Despre rețete, creativitate și improvizație

Zilele astea mă tot gândesc la noțiunea de proces, ca înșiruire de acțiuni ce duc la un rezultat. Observațiile pe care le-am făcut au fost asupra ciclurilor de proiect, însă mă gândesc daca respectivele concluzii nu se pot abstractiza pentru orice domeniu, orice acțiune întreprinsă putând fi de fapt privită ca ciclu de proiect. On a lighter note, sunt sigur că ce revelații am avut eu sunt de fapt tratate pe îndelete în niște literatură de specialitate pe care eu n-am găsit-o. Nu-i nimic, voi ieși cu orgoliul neșifonat din eventuala situație penibilă astupându-mi urechile și țipând că “Les grandes espirits se rencontrent! Se rencontrent!!! Mon Dieu, les gendarmes!”.

Un produs poate fi rezultatul unui proces fix, în care se precizează nu doar care sunt pașii, ci și cum se fac. În cazul acesta, marea provocare este respectarea exactă a rețetei, trecând peste tendința umană de a improviza/optimiza. Spre exemplificare, jocul despre respectarea regulilor. Se strâng jucătorii și li se dă o foaie cu instrucțiuni. Li se spune să citească instrucțiunile până la capăt, iar apoi să le execute. Pe foaie sunt scrise tot felul de instrucțiuni năstrușnice, dintre care ultima este în tonul “Nu luați în seamă celelalte instrucțiuni, dați foaia înapoi”. Un studiu făcut de un prestigios institut cubanez arată că 90% își vor scrie numele pe foaie, se vor ridica cu picioarele pe scaun, etc., respectând instrucțiunile înainte de a le fi citit pe toate. În cazul acesta, participanții nu au respectat rețeta “1. citiți tot 2. acționați conform cu ce ați citit”, alegând în schimb să improvizeze.

Același produs poate fi totodata și rezultatul unui proces deschis, în care agentul improvizează pașii, și chiar împărțirea sarcinilor, dacă e vorba de un grup. Spre exemplificare, celebrul joc al copilăriei, “Nenea Nae face baie în copaie”. Se scrie această propoziție pe toată lățimea unei coli A4 (așezată “landscape”), după care se îndoaie între cuvinte, obținându-se un fel de acordeon. Scopul este ca o singură coloană să poată fi văzută odată. Se trece apoi foaia pe la fiecare jucător, fiecare jucător scriind un cuvânt din propoziție, fără să se uite la ce au scris ceilalți jucători. Se desface acordeonul și se citește propoziția. Hilarity ensues. Temă pentru acasă: propoziții de tip “Nenea Nae…” publicate pe Twitter fără niciun fel de explicație.

Un exemplu încă și mai relevant ar fi un taximetrist ieșit la plimbare cu mașina. Singura destinație precisă este “înapoi acasă”, dar ea este apoi făcută imprecisă prin faptul că nu îl interesează când. Astfel, el va improviza traseul, în fiecare intersecție alegînd direcția în funcție de intuiția de moment. Mai mult, comportamentul în trafic va fi dictat tot de intuiția de moment: va opri sau nu la semafor, va taia sau nu linia dublă, va ceda sau nu trecerea, etc. Sunt sigur că știți la ce mă refer. Așa cum poate intuiați, marea provocare în cadrul acestui model, mai bine integrat în natura umană, este de a obține ce ne-am propus inițial, în cazul acesta, ca taximetristul să ajunga acasă, nu la spital sau la Poliție.

În concluzie, principalul avantaj al modelului fix este că are un rezultat previzibil. Improvizând, rezultatul poate fi mai bun sau mai prost, sau cu totul altceva. Evident, în unele contexte, în care trebuie respectat un standard, ideal este ca procesul să urmeze modelul fix, în timp ce în altele, în care rezultatul previzibil nu ar fi satisfăcător, se poate risca improvizând. Bineînțeles, în realitate nu există valori absolute. Așa cum un corp nu se deformează niciodată perfect elastic sau perfect plastic, nici în realitate nu trecem prin procese complet fixe sau complet improvizate. Ce mai, e haos.

Subtitrări:

Un copil se juca în autobuz cu apă, nisip și rahat. Vin controlorii și îl întreabă: “Ce faci aici?” “Un controlor!” “Mama ta de copchil, i-a dă biletul l-a control!”. A doua zi, copilul se juca în autobuz cu apă și nisip. Vin controlorii și întreabă: “Ce faci aici?” “Un polițist” “Și rahat nu pui?” “Nu, că iese controlor…”.