Cu un pas mai aproape

Aşa cum poate aţi aflat, Sărbătorile Pascale se apropie vertiginos. Săptămâna Mare, aveam să constat, este cu adevărat mare, în sensul ca mie personal mi s-a părut a fi foarte lungă, cu atmosfera ei de iminenţă şi cu ipocrizia încercării de a fi mai bun pentru cinci-şapte zile. Acesta este şi motivul pentru care nu am încercat să fiu mai bun decât de obicei, devenind, prin contrastul faţă de mulţi, rău. Am făcut asta nu pentru că îmi doream să port tichia verde a nonconformiştilor, cum spune Dan, ci mai degrabă pentru că, în mintea mea, a fi (sau mai degrabă a deveni) mai bun trebuie să fie un proces natural, nu impus.

Această idee se leagă de teoria mea asupra echilibrului omniprezent: pe scurt, dacă mă forţam să fiu bun acum, aş fi compensat inevitabil prin a deveni afurisit cu prima ocazie, exact aşa cum te îngraşi imediat ce termini de ţinut regim (o bună scuză în caz că nu vreţi să ţineţi regim). Despre dualitatea comportamentului în preajma sărbătorilor religioase v-am mai plictisit şi cu ocazia Crăciunului, şi voi alege să nu mă repet mai mult decât este necesar pentru o introducere. În schimb, vă voi spune ce părere am eu despre sfârşitul lumii.

În urma unor discuţii şi cugetări am confirmat concluzia că omenirea habar n-are pe ce lume e. Vedem în trei dimensiuni, şi presupunem automat că doar acestea există. Mă repet: dacă nu vedem ceva, atunci sigur nu există. Această mentalitate de struţi ne limitează la a gândi într-o cutie din care nici măcar cei de la departamentul Marketing nu reuşesc să iasă. În consecinţă, noi personificăm forţa divină şi îi spunem Dumnezeu, respectiv îi atribuim chipul şi asemănarea noastră pur şi simplu pentru că nu putem să stăpânim conceptul, nu putem să vedem aşa ceva cu ochiul minţii.

Când a apărut viaţa pe Terra, aceasta avea forma unor organisme unicelulare: strămoşii noştri erau nişte parameci şi euglene, aşa cum noi suntem strămoşii unei specii care va putea gândi la un nivel mult mai avansat, şi poate că aceştia vor putea înţelege de unde vine Universul, sau poate că vor fi doar strămoşii celor care vor afla, şi aşa mai departe. Cine ştie, poate într-o zi cineva o să studieze la şcoală etapa noastră şi o să înveţe despre felul primitiv în care noi descompuneam chimic materie pentru a produce energia necesară metabolismului, în loc să o captăm în forma ei pură.

Am auzit zilele trecute la TV un fragment din discursul unei feţe bisericeşti, şi acesta spunea că vom ajunge în Împărăţia Cerurilor, unde nu vom cunoaşte durere sau nevoie. Vedeţi legătura? Părerea mea este că vom ajunge să cunoaştem eternitatea ca specie, nu ca indivizi. (Asta dacă nu ne sinucidem nuclear, caz în care gândacii vor cunoaşte eternitatea în locul nostru). Pe umerii fiecărei verigi evolutive pică aşadar povara viitorului. Blasfemie? Vă râd în faţă, maniacilor religioşi: cum aş putea să manifest lipsă de respect faţă de ceva ce nu poate fi asimilat, ca şi concept, de către mintea mea sau a oricărui alt om?

Putem în schimb, religioşi sau nu, să cădem de acord interpretând sărbătoarea Paştelui pe plan simbolic: iertarea, sacrificiul, detaşarea de nevoile materiale (aka lumeşti), abandonarea aerului superior (fie el şi îndreptăţit). Toate acestea ne fac să creştem din punct de vedere spiritual, şi în cele din urmă ne aduc cu un pas mai aproape de etapa în care vom înţelege ce căutăm în Univers, în care, datorită existenţei disjuncte materiei, nu vom cunoaşte durere sau lipsă, etapa în care existenţa noastră va putea fi eternă; toate acestea ne aduc cu un pas mai aproape de aparent intangibila perfecţiune.