atunci când o idee începe să treacă prin procesul necesar împroșcării în pagină, mă simt încercat de o senzație bizară, asemănătoare cu cea din momentele în care încerc să “fac conversație”. Simt că nu aș avea nimic nou de zis, și că nu aș face decât să umplu spațiul și timpul cu noțiuni banale. Voi încerca totuși, întrucât e Crăciunul.

A spune ceea ce este evident a fost întotdeauna o problemă pentru mine. Poate că de vină este tiparul însetat de eficiență al minții obișnuită cu linii de cod, poate că este natura mea introvertită, sau poate că una derivă din cealaltă. În orice caz, am găsit mereu mare dificultate în a vorbi despre vreme, a ura “La mulți ani!”, a merge cu liftul, sau a agăța pițipoance în club. Vă las să intuiți implicațiile.

Trăim totuși înconjurați unii de altii, și conștienți cu toții că natura umană tânjește după interacțiune, aprobare, confirmare. Pentru fiecare dintre noi este important să audă de la altcineva ceea ce știe deja. Sunt stadioane și stadioane de oameni care intuiesc ce simțiți, dar au nevoie să audă. Sigur, probabil că nu va fi ca în filme, și că veți putea oricând să spuneți ce e de spus. Dar dacă nu luați acum hotarârea, veți cădea pradă propriei indecizii, o soartă mult mai amară decât a cădea pradă destinului.

Există, dragă cititorule, chiar acum cineva care așteaptă o confirmare, o întărire, un semn de la tine, chiar dacă se înțelege de la sine. Sunt unele afirmații pe care alții au nevoie să le audă, și pe care nu le spunem destul, de teamă că ne-am repeta sau că am apărea slabi. Dar haide să o facem, în ciuda ridicolului. În cele din urmă, dragă cititorule, dacă eu pot să risc penibilul în asemenea hal, promovând atitudini sufletiste în perioada Crăciunului, poate că și tu vei reuși să spui ceva banal cuiva drag.

Crăciun fericit!

Alive and well

Vă veți bucura poate să aflați că am scăpat cu viață. Ce am făcut între timp? Am stagnat filmările pentru “Irish Frappe” până când vom reuși să ne adunăm și să le facem cum trebuie. Irish Frappe este un scurt-metraj pe care l-am scris împreună cu Andreea. Este, dacă nu știați, vorba despre automatismele jocului de-a relația, și despre cum în cele din urmă fiecare vede ce vrea în celălalt. Cu puțin noroc, la sfârșitul toamnei vom reuși să terminăm filmările și să îl lansăm pe YouTube.

În perioada în care nu am avut acces la Internet, am pus în blender “Guts” al lui Chuck Palahniuk, spectacolul de monologuri “O amintire, un monolog, un strigat si o rugaciune“, frustrările și amintirile adolescențelor noastre, și am scornit “Porno – șase monologuri despre când nu îți ține nimeni de șase”. Din punct de vedere social, spectacolul vrea să se adreseze faptului că în prezent adolescenții învață despre sexualitate din filme porno, formându-și o imagine deformată asupra actului sexual, ce presupune acesta și ce reprezintă. Si nu numai, e putin mai complicat de-atat, dar voi vorbi despre asta in alt entry, unul dedicat. Acum mai sper doar să găsesc niște locuri (cluburi) care ar primi așa ceva în incinta lor. Patronilor de cluburi care imi cititi blogul, oferiti-va.

Am participat la “Have a Lemon, Taste Diversity!” (Unde baietii de la Lemon au dat clasa cu expozitia de sunet. Serios. ) si la “Ia Artitudine!”. Am fost o carte vie la “Living Library”, de ambele dati. “Corporatistul”, si respectiv “Corporatist / ONG-ist”. The sequel. Am mai jucat rolul unui frate sceptic despre voluntariat si puțin cocalar in piesa “Omul cu visu’ “. Tricoul cu “De puta madre” și-a facut din nou aparitia.

Se poate sa fi constatat, petrecând timp pe blogul meu, ca tot promit sa fac updates mai dese, însa rar mă țin de cuvânt mai mult de o săptămână. Nu este pentru că aș avea o viață, așa cum ați putea crede. Pur și simplu nu am avut prea multe idei în ultima vreme, și am preferat să nu scriu banalități. A trebuit, să zicem, să strâng un cache de idei, să mai acumulez experiențe despre care să pot vorbi abstract. Știți voi, complet detașat, ca și cand nu m-ar fi afectat în vreun fel.

Așadar, lectură plăcută!

Domnul Tudor

Imaginați-vă un birou, cu o secretară. Imaginați-vă un client, care intră.

Andrei: Sărumâna, am o programare…

Silvia: Da, la domnul Constantin.

Andrei: Constantin? Nu știu domnișoară de nici un Constantin!

Silvia: … Cum vă numiți?

Andrei: Ignat Andrei-Cătălin.

Silvia: … Da domnu Cătălin, aveți programare la ora 12 cu domnul Constantin

Andrei: Nu se poate. Eu am vorbit cu domnul Pintea!

Silvia: Da, Pintea Constantin.

Andrei: Care e prenumele?

Silvia: … Care e prenumele?

Andrei: Pai asta va intreb eu pe dumneavoastră, care e prenumele.

Silvia: Nu, adică la Popescu Ion, care ar fi prenumele?

Andrei: Domnișoară, nu ne-n-țelegem. Eu nu am treaba cu Popescu Ion, nu cu el am vorbit la telefon. Eu cu Pintea Constantin am vorbit, cu el am treabă.

Silvia: Deci. Domnu Cătălin. Dumneavoastră aveți programare la domnul Constantin. Pintea.

Andrei: Și eu cum îi zic?

Silvia: Cum vreți… Știți, noi nu ne formalizăm ca alte firme mari. Mie de exemplu puțeti să-mi spuneți Silvia. Vreți o cafea până așteptați?

Andrei: Nu, mulțumesc. Am băut deja două.

Silvia: Avem și decofeinizată, dacă vreți…

Andrei: Daca nu e Irish Coffee tot degeaba. Plus… că asta fără cofeină strică colesterolul.

Silvia: Da?

Andrei: Da.

Silvia: Cum?

Andrei: Așa bine. Vă zic când îmi spuneți care e prenumele.

Silvia: Coadă.

Andrei: Ce?

Silvia: Coa-dă. Silvia Coadă

Andrei: Nu domnișoară. Nu ne înțelegem. Asta e. E clar, nu ne înțelegem.

Silvia: Sigur nu vreți o cafea?

Textul face parte dintr-un proiect, pe numele lui Irish Frappe, care urmează să fie lansat, sau mă rog, să apară cândva anul acesta. Sper. Ce legătură are textul cu blogul cel rău? Hehe.

În mod sigur v-ați întâlnit și voi cu domni sau cu doamne cu maniere freestyle. Obișnuiți cu adresarea “băi, testicule!” și totodată parașutați în lumea profesiei, încearcă să fie protocolari cu adresarea “Domnu’ Tudor…”, adresare care va reuși mereu să mă binedispună. Logica din spatele formulării cu pricina îmi scapă, din motive evidente. Îmi aduce în schimb aminte de bancul cu individul care intră în bar cu un rahat de câine în mână și spune “uite dom’le în ce era să calc!”.

Iată-mă deci discutând la telefon sau chiar față în față cu oameni cu diferite tonuri.

· Tonul profesionist “Domnul Tudor”, “Domnule Tudor”, “Bună ziua, aș vrea să vorbesc cu domnul Tudor, vă rog”. “Domnule Tudor, eu am mai trimis niște materiale și colegului dumneavastră, domnul Doru”.

· Tonul duios al operatorului helpdesk proaspăt angajat: “Spuneți, domnule Tudor, cu ce vă pot ajuta?”.

· Tonul ironic al clientului ce vrea să pară nemulțumit: “Domnuuu… Tudor.”

· Tonul superior: “Domnule Tudor…”

· Tonul vag amenințător: „Domnu Tudor…”

Multe fețe, același umor involuntar caracteristic omului care încearcă să pară serios, însă a uitat să se încheie după ce a mers la toaletă.

Bahoy cel Rău te învață să fi un șofer meseriaș

Despre traficul din București și problemele lui eram constient de multa vreme, iar pe altele le descopăr în ritmul “câte una pe zi”. De exemplu, mi se păreau dintotdeauna amuzanți șoferii cu veleități de taximetrist care depășeau coloana de mașini pe linia de tramvai, eventual pe contrasens, ca apoi să coboare geamul și să spună rugător “nașule, lasă-mă și pe mine să intru, că uite, vine tramvaiul…”. Eu continuam în minte cu “… suntem șapte frați acasă…”. Aveam să descopăr o nouă dimensiune a faptului că fiecare este special, concretizată în faptul că fiecare se crede special. Astfel, fiecare crede că el, mai degrabă decât altcineva, are motive întemeiate pentru a fi un adevărat meseriaș al volanului. Pentru că ce schimbătorul lui?

În continuare, în inerția scrierii de ghiduri:

Bahoy cel Rău te învață să fi un șofer meseriaș:

Semaforul cu trei culori e pentru fraieri. De fapt, el are șase culori: verde, verde spre galben, galben, galben spre roșu, roșu, roșu spre verde. Cel mai bine e să nu treci pe roșu, decât dacă te grăb-ești. Pe celelalte cinci, liber!

Benzile sunt un fel de femei. Cu cât a-i mai multe și le schimbi mai des, cu atât mai bine. E foarte mișto, dacă poți să fi și ninja, să nu dai semne de ce vrei să faci, și săi surprinzi pe toți. Aștia de te claxon-ează șiși bagă în mă-ta defapt de admiră și sunt invidioși. Dar dacă te înjură că ești ninja, tu aratale numa sabia și garantat o să tacă din gură.

Despre cum î-ți tunezi mașina e alt tutorial, deci nu îți esplic aici, dar să știi că dacă o lași așa cum a venit din fabrică o să fi luat de fraier și până și pietonii or să treacă prin fața ta.

Locuri de parcare? Ha! Păi tu ai timp și benzină să cauți? Nu m-ai bine lași tu mașina undeva? Că doar n-or fi proști să nu te evite.

Loc de parcare? E vreun fraier care parchează pă locul tău? Nu fii fraier, să treci cu cheia pe la portiere. Treci cu levierul peste parbriz. Dacă ești mai puțin bazat și ți-e frică să nu se întâmple repercursiuni, poți să-i ridici ștergătoarele. Am auzit ca unii își lasă numărul în ștergător din cauza asta. Da ce, tu ești Gara de Nord să-i suni pe toți? Ia bagă un levier aci la băiatu!

Prioritatea e o chestiune organică. Mulți i-am auzit că zice de semne și de dreapta. Io te-n-văț că-i de tupeu, care-l are m-ai mare. No să-ți dea nimeni de dreapta, așa că trebuie să ți-o iei tu singur. Bagăte în intersecție, că vă descurc-ați voi cumva.

Fi pregătit să bagi o foaie la gabor, că m-ai umblă după șpagă, dă-i în mă-sa de papagali! E invidioși că ei nu știe să conducă ca noi, și trebe să pună sirena ca să se bage pă contrasens. nește fraeri.

Hai că ne vedem în intersecție, dacă e. Vam pupat pă portofele, șoferii lu tata!

10 semne că degeaba ai 10 semne

Un thread de pe un forum de fete începe cu:

Eu: o tipa trendy, frumoasa, cu clasa, care nu a avut decat iubiti cu bani. Nu am iesit nicodata cu bmw. Toti iubitii imi faceau cadouri scumpe si imi plateau consumatia in toate locurile trendy in care ieseam. Plus ca niciodata, dar niciodata nu am iesit cu un nimeni. Intotdeauna am iesit doar cu personaje mondene.
El: un tip dragut, dar sarac. Locuieste intr-un cartier marginas si e student la stat. Conduce un amarat de Logan.
Noi: ne-am intalnit intamplator la ziua unui coleg de-al lui(un tip uratel dar foarte bogat). Eu vroiam sa ma combin cu colegul lui dar el m-a atras atat de tare incat am zis: “Ce naiba! Putem sa ne-o tragem macar azi!”. Problema e ca azi s-a prelungit la nesfarsit. E foarte bun la pat si arata bine. Ce n-as da sa fie si bogat! Vreau sa termin cu el si nu prea pot. De cate ori ne vedem si vreau sa pun punct, sfarsim in pat. Nu stiu cum sa scap de el. Imi e rusine fiindca nimeni din grupul meu nu a iesit niciodata cu un sarantoc.

Iar eu, în Berceni, patria lui Piedonne, stau și mă întreb dacă e la mișto sau nu. Pentru că dacă da, eu am pus-o. Păi păi păi ce șanse am eu să agăț tipe trendi cu cele 10 semne ale lui Invită ? (subiect de mare amuzament în sine) Păi să nu calci balaurul cu bicicleta? În acest sens am redactat următorul ghid:  

10 semne că ești un luzăr fără șanse, și că degeaba e fata disponibilă în 10 semne:

Lucrezi pentru cineva în loc să faci combinații, frate
De aici începe totul, pentru că dacă îți faci iluzia că trebuie să muncești pentru ceva, deja nu mai ai nicio șansă. Singura ta scăpare e să îți găsească ai tăi un post de director-consultant. Repede.

Turabo e scump
Păi dacă ți se pare că 10RON pentru o cafea e mult, nici nu vreau să mă gândesc mai departe. Pun pariu că te duci undeva să mănânci de prânz și te aștepți să te coste cât? 30RON? Ha!

Mașinile de peste 30 000 nu sunt un țel realist
Nu zic frate că-ți trebuie Q7, dar măcar un BMW acolo să ai și tu. Serios, nu știu cum te-aștepți tu să faci mari cuceriri cu motoscuterul ăla al tău de-i zice Dacia.

În Regie există puburi mișto
Adică în Regie, lângă Politehnică? Cu toți țăranii acolo? În mod clar nu știi să apreciezi lumea fină din cluburile fine, deci nici nu avem ce discuta la capitolul ăsta. Oricum, în cluburile cu berea mai ieftină de 10RON n-ai să găsești fete destul de stilate.

Concediu înseamnă maxim o lună
Deci, ca să-mi fie clar, tu muncești la serviciu? Auăleu, poate mi-ești de-ăla de stă 8 ore și miercuri seara nu poate să meargă la Paprika Night în club Spice pentru că a doua zi muncește…

Cocktailurile sunt gay
Stii tu mă? Ai băut vreodată? N-ai baut, fir-ai al naibii de sărăntoc, bei bere că e ieftină. Păi cu bere vrei tu să te dai la fete cu stil? Cu bere, mă? 

Telefonul tău nu costă cât un Matiz SH
Deci atunci când mergi cu ea la un restaurant și scoți pe masă telefonul, o să fie unul primit gratis la abonament? N-ai 3G? Nai autofocus la camera? Spune-mi te rog că telefonul tău adevărat e la reparat, de fapt. 

Te trezești înainte de ora 11
Păi normal că pici de somn la 2 noaptea când distracția abia începe. Si te mai duci și la serviciul ăla al tău să te obosești aiurea pe un salariu de nimic. Păi tu nu știi că a avea o gagică stilată e un job în sine? Eu trebuie să te învăț? 

Stai la bloc
Deja… Adică dacă tu crezi că gagica ta o să fie vreodată de acord să respire aer de cartier, să meargă în lift cu toată plebea, degeaba îți mai zic eu ceva, că tot nu ai înțeles nimic. 

Shoppingul nu este o activitate în sine
E, păi în cazul ăsta nici sexul nu e o activitate în sine. Vrei flowchart sau ce? Sau te pomenești că nu ai bani de shopping? Nu mai bine te duci tu acasă și lași gagicile stilate pentru bărbații adevărați? 

Ei, cum spuneam, sper din toată inima că de fapt cineva face un mișto crunt. Pentru că dacă nu, sunt cu un pas mai aproape de a mă face naibii călugăr.