Despre cum palpăm un set de principii

În primii ani ai adolescenței mele am avut o revelație care, deși se referă la ceva ce în retrospectivă pare evident, a fost o surpriză atunci: fetele reale, palpabile ca să zic așa, au mai mult potențial erotic decât cele din imaginație. În paralel cu aceasta, am constatat apariția unor gânduri, a unor idei și, spre spaima multor cadre didactice, a unor păreri. Spre supărarea mea, nu a întârziat să apară și un fel de voce interioară, care încerca să îmi spună ce să fac (sau nu), despre care am aflat ulterior din filme că se numește conștiință.

Deși îi admiram intențiile, pentru că aflasem că principalul său rol era de a îmi păstra integritarea, aveam mari îndoieli asupra metodei, mai ales după acea teribilă zi în care mi-am dat seama că nu am întotdeauna dreptate, și că de fapt în lipsa unui adevăr absolut toată lumea are (sau nu) dreptate în aceeași măsură. Or, dacă vocea mea interioară avea acces exact la aceleași adevăruri subiective pe care le rumegam zilnic la rându-mi, ce motive aș avea să cred că știe mai bine decât mine cum îmi pot păstra integritatea?

De prisos să menționez că toate ipotezele mi se păreau ridicole, culminând cu cea despre integrare în absolut, cu contactul nemijlocit între spirit și Univers, care mă ducea cu gândul undeva la primul paragraf. Pe de altă parte, la acea vârstă, cam orice mă ducea cu gândul la primul paragraf.

Și atunci, de unde? Răspunsul avea să vină ceva în urma unei conversații târzii pe care am purtat-o online. Cineva mi-a expus un model de moralitate ce se deosebea de al meu, și în cele din urmă m-am culcat fiind convins că lumea din jur a luat-o razna. Abia mai târziu mi-am dat seama că fusesem nedrept în graba mea de a condamna ceva ce nu se încadra în standardele mele de moralitate, și că prin asta nu mă deosebeam prea tare de tot felul de sisteme: inchiziția, fascismul, Cosmopolitan, etc.

Adevărul este că vocea interioară habar n-are de adevărul absolut, și nici n-are nevoie. Tot ce încearcă ea să facă este să păstreze o consistență în aplicarea principiilor de viață. În cele din urmă, aveam să îmi dau seama, integritatea nu are legătură cu sistemul de valori ales, ci cu aplicarea cinstită a acestuia. Are legătură cu a acționa conform principiilor alese, fără a fi influențat de ce va rezulta din asta pe plan material, social, politic, sau altele.

Aveam, la scurt timp după aceasta, să îmi dau seama că, deși pare greu, de fapt este aproape imposibil. În sensul biblic, înseamnă a fi pregătit să renunți la toate cele lumești, înseamnă a fi pregătit să te jertfești pe altar înainte să renunți la setul (biblic) de valori și principii la care ai aderat. Și, dragă cititorule, chiar dacă te alături mie în a fi sceptic vizavi de ritualurile bisericești, sunt sigur că poți să extrapolezi, și să îți dai seama că de fapt principiile tale sunt niște porunci, iar tu ai religia ta personală, apropiată sau nu de cea tradițională.

Trebuie să vezi cum a sacrifica diverse pentru un rezultat ce nu e palpabil nu e ceva ce ține de o religie anume, cu pur și simplu de a fi integru. Respectiv, nu e ceva de care se poate fugi pretinzând că nu ești credincios. Pentru că integritatea este de fapt un alt fel de a avea încredere în tine. Mai mult decât asta, integritatea este ceva ce te poate face să privești în oglindă mândru de tine, oricât de puțin succes ai avea în exteriorul pielii. Și, construită cum trebuie, integritatea este ceva ce nu îți va putea fi luat vreodată.

Așa că iubește-ți principiile, fii constant în respectarea lor, crezi în tine. Pentru că atâta timp cât setul tău de principii este solid, partea esențială din tine va fi imposibil de spart. Crăciun fericit!