14 ani, când tema pentru acasă era cea mai mare provocare profesională, când problemele mici și fericirile mici păreau imense privite de jos în sus. Înainte de examene, deadline-uri și ore suplimentare, înainte de butonul “snooze”, cofeină, trafic, și verificatul e-mailului.

Cred că fiecare are o fotografie din copilărie, o fotografie cu sine când tot viitorul în față. Fiecare are probabil o fotografie din vremea în care își imagina un viitor, și avea încredere că “atunci când o să fiu mare…”. Un copil cu vise și speranțe, pentru care încă nu există deznădejde, compromisuri, “n-ai ce să-i faci” și alte chestii de adulți.

Vă amintiți din copilărie, dragi cititori, când așteptați cu înfrigurare ceva? Ceva important, cel mai important lucru din lume? Vă amintiți cum vă șimțeați când se întâmpla să nu se întâmple? Gândițivă acum la copilul din voi, care așteaptă încă viitorul pe i l-ați promis și tot amânat.

Nu vă resemnați, faceți mai puține compromisuri, pășiți în gol din când în când. Știu, pare contra-intuitiv, dar asta e doar din cauză că societatea ne vrea blazați, previzibili și supuși. Nu frângeți inima copilului din voi, urmați-vă visul.


Subtitrari:

Din buletin sau alte poze din vremuri apuse ne priveste un copil care asteapta sa traim viata pe care si-o imagina. Haideți să nu-l călcăm pe visuri.

Imediat după Revoluție, doamna Istrate, învățătoarea de la clasa III B de la școala din urbea X convoacă o ședință cu părinții. “Dragi părinți, au apus vremurile comunismului, este timpul să construim o societate modernă, cu țeluri, idealuiri și educație sexuală. Vă veți duce acasă și le veți explica urmașilor dumneavoastră cum să perpetueze existența bravului nostru popor” “Dar doamna învățătoare, sunt copii de clasa a III-a (B), ce pot ei să înțeleagă?!” “Ei, domnule Roman, le explicați și dumneavoastră cu albinuțele și fluturașii”. Tatăl lui Bulă, ajuns acasă, spune “Bă Bula, ia fă-te-n-coa! Și adă și țuica aia… Mai ții minte, bă Bulă, când o așteptam pe mă-ta pe peron la gară să vină de la navetă? Mai ții minte gagica aia cu curu mare, de era pă peron? Mai știi ce i-am făcut noi ei? E, să știi, așa e și cu albinuțele și fluturașii.”

Cum spuneam, am crescut în niște vremuri dure. Vremuri în care părinții de fete se preocupau sa nu se întâmple mai degraba decât să se întâmple în siguranță, sau din motivele din care ar trebui sa se întâmple. Părinții de băieți în schimb, se preocupau cu a fi niște părinți cool, cu a își aminti că și ei au fost tineri, sau pur și simplu cu a nu observa împrăștierea numelui de familie pe pereții băii. Niște vremuri ale contrastului, în care despre sexualitate se vorbea fie în șoaptă, fie în gura mare.

Acum, într-o pauză publicitară, câteva secrete pe care le-am aflat de-a lungul acestor vremuri dure.

• Dragi părinți de fete, se poate întâmpla și ziua. Se poate întâmpla și în timpul orelor de curs, fiicele voastre știu să facă rost de scutiri. Ceea ce aveți este iluzia controlului.
• Dragi părinți de băieți, un prezervativ în portofel nu este un substitut pentru responsabilitate. Nici măcar cele cu aromă nu oferă garanția folosirii.
• Băieți, o sarcină nedorită este o complicație al dracului de mare, si totuși nu e cel mai mare pericol.
• Dragi părinți, nu vă ascundeți în spatele interdicțiilor, și nu îi subestimați pe copiii voștri. Dacă există o cale să facă ceva, o vor găsi.
• Dragi părinți, adolescenții sunt ușor de provocat, și există situații în care e prea târziu pentru o pedeapsă.
• Fetelor, pentru voi nu am niciun sfat. Aș fi ipocrit să vă zic că e bine să vă dezbrăcați după un pahar de vin, dar aș fi un trădător față de noi, bărbații, dacă v-aș zice să nu. Singura mea speranță e că veți înțelege oricum.
• Sexul pe bani e cel mai ieftin. Ce plătești, aia ai.
• Băieți, nu există sex fără obligații.♦

Am crescut, și am crezut un timp că vremurile, la rândul lor, au crescut cu mine. Și, într-un sens, așa s-a și întâmplat. Au crescut însă strâmb și în general diform: nu doar că problemele cu care m-am confruntat ca adolescent există încă, dar din cauză că despre sexualitate fie s-a tăcut, fie s-a urlat, s-a încetat aproape de tot să se vorbească normal.
Efectul imediat este că tinerii din ziua de azi și de ieri, si cel mai probabil și de mâine, fie au un contact prematur și scos din context cu propria sexualitate, fie sunt nevoiți să își satisfacă curiozitatea în promiscuitate, acceptând orice adevăr care pare mai adevărat decât cel cu albinuțele și fluturașii.

“Porno – șase monologuri despre când nu îți ține nimeni de șase” este un spectacol pe care l-am scris în această ordine de idei. Între titlu și ce v-am povestit până acum ma îndoiesc că e nevoie să vă spun mare lucru despre el. În sine, nu se pretinde a fi o soluție pentru ce am zis eu în acest entry, ci pur și simplu o imagine. Speranța mea este că soluția va apărea încet-încet în urma întipăririi imaginii în conștiința colectivă. Dar ca să fiu complet sincer, speranța mea cea mai realistă este că spectatorii se vor simți bine și/sau își vor aminti diverse.

Încercăm încă să stabilim un program ferm al spectacolelor, însă tot ce vă pot spune acum este că ele se vor juca după 20 ianuarie. Voi reveni cu detalii, dar până atunci multumesc mult Laurei, Anei, Alinei și lui Jorj, întrucât au fost atât de cool încât să apară pe afiș. Dacă nu v-am ofensat încă, vă anunț că vom primi cu inima deschisă buzz și awareness. Va mulțumim anticipat.

De aceea, decizia de a mă pregăti pentru Politehnică i-a luat prin surprindere pe mulți. Înzestrat cu o memorie foarte slabă, am considerat mereu un chin să trebuiască să învăț, însă m-am adaptat acestei situații atât de bine încât mi se părea normal ca învățatul să fie o povară, ceva ce e făcut pentru că trebuie. Mi-era teamă că dacă voi învăța ceva ce mi-ar plăcea, Universul va face implozie. Așa că m-am hotărât să fac altceva decât mi-aș fi dorit, și nici măcar să nu caut să aflu ce mi-aș fi dorit de fapt, și m-am îndreptat voios spre Politehnică, fiind convins în adâncul meu că e normal să nu îți placă ce înveți. Cititorii mei mai vechi au dedus probabil ce a urmat în relația mea cu Politehnica, și că am avut noroc să o termin înainte să mă termine ea pe mine.

Fast-forward către acum, cinci ani mai târziu, Ing. Tudor Marciu la un atelier de scriere de proiecte europene pentru ONGuri. La ART Fusion, bineînțeles. Privesc la acest bilet, tras la sorți dintre cele două, bilet ce conține o temă de discuție pentru echipa mea. Pe el scrie (aproximativ, pentru că sunt înzestrat cu o memorie foarte slabă) “cu ce probleme se confruntă tinerii (studenții?) din București?”. Cum vorbeam zilele trecute cu Marius, în spatele lui “sunt student” se ascund o grămadă de ramificații, afirmația “sunt student” rezumă în două cuvinte întreaga viață studențească, cu petreceri, viață de cămin, job prost plătit, colegi, entuziasm, sesiune de două (sau trei) ori pe an, libertate, nopți albe, viață, stress.

În timpul studenției, cea mai mare problemă cu care m-am confruntat a fost facultatea, care încerca fără remușcări să mă oprească de la a îmi trăi viața de student. De multe ori m-am văzut pus în situația de a recunoaște că am ales o facultate care nu mi se potrivea. Pe parcursul celor cinci ani de Politehnică am încercat pe rând sentimente de iritare, dezamăgire, frustrare, resemnare, neliniște, speranță, oboseală, indecizie, neputință, inutilitate. Pentru că deși la prima vedere domeniul mi-ar fi plăcut, el s-a dovedit a reprezenta cu totul altceva decât aș fi crezut. Și nu în ultimul rând, pentru că metodele de evaluare, suportul tehnologic, și atmosfera generală erau cu totul altfel decât mi-aș fi dorit.

În timpul facultății, (aproximativ) doi dintre colegii mei au avut joburi în domeniul studiat, sau care măcar să aibă legătură cu acesta. Acum, după terminarea facultății, aproximativ jumatate dintre ei (dintre cei rămași, vreo 15 din 27, apropo) s-au reprofilat. Făcând zoom out, asta înseamnă că o grămadă de posturi din companii sunt ocupate fie de studenți în alte domenii -care vor fi plătiți slab pentru că fac o muncă necalificată, sau în cel mai bun caz calificată doar prin experiență- fie de absolvenți ai unor facultăți disjuncte domeniului. Generații întregi de tineri care se trezesc în fiecare dimineață blestemând în gând serviciul sau facultatea, puși în situația de a alege între o viață mediocră și niște eforturi supraomenești de avansare în carieră. Și iată-ne apoi aprobându-ne reciproc “așa-s românii, dom’le… muncesc de mântuială”. Pai… cum altfel?

Da, proiectul pe care l-am conceput atunci și pe care îl scriem acum se adresează felului în care tinerii liceeni aleg de cele mai multe ori facultatea: fără să știe ce vor să se facă atunci când vor crește mari, fără să știe care sunt facultățile care pregătesc pentru carierele respective, și fără să știe cu adevărat ce vor învăța acolo, cum, de la cine și alături de ce fel de colegi. Proiectul se numește “Știu ce vreau!”, este un proiect-pilot care se adresează tinerilor de liceu, și se va desfășura cel mai probabil pe parcursul anului școlar/universitar 2009-2010. Detalii despre cum și ce, după ce vor fi stabilite.

Deși îi admiram intențiile, pentru că aflasem că principalul său rol era de a îmi păstra integritarea, aveam mari îndoieli asupra metodei, mai ales după acea teribilă zi în care mi-am dat seama că nu am întotdeauna dreptate, și că de fapt în lipsa unui adevăr absolut toată lumea are (sau nu) dreptate în aceeași măsură. Or, dacă vocea mea interioară avea acces exact la aceleași adevăruri subiective pe care le rumegam zilnic la rându-mi, ce motive aș avea să cred că știe mai bine decât mine cum îmi pot păstra integritatea?

De prisos să menționez că toate ipotezele mi se păreau ridicole, culminând cu cea despre integrare în absolut, cu contactul nemijlocit între spirit și Univers, care mă ducea cu gândul undeva la primul paragraf. Pe de altă parte, la acea vârstă, cam orice mă ducea cu gândul la primul paragraf.

Și atunci, de unde? Răspunsul avea să vină ceva în urma unei conversații târzii pe care am purtat-o online. Cineva mi-a expus un model de moralitate ce se deosebea de al meu, și în cele din urmă m-am culcat fiind convins că lumea din jur a luat-o razna. Abia mai târziu mi-am dat seama că fusesem nedrept în graba mea de a condamna ceva ce nu se încadra în standardele mele de moralitate, și că prin asta nu mă deosebeam prea tare de tot felul de sisteme: inchiziția, fascismul, Cosmopolitan, etc.

Adevărul este că vocea interioară habar n-are de adevărul absolut, și nici n-are nevoie. Tot ce încearcă ea să facă este să păstreze o consistență în aplicarea principiilor de viață. În cele din urmă, aveam să îmi dau seama, integritatea nu are legătură cu sistemul de valori ales, ci cu aplicarea cinstită a acestuia. Are legătură cu a acționa conform principiilor alese, fără a fi influențat de ce va rezulta din asta pe plan material, social, politic, sau altele.

Aveam, la scurt timp după aceasta, să îmi dau seama că, deși pare greu, de fapt este aproape imposibil. În sensul biblic, înseamnă a fi pregătit să renunți la toate cele lumești, înseamnă a fi pregătit să te jertfești pe altar înainte să renunți la setul (biblic) de valori și principii la care ai aderat. Și, dragă cititorule, chiar dacă te alături mie în a fi sceptic vizavi de ritualurile bisericești, sunt sigur că poți să extrapolezi, și să îți dai seama că de fapt principiile tale sunt niște porunci, iar tu ai religia ta personală, apropiată sau nu de cea tradițională.

Trebuie să vezi cum a sacrifica diverse pentru un rezultat ce nu e palpabil nu e ceva ce ține de o religie anume, cu pur și simplu de a fi integru. Respectiv, nu e ceva de care se poate fugi pretinzând că nu ești credincios. Pentru că integritatea este de fapt un alt fel de a avea încredere în tine. Mai mult decât asta, integritatea este ceva ce te poate face să privești în oglindă mândru de tine, oricât de puțin succes ai avea în exteriorul pielii. Și, construită cum trebuie, integritatea este ceva ce nu îți va putea fi luat vreodată.

Așa că iubește-ți principiile, fii constant în respectarea lor, crezi în tine. Pentru că atâta timp cât setul tău de principii este solid, partea esențială din tine va fi imposibil de spart. Crăciun fericit!

Cum ziceam, acum ceva vreme am pus punct. Până în acel moment, pusesem câteva virgule, iar în notele mele de subsol se găseau tot mai multe semne de întrebare. De fapt, poți să percepi viața ca pe niște informație neliniară, la care frazele se citesc în paralel. Îmi place metafora asta.

Mi-e greu să mă decid dacă în viața modernă sunt foarte multe virgule, pentru că zilele seamănă între ele, sau puține semne de punctuație, din cauza ritmului alert. Sau poate amândouă, cu virgulă între zile, și înșiruiri nevrotice de cuvinte între virgule. În orice caz. atât de alert este ritmul în care ne citim viețile încât sărim aproape de fiecare dată peste paranteze.

Un alt semn de punctuație pe care îl folosim des este două-puncte; de multe ori precede o listă de fapte, pentru că suntem dependenți de a face ceva; pur și simplu ne temem că dacă în loc să enumerăm chestii o să privim parantezele rămânem în urmă cu dictarea. Alte dăți, după două-puncte urmează altceva, în sensul că urmează să declanșăm în noi o schimbare majoră, de obicei în bine. Din păcate, foarte des se întâmplă ca cele două puncte să se transforme de fapt în punct și virgulă. Asta din cauză că folosim greșit tasta shift.

Cel mai des folosim tasta shift ca să punem semne de exclamare, să țipăm cu majuscule, să punem întrebări, sau să repetăm ce au zis alții. Când vine vremea schimbărilor majore cu două-puncte, suntem obosiți de ritmul cotidian în care le facem pe toate astea, și de multe ori dăm rateuri. Dacă apăsăm tasta control, de exemplu, nu se întâmplă nimic.

Alte dăți, lucrurile pur și simplu nu depind de noi. Se poate ca din cauza problemelor de comunicare, ceilalți să vadă diacritice acolo unde noi încercăm să punem punctuație. Asta e viața. Ceea ce putem face însă, este să lucrăm la propria percepție. Cine știe, poate într-o zi o să reușim să vedem emoticons în loc de punctuație, și poate că în ziua aceea asta nu o să însemne că ne-am pierdut mințile.

Deschide ochii, urechile, nările, brațele. Îmbrățișează rahatul ăsta de oraș, cu cocalarii și gunoaiele lui. Tocmai pentru că el nu te îmbrățișează pe tine. Tocmai pentru că tu ești tu, iar el e el, și iată-vă puși în această situație în care trebuie să vă suportați reciproc în ciuda diferențelor. O să ți-o tot iei, și o să tot simți pe sufletul dezbrăcat toate porcăriile pe care obișnuiai să le lași să se scurgă peste ochii tăi închiși, peste dinții tăi încleștați, peste face-paintul tău de război.

Dacă o să alegi să nu mai faci slalom printre obstacolele ce se aruncă în calea stării tale de bine, o să le iei pe multe dintre ele în plin, probabil în cel mai dureros fel. Dacă nu o să mai trăiești teleghidat, o să simți la persoana întâi toate nedreptățile, jignirile, dezamăgirile, și în general toate tâmpeniile pe care ni le facem unii altora ca proștii, și foarte des te vei găsi nevoit să spui că ți se pare de rahat. Dar într-o zi cineva îți va întinde o mână, și tu nu o să fii prea înverșunat ca să vezi.

Voluntariatul înseamnă a lucra și după serviciu. Înseamnă a lipsi de acasă, câteodată pentru a suporta vreme nu tocmai prietenoasă, alte dăți pentru a sacrifica bucuria unei vremi perfecte. Câteodată înseamnă a risca ridiculizarea propriei persoane sau chiar a fi supus unor acte de violență verbală. Înseamnă de multe ori a nu dormi, a nu mânca și a nu sta locului, toate acestea în intensități și durate trecute cu mult peste limita confortului. Înseamnă, incredibil de des din nefericire, a te confrunta cu prejudecățile unei societăți neadaptate, care nu vrea în ruptul capului să creadă că un om poate ajuta un alt om pur și simplu pentru că sunt amândoi oameni și pentru că asta înseamnă ceva. De multe ori, beneficiarii actelor de voluntariat nu vor mulțumi. Alte dăți, ajutorul dat pur și simplu nu va fi destul, pentru că o mână de oameni nu pot rezolva brusc probleme mai bătrâne decât ei.

Voluntariatul înseamnă efort, dedicare, salturi în întuneric, și toate acestea gratis. Toate acestea fără garanția unui succes. Și totuși, voluntarii sunt cei mai veseli oameni pe care i-am întâlnit. Sunt oamenii care se demoralizează greu și se distrează mereu pe cinste. Sunt oamenii care își însușesc natura dincolo de apartenența la un ONG. Sunt oamenii care se descurca cel mai bine, indiferent de situație. Sunt oamenii care știu cel mai bine să lucreze în echipă. Pentru că greutățile sunt cele care apropie oamenii, pentru că efortul este cel ce scoate la iveală focul interior al fiecăruia, pentru că un voluntar nu e aproape niciodată singur.

Voluntariatul este în cele din urmă un munte greu de urcat. Un munte pe care mulți nu l-ar aborda, iar un alpinist entuziasmat va fi privit mereu cu mult scepticism. Câteodată ești tras în sus, alte dăți tu ești cel care îi ajută pe ceilați să urce, însă niciodată nu ești singur, iar asta te apropie de ceilalți mai mult decât orice teambuilding cu biliard și discotecă. Drumul este lung, greu, și nu lipsit de pericole, însă odată ajuns în vârf, te cunoști mai bine. Odată ajuns în vârf, vezi mai multe, și e greu să te mai supere ceva. Odată ajuns în vârf, știi că poți să faci cam orice ți-ai propune. Odată ajuns în vârf îți dai seama că de fapt asta e ceva ce doreai dintotdeauna să faci.

Întrucât este vorba de un instrument foarte puternic, le reamintesc pe această cale domnilor voluntari și respectiv multiplicatori să îl folosească cu grijă și simț al răspunderii. Mulțumesc lui ART-Fusion și FPDL pentru că m-au chemat, și lui DotWeb că m-a lăsat. De povestit nu prea am ce să vă povestesc, pentru că probabil vă imaginați.

Un tagcloud pentru aceste trei zile ar conține: tineret, acțiune, teatru-forum, jocuri, cunoaștere, ART-Fusion, FPDL, Busteni, ore tarzii, rasete, flipchart, grupuri, echipe, teambuilding, statui, jokeraj, dat in spectacol, un marker, un ce, cate vacute am eu aici, bufet suedez, mansarda, frate iti jur, o clatita, o ce, peste doua ore, stilul Oprisan, wireless, energizant, energizant, omu cu visul, unde te duci tu ano, nu se poate, vii nu, si da, de ce nu, inconfundabil.

Pentru ca poate un tagcloud nu e satisfacator, o să vă împărtășesc în continuare ce am învățat eu în general pentru si din traininguri. Un fel de BTL tips.

• e important să fii hidratat corespunzator
• fâșia dintre a părea irascibil și a părea nepăsător e mereu mai îngustă decât crezi
• poți să faci glume cât vrei, dacă explici teorie tot ăla plictisitor vei fi
• Întotdeauna celălalt trainer are activități mai mișto
• “ă” nu este un cuvânt
• scade două zile din durata oricărui training/atelier
• adaugă cel puțin cinci minute la fiecare pauză de cafea
• nu întârzia; întârzierile sunt inevitabile, dar nu pentru tine
• materialele video/foto/print nu strică, dar nici tu nu ești mobilă
• e bine să fii sincer cu participanții
• nu uita să oprești telefonul
• nu e bine să fii complet transparent
• explică regulile înainte să le încalci
• ia notițe
• consultă notițele
• nu lua mereu notițe
• nu consulta mereu notițele
• fii atent la timp
• nu te uita mereu la ceas
• câteodată ești ăla rău; asta e, deal with it
• câteodată ești ăla de treabă; nu-i nimic, înseamnă doar că e momentul să fii ăla rău
• experiența nu se învață; experiența se împărtășește
• în pauză tot trainer ești
• respectă organizatorii
• nu privi direct înspre bliț
• implică-te
• dă undița, nu peștele
• nu pierde nopțile în loc să te odihnești
• și participanții obosesc
• e bine să fii serios din când în când
• e bine să glumești din când în când
• e bine să știi când

M-a amuzat mereu interesul pe care îl stârnește un scandal personal în viața unei figuri publice, și măcar o dată aș vrea să văd o asemenea figură publică spunând “Nu inteleg de ce trecutul meu personal a devenit brusc relevant în problema competentei mele în prezent”. Bill Clinton, de exemplu. Din păcate, ceea ce vedem mereu sunt dezmințiri, mușamalizări, diversiuni sau scuze.

Am privit recent la poze și filme din vremea facultății. Ca să fim înțeleși, există undeva în lumea aceasta, bine ascunse, filmulețe cu mine înjurând, strigând “frate, îți jur!” către neant, cântând manele, și în general manifestându-mă în feluri care ar face deliciul presei de scandal dacă aș fi vreodată altceva decât un simplu cetățean. Aproape toate acestea se desfașoară bineînțeles sub conturul pletelor ce obișnuiau până nu demult să-mi fie semnătură și simbol al înțelepciunii.

Desi sunt la fel de mândru de faptele în discutie ca de noua mea freză, mă bucur că le-am făcut. Sunt convins ca odata cu trecerea anilor, le voi privi cu tot mai multa nostalgie, întrucât definesc drumul meu către cine sunt în orice moment ulterior, dar mai ales pentru că sunt o mărturie a libertății pe care o aveam, și a faptului că am avut curajul să nu o irosesc complet.

Respectiv, mesajul pe care vreau să îl las aici este: ești cine ești, și calitățile tale sunt produsul experiențelor. Este anormal ca tot ce ești acum să pălească în lumina a ce ai făcut în trecut, și e lipsă de respect de sine să crezi altceva. Poate că este mai ușor să îți duci trecutul în brațe decât să îl lași să te apuce de glezne, sau poate că nu. În cele din urmă însă, trecutul este ceva etern, și ne-am păcăli singuri dacă am crede că putem să-i negăm existența.