Dumitru

Nu cred că v-am povestit despre Dumitru. Dumitru este un vecin al meu; conduce un taxi, dar taximetria este pentru el mai mult un lifestyle decât o profesie. Ne-am cunoscut într-o dimineață, când eu îmi puneam geaca în portbagaj, iar el, deși avea treabă și se grăbea, și-a făcut timp să vină să mă salute:

“Bună dimineața, stimate domn! Nu vă cunosc personal, dar transmiteți un vibe care mă face să vă consider fratele meu. Mă simt ca și când ne-am cunoaște de-o viață, așa că haideți să facem un deal: tu poți să îmi spui mie Dumitru, iar eu la rândul meu o să îți spun ție Ion.”

Aici Dumitru a făcut o scurtă pauză, cât să tragă filozofic din țigara de foi pe care o avea în mână și să privească gânditor în zare timp de 25 de minute. Nu știam efectiv, dar din vibe-ul pe care îl transmitea pe frecvența medie am putut să întrevâd frânturi de gânduri, săltând jucăuș prin vastele sfere cognitive. Vedeam în privirea lui scânteierea unui spirit ancestral, liniștit dar binevoitor, ce privea cu un oarecare amuzament înapoi spre condiția umană. Trăgând încă un fum, a continuat:

“Ioane, nu am putut să nu observ că și tu mă consideri frate. Un frate mai mare, ce-i drept, pentru că am ajuns pe această lume, implicit în această parcare, înaintea ta. Dar asta nu e important, important e că tu ești În sfârșit aici și eu pot să devin mai bun ajutându-te ca pe un frate. Frățește vom împărți deci locul meu de parcare. Primarul însuși a insistat ca eu și doar eu să îl folosesc, a încercat să mă forțeze chiar, însă eu m-am dus chiar până la Președinte și i-am spus «Domnule președinte (de bloc), n-are nici un sens ca locul meu să stea liber atunci când eu sunt plecat; numai locurile pentru handicapați stau libere tot timpul, iar eu nu sunt handicapat.» Și în cele din urmă a fost nevoit să îmi dea dreptate.”

Rămas fără cuvinte, i-am răspuns:

“…”

Zâmbindu-mi complice, a continuat: 

“Văd în privirea ta privirea unui om puternic și inteligent. Sunt sigur că mama ta, de exemplu, este foarte mândră de tine. Este într-adevăr o doamnă foarte distinsă dacă te-a educat înspre a pune accent pe dezvoltarea cognitivă. Mi-ar plăcea, acum că suntem frați, să te cunosc mai bine pe tine și pe toată familia ta. Uite, apropo de asta, mergeam ieri seară pe cheiul Griviței, lângă Carrefour Orhideea, unde locuiesc studenții-ingineri (niște indivizi foarte capabili, vârful de lance al societății noastre). Și încercând să trec de intersecție, am observat că un domn intrase pe unica bandă de pe contrasens, blocându-mi efectiv accesul către zona campus, unde aveam o treabă urgentă de rezolvat lângă clădirea Rectoratului. Îți dai seama ce situație! Probabil că era ușor bulversat, poate că nici nu cunoștea traseele. Adevărul e că întreg sistemul rutier e destul de ambiguu. Chiar îl compătimeam, puteam să empatizez amintindu-mi de momentele în care eu însumi din diverse motive am o atitudine iresponsabilă în trafic. Acest individ îmi devenise deja simpatic, cu ochelarii săi, așa că am coborât geamul și m-am oferit să îl ajut să ajungă mai repede la destinație. El însă, intuind că de fapt eu am o problemă urgentă de rezolvat, m-a refuzat politicos, și mi-a mulțumit pentru intenție.”

Zâmbind contemplativ, Dumitru trage din nou din țigară și revine:

“Știi, Ioane, momente ca acesta mă fac să zâmbesc contemplativ în timp ce trag din țigară. Mă gândesc că o lume în care nimic nu merge greșit ar fi al naibii de plictisitoare. În orice caz, te-am ținut destul, scuză-mă. Nu știu de ce, când dau frâu liber fluxului de idei devin absorbit de el. Te rog scuză-mă dacă te-am făcut să întârzii undeva, a fost o discuție foarte interesantă. Chiar mi-aș dori să o continuăm în altă zi. Ne mai întâlnim noi!”