Dentistii virtuali

Nu stiu daca am intalnit vreodata pe cineva care sa considere ca a merge la dentist e ceva placut. Si nu e. Ma consider norocos, dentista mea “are o mana usoara” cum se spune. Sigur ca a merge la dentist doare. Oricat de usoara ar fi mana dentistului/dentistei, tot o sa doara. De aceea nici nu ma deranjeaza foarte tare aspectul durerii. Multi dintre putinii care imi citesc articolele ar zice ca m-am sonat sau ca sunt masochist. Masochist sigur nu sunt. Nu ma deranjeaza durerea ca perspectiva, pentru ca stiu ca are un scop. Ca si cand ai merge la serviciu, oarecum.

Ceea ce ma deranjeaza totusi sunt conversatiile unilaterale de pe scaunul dentistului. Dentistul iti vorbeste, “aaa, aici ai…”, eventual implica o vina a ta “trebuia sa vii mai devreme…” si asa mai departe. Tu, pe de alta parte, cu gura cascata, receptacul pentru diverse ustensile, straduindu-te sa nu te inneci cu propria saliva, poti (exact ca Edward Norton intr-o scena din Fight Club) articula doar vocale. Esti, intr-un fel mult mai profund decat cel fizic, lipsit de aparare, ca un inculpat inainte de ’89 . Ce-i aia drept la replica?

Rewind. Am fost recent  la “Cuptorul cu lemne” cu niste pretenari (, frate!) sa mancam o pizza, sa bem un suc, o bere, fiecare dupa ce conducea. Seara de vara, terasa plina. Evident, nu cu totul plina, caci reusim sa observam o masuta intr-un colt. Plini de entuziasm, ne indreptam spre masuta. Cineva s-a gandit doar la profit si a asezat numarul maxim teoretic de masute pe terasa. Ca sa ajungi in sir indian la masa trebuie sa strabati un fel de labirint.

Din acest motiv,  in final ajuns la masa, tragand scaunul ca sa ma asez, aud langa mine un “Aaau…!” feminin, mai mult infatuat decat indurerat. Posesoarea vocii, a hobby-ului de asasina si a indeletnicirii de ospatarita (calitate in care se si afla in spatele meu) si a  se uita la mine cu dispret. “Pardon…” zic eu, crezand ca i-am intrerupt sarcina sau ceva asemanator “Tocmai tu ma calci?” tocmai eu? Evident ca eu, tipo. Fara sa se lase indusa in eroare de stupoarea provocata, ma intreaba “Nu esti prietenul R.-ai?” Prietena mea, R. are o amica ce, la randul ei, o are pe aceasta incantatoare domnisoara ca amica, precum intr-o telenovela.

O intalnisem o (1) data, si schimbasem cu ea poate 5 replici. Tocmai eu, si tocmai ea, in acea seara, acolo. It was meant to be. Seara a continuat, cu ea trantind in sila pe masa tot ce ne-a adus, cu reiterarea scuzelor mele (de teama ca si-ar putea aduce contributia la compozitia mancarii), si a culminat cu aceasta zana a manierelor profitand de prilej ca sa formuleze ceva ce ea probabil a crezut ca e o gluma la adresa mea.

Nu fac obiectul discutiei si nici nu este locul meu sa evaluez categoria de educatie sau nivelul de inteligenta al stimatei domnisoare, si nici sa speculez asupra prezentei vreunui complex de inferioritate sau a vreunei traume in copilarie. Mi-as dori, dar ar fi urat din partea mea. Ceea ce ne aduce inapoi la subiectul real al discutiei.

As dori sa evidentiez o analogie. Domnisoara antementionata probabil ca va povesti cunostintelor noastre comune despre badaranul gras care nu a recunoscut-o instantaneu, a calcat-o, si care, pentru cine stie ce motiv, nu i-a lasat bacsis. Evident, eu nefiind de fata, nu voi putea sustine in vreun fel fertil varianta proprie, exact cum cineva aflat in scaunul dentistului nu poate cu adevarat sa raspunda acuzatiilor acestuia.

Apropo, eu am ilustrat aici o situatie, nu am sustinut o varianta. Mersul la terasa si mersul la dentist au fost consecutive, iar daca cineva crede ca am alte motive pentru a fi ales exact acest episod nu a inteles nimic (va putea, in schimb, sa creada in continuare ce vrea, nestanjenit(a) de nepasarea-mi).

Concluzia este ca, abstract vorbind, viata este plina de “dentisti” si “dentiste” (precizez ca ii stimez si respect pe cei adevarati, in ciuda frezelor si clestilor lor), si ceea ce ma supara este ca societatea incurajeaza asta. Primul exemplu care imi vine in minte este presa de scandal, si sunt destul de sigur ca nu e nevoie sa explic de ce.

Ca sa fac legatura cu o alta idee, voi concluziona (din nou abstract) ca nu e musai sa termini facultatea specifica pentru a fi “dentist”. Total disjunct, dar in aceeasi forma de exprimare, nu trebuie sa ai o anumita fizionomie sau un anumit ten pentru a fi tigan.

Rasismul nu e o idee buna. Daca nu din alt motiv, pentru ca este o forma de prejudecata, iar rezultatul  initiativei de a te avanta  intr-o actiune fara un rationament anterior este de obicei… altul decat cel dorit. Din pacate insa, faima natiunii conlocuitoare ii precede pe membrii acesteia, si lucrurile stau in asa fel incat cu greu poti trece peste aceasta prejudecata.

Citeam zilele trecute pe blogul cuiva despre “daca ai intalnit tzigani de treaba”, si tin minte ca ma gandeam cu tristete ca eu nu. Lucrurile s-au schimbat, insa. Am urcat intr-un taxi (pentru ca intarziam la dentist) si am observat ca soferul era destul de bronzat si ca poseda un accent specific. Asta nu ar fi fost o problema, evident; faptul ca nu a pornit aparatul de taxare, in schimb, ar fi putut deveni. Am ales asadar sa il intreb, si ne-am inteles sa ii platesc 8 RON la destinatie (ca detaliu, mi-a marturisit ulterior ca si-ar fi dorit doar 6-7).

Spre surpriza mea, lucrurile s-au petrecut exact astfel. Surpriza a fost ulterior inlocuita de un usor sentiment de vinovatie (care a palit bineinteles  in lumina fricii anticipative legata de mersul la dentist). Am auzit insa despre un anumit taximetrist, roman autentic de data aceasta, care (prin manipularea virgulei si folosirea neatentiei clientilor) reuseste sa stoarca un tarif de 7RON/Km . Care din acestia doi este tiganul asadar? Nu rromul, ci tiganul.

Nu spun ca acestea nu ar fi exceptii. Spun insa ca existenta lor ar trebui sa incurajeze disolutia “regulii”. Daca nu sunteti de acord, ganditi-va ca prin folosirea prejudecatilor va sustrageti de la folosirea ratiunii.