Cultură valutară

Stație de tramvai, cobor, aglomerație. Avansez prin mulțime, „mă scuzați, mă scuzați, dați-mi voie, etc.” . Un cititor de Libertatea se înfige în pământ în fața mea. “Îmi dați și mie voie să trec, vă rog?”, întreb. “Unde te bagi? Și eu vreau să mă urc în tramvai!” “Felicitări; eu vreau doar să traversez” “Ia nu mai traversa tu atâta!”. Dacă asta ar fi venit de la un puști sau de la un cetățean defavorizat de vârstă, aș fi înțeles; mi s-ar fi părut chiar normal, pentru că… mă rog, e de așteptat. Asta a venit însă de la un individ între 30 și 40 de ani, categorie de la care aveam până astăzi alte pretenții.

Mă gândesc că nu ne merge extraordinar de bine dacă am ajuns să credem că cineva care cere voie să treacă vrea pur și simplu să atenteze la ceva ce ni se cuvine. De fapt, privind mai aproape, de ce n-am crede așa ceva, când în jurul nostru încălcarea legii se face cu tot mai mult tupeu? Mai departe, cum altfel decât cu tupeu, când hip-hopperii americani de succes ne învață cot la cot cu omologii orientali autohtoni că “fuck the police”?

Bine, nu că domnii în albastru ar fi niște valori în aplicarea legii. Dar stimați ascultători de 1.18 RON, dacă vă așteptați ca aceeași baieți în albastru pe care voi îi regulați verbal, “ca sunt proști, ‘le mama lor azi și mâine” să rupă cercul vicios din proprie inițiativă, ați putea foarte bine să fiți scândura care nu se rupe când proverbialul polițist ia loc pe bancă. Sau poate că mă înșel, poate că ar trebui să continuăm să miștocărim organul și să disprețuim legea, sperând ca într-o bună zi să înceapă brusc să funcționeze corect și imparțial.