Câteodată suntem surprinși

Sa va povestesc ceva, în stilul zen moments.

Era o vreme in care nu eram baștan, nu eram nici măcar cool. Acum vreo 2 săptămâni, când încă mergeam cu RATB la serviciu, și abia mă întorsesem de la Cluj, m-am trezit intr-o dimineață în tramvai. Conform obiceiului meu, m-am așezat și am scos PDA-ul să vă scriu niște gânduri cărora să le adaug ulterior diacritice. Conform obiceiului meu, eram complet deconectat de lumea din jurul meu, absorbit în universul paralel al blogosferei (încercând din răsputeri să fac parte din masoneria bloggerilor, deci “lol”).

Deasupra ecranului meu se conturează o umbră, și la scurt timp după aceasta, o bucată de carton. Ridic privirea către niște ochi tineri și zâmbitori, și o voce de 20 de ani mi se adresează politicos, declanșând în mine o amintire, precum ceaiul cu madlenă al lui Proust: “Bună dimineața! Puteți să îmi prezentați legitimația sau biletul, vă rog?” Shit. Memoria, precum Dacia, te lasă în momentele în care ai fi avut cea mai mare nevoie. Mă ridic lent. Mai e până la stație. Mi-am zis de nenumărate ori că trebuie să am grijă, că de la o vârstă e penibil să fii prins fără bilet. Și totuși, iată-ma o victimă a abonamentului meu expirat, complice cu memoria mea plină de nori.

Ceva în mine se schimbă brusc. Iau o decizie. Nu mă mai mișc lent, scot portofelul cu o mișcare normală, scot buletinul și îl întind domnișoarei surprinse. Surprinsă, mă întreabă cu niște ochi mari și albaștri “cum, nu aveți?” “Azi nu, din păcate. Dacă vreți, putem găsi și altă soluție, însă nu am decât acești 4 RON la mine” V-am spus, aceasta se petrecea acum două săptămâni, înainte să devin baștan. “De ce nu v-ați luat bilet?” “Am fost plecat din București și am uitat că mi-a expirat abonamentul” Ochii albaștri și mari îmi întind buletinul. Surpriza e de partea mea: mulțumesc: “Mulțumesc…”.

Câteodată suntem oameni. Câteodată și cei din jur înțeleg asta. Câteodată.