Câteva zile mai târziu, când i-a observat lipsa, a întrebat ce se întâmplase. I s-a povestit ca fazanul mirosea foarte puternic a hoit (japonezii aveau încă de atunci un cult al curățeniei, în timp ce europenii făceau baie lunar), iar bătrânul grădinar se oferise voluntar să îl arunce. Întrucâtva amuzat, pilotul a cerut să vină grădinarul, ca să îl dojenească. A fost imposibil însă, încât acesta, socotind că a nesocoti porunca stăpânului este o infracțiune capitală, își făcuse seppuku. Iată deci ce se întâmplă când un barbar primește un rang înalt într-o societate civilizată.

Reiau saga “Vecinii mei”. Dacă vă mai amintiți de episodul trecut, complexul nostru prezidențial se confrunta cu un inamic tenace, câinii din împrejurimi. Responsabila de comunicare internă, D-na Pițulna Poncea, originară din provincia etajului 2, declanșase o campanie de propagandă, în scopul solidarizării poporului împotriva acestui inamic insidios. Războiul a contiuat, moralul ridicat aducând trupelor un nou val de entuziasm.

Totul părea pierdut în lupta cu câinii din împrejurimi când strategii militari au constatat că aceștia aveau o puternică rețea de spionaj și contraspionaj, cu un pivot chiar în garda de onoare a ansamblului. Mulțumită intervenției rapide a unui grup de inițiativă condus de responsabila de comunicare internă, trădătorul de cauză, neam și patrie a fost în scurt scos la iveală, încarcerat și executat. Acest șobolan, acest păduche al societății comunica cu inamicul și nu numai că nu îl împușca fără somație, ci chiar se pare că i-a oferit câteodată adăpost și resurse.

Mulțumim vecinei mele revoluționare că a cerut și obținut concedierea și înlocuirea unui paznic în vârstă de 50 de ani care saluta cu respect pe fiecare locuitor sau invitat. Sunt convins că în timp ce acesta caută cu disperare în ziar un loc de muncă sau un cumpărător de rinichi pentru a-și întreține în continuare familia își va da seama că trebuia să se gândească de două ori înainte să mângâie un câine.

Subtitrari:

Vecina mea a cerut să fie dat afara un paznic care lasa cainii sa stea la poartă, așa că l-au dat afară. I-au dat fatala, ce să mai… Io cred că s-a mers prea departe.

Vedeți voi, dragi cititori, lipsa mea de pasiune pentru fotbal, telenovele, scandal, violuri și politică îmi permitea să îmi trăiesc viața relativ liniștit, conștient că ceva e foarte în neregulă cu România și cu lumea în general, însa voit inconștient vizavi de marimea exactă a  neregulii. Lucrurile nu vor mai fi vreodată la fel.

Pe vremea când mă uitam la TV, îmi plăceau în mod deosebit reclamele. Privind acum, am constatat cu dezamăgire că standardul a scăzut (probabil odată cu salariile din domeniu), în primă fază având senzația că toate produsele sunt targetate către găini analfabete. Ulterior m-am liniștit, dându-mi seama că majoritatea română este formată din găini analfabete (și apă).

Nu neapărat un exemplu relevant, dar o bună ocazie să mă dau rotund este oferită de Maggi. “Ce fac cei trei mușchetari ai mei?”, întreabă mama găină analfabetă în prima replică din script. Așa cum probabil știți, celebrele personaje ale lui Alexandre Dumas erau muschetari, cu s. Muschetarul este un soldat (infanterist) echipat cu o muschetă. Ceea îmi ridică diferite întrebări:

1. Dacă muschetarul are muschetă, mușchetarul are … ? Mușcheta are mușchi sau pur și simplu mușcă?
2. Copywriterul a terminat liceul? Bonus: există cineva din echipa de proiect care să fi terminat liceul, putând astfel semnala această subtilă eroare?
3. Agenția producătoare a vrut de fapt să se adapteze la nivelul de găini analfabete al consumatorilor? Bonus: le-a trecut prin minte să bage și o glumă cu Alexandre Dumbass?
4. Cât costă o mușchetă? M-ar interesa să știu dacă se merită, pentru că momentan mă risc cu un pistol cu bile sub scaunul șoferului.

Timp de lucru: 15min.

Subtitrare:

Cand nu mă uitam la TV, era mai bine, că nu știam ce nasol e de fapt. Acuma mă uit și nu îmi place ce văd.

N-are legătură, dar mușchetari se scrie cu s, nu cu ș.

În consecință, la multe dintre articolele ulterioare mele voi oferi subtitrări, care pot fi găsite la finalul articolului. Bineînțeles, se va pierde câte ceva în traducere, dar sunt vremuri grele și cu toții trebuie să ne adaptăm. Probabil că ironia se va pierde prima.

Subtitrări:
Sunt oameni care nu-nțeleg ce scriu. De-asta o să pun subtitrări în josul paginii, unde scrie “Subtitrări”. O să fie tot ce am zis în pagină, dar mai pe scurt, așa.

Așa că haideți să alergăm după bani, să facem cu toții combinații și să le spunem afaceri, și când nu va mai fi nimic de combinat să ne întrebăm senini ce s-a întâmplat.

Ce aș avea nou de spus pe tema asta, pe lângă ce am văzut că se discută? Cred că Statul a calculat greșit când a hotărât să înceapă un război cu presa și artiștii. Dovadă stau și vor sta toate împunsăturile, și prezentarea informației astfel încât să reiasă încă și mai evident că cei ce ne conduc sunt niște leneși penibili. Să nu uităm nici de “treci la coadă”. Ceea ce pierde Statul din vedere este că Europa îo cunoaște pe artiști și că Uniunea Europeană nu va privi cu ochi buni această înjosire.

Toată această poveste arată din nou, dacă mai era nevoie, că suntem conduși de niște amatori. În încheiere, bineînțeles că niște leneși penibili nu și-ar fi închipuit că restul României nu freacă menta și că ar prefera să lucreze în loc să piardă timpul la coadă. Nu mă aștept să le fie rușine.

Această făptură, animată de un înalt simț civic, lasă  în spațiile publice scrisori către colocatarii săi, semnate “vecinii”. Mă întreb, dacă “vecinii” le semnează, cui se adresează aceste scrisori? Mai mult, ele mă fac să zâmbesc amar, amintindu-mi de celebra semnătură “mai mulți membri ai partidului”.

Bineînțeles, scrisorile sunt redactate făcând uz de o gramatică și redactare în cel mai bun caz șchioape. Virgule între subiect și predicat, greșeli de felul “hrănii”, spațiul de după semnul de punctuație de negăsit, întregul text scris cu majuscule, etc. .

Spre amuzamentul și dezgustul vostru, două dintre aceste întâmplări vor fi prezentate aici. Cel mai recent mesaj a fost unul personal, sub forma unui post-it (roz) lipit pe ușa-mi, post-it pe care scria “TE RUGĂM, NU MAI LĂSA LUMINA APRINSĂ PE HOL. SEMNEAZĂ, VECINII”. Aș vrea să se consemneze că, animat de dorința de transforma cât mai multe situații în provocări, de cele mai multe ori nu aprind nici măcar becul cu temporizare, cu atât mai puțin pe celălalt. Nu că ar fi treaba cuiva.

Ceea ce mi-am propus să îi pun în vedere, de îndată ce o voi identifica, tinerei autoare de epistole este că, deși nu aveam pretenția să se gândească că pentru mesajele anonime pot fi folosite cutiile poștale, ușa face parte din apartament, și ceea ce a făcut se încadrează, pe lângă calomnie și hărțuire, la încălcarea proprietății private.

O altă scrisoare, lipită în lift, viza hrănirea câinilor comunitari de pe câmpiile alăturate blocului (da, blocul se află în câmp, la minim 100m de orice altă clădire). Nu o să discut controversatul subiect al câinilor comunitari, însă m-am simțit revoltat de faptul că altcineva decât firma care administrează complexul face anunțuti publice despre ce au sau nu voie locatarii să facă.

Sigur, “deocamdată vă adresăm o rugăminte politicoasă” scria urmașa lui Guevara. Mi-o și închipui pe tânăra semidoctă, nemulțumită de reacția obținută, îmbrăcând un costum moto galben și tranșându-ne pe toți à la Kill Bill. Reacția mea a fost de a lua un pix colorat și a sublinia greșelile de gramatică și exprimare, trecând în colțul dreapta-sus “7 (șapte)” și semnând. Am fost indulgent cu nota, și rău am făcut După câteva zile, am găsit respectiva scrisoare înlocuită cu o copie curată, copie în care nu fuseseră însă corectate greșelile. Asta e, v-a trebui să o las corigentă.

Iată cum mă risc eu din nou, în speranța că se merită. Ati observat, poate, ca am schimbat tema de WordPress, în ipoteza că vă plictisiseți de cea precedentă, care oricum nu era tata’ lor la capitolul uzabilitate. Una din noutățile aduse este că acum pot susține diferite cauze printr-un banner 125*125. Așa că daca aveți o cauză despre care credeți că merită susținută, trimiteți-mi un banner și un link.

Bine v-am regăsit din nou, deci!

In vremurile in care eram un simplu student la Politehnica si nu aveam deloc bani, mi-am luat in secret un job de ospatar part-time. Probabil ca nu a fost cea mai inspirata alegere de cariera, eu fiind caracterizat de o neindemanare exemplara. Sigur, din mandrie am inventat o poveste conform careia as fi lucrat ca programator la o firma de web care avea, coincidenta a coincidentelor, sediul tot in Regie, la pizzeria Maxx. Niciodata nu imi inchipuisem ca sunt inconjurat de oameni atat de naivi.

Dar nu despre asta voiam sa va povestesc. La scurt timp dupa ce m-am angajat, am capatat o maxima sila fata de propria-mi conditie. M-am hotarat atunci sa fac in asa fel incat sa nu mai depind de un sef, parinti sau mai stiu eu cine.

Sigur, asta nu avea cum sa se intample deodata, si clar nu aveam iluzia ca pot deveni bastan peste noapte. Dar am calculat ca daca reusesc sa imi asigur un venit din alte surse care sa fie macar cat salariul as fi pe drumul cel bun. Naibii, m-as fi multumit si sa imi acopar cheltuielile lunare, daca asta insemna ca pot sa ma duc la manager si sa ii spun “bai momite, eu m-am saturat. Gaseste alt fraier care sa-i pupe in fund pe manelistii astia carora noi le zicem clienti, ca eu imi bag ceva in rahatul asta caruia ma pui sa-i zic job.”

Asa ca mi-am propus ca in fiecare luna, indiferent ce se intampla in viata mea, macar trei zile o sa ma ocup de afacerea mea, oricare ar fi ea. Repet, habar nu aveam atunci de capital fix, venit pasiv si alte de-astea. Va zic asta ca sa intelegeti cat de motivat eram.

Am inceput prin a imi face un credit si a cumpara un apartament de doua camere in cartierul rezidential Rahova, pe care l-am inchiriat unor studente la Litere. Bineinteles, avand carisma si prezenta de spirit ale unui student la Politehnica, relatia mea cu ele a ramas strict profesionala. Dar aveam un apartament inchiriat, si chiria imi acoperea ratele.

Sigur, as fi putut sa fac afaceri de orice fel, imobiliarele au fost pur si simplu cea mai comoda alegere. Primul pas a fost si cel mai greu, odata sparta bariera, sa urmaresc piata imobiliara a devenit o a doua natura. Dupa un scurt timp, am prins o ocazie si am schimbat apartamentul pe doua garsoniere in Militari.

Cand, dupa cateva luni, mi-am deschis un magazin de telefoane mobile in zona Unirii si la scurt timp dupa aceea unul in Mall Vitan, era deja ridicol sa ma trezesc dimineata la ora 7 ca sa merg la serviciu. Asa ca am facut niste calcule si mi-am dat demisia.

A fost absolut superb, in perioada de preaviz am scuipat in fiecare ciorba, sos de pizza, cocktail si salata. Zambeam larg tuturor cocalarilor si le vorbeam cu “dumneavoastra”. Nu imi mai pasa de nimic, devenisem independent financiar. Castigasem.

Unii dintre voi ar putea suspecta ca ceea ce am descris este pur si simplu un posibil scenariu de FinancialCity. Ce e FinancialCity, ma intrebati? Este un boardgame construit in jurul ridicarii din mocirla cotidiana. Creatorii lui, Nicu Naum si Marius Fulgu, care mi-au facut favorul de a imi cruta viata in schimbul scrierii acestui review, vor sustine ca ajuta dezvoltarii personale, si asta e adevarat.

Asa cum poate ati intuit insa, mie mi-a placut in special latura imaginativa a jocului, cea care iti permite sa vizualizezi propriul succes. E ca si cand ati scapa din realitate, fara sa fiti internati ulterior pentru tulburarea linistii publice si expunere indecenta. Asa ca intrati pe Facebook, adaugati-i in lista si mergeti sa il incercati la un GameNight cand va invita.

Dupa modelul lui Steve Jobs la începerea anului la Stanford University, o sa vă spun, dragi cititori, trei poveşti din viaţa mea. Spre deosebire de Steve, nu pot să afirm că poveştile se întamplă în momente de răscruce pentru mine, însă eu cred că au ceva în comun. Din păcate, ceea ce au în comun nu spune lucruri prea bune despre natura umană.

Despre muzică, seriale și dezamăgire.

Am crescut cu X-Files și Red Hot Chili Peppers, printre altele. Erau niște vremuri mai bune, înainte ca X-Files să se facă film, și înainte de “Stadium Arcadium”. Și într-o zi, Apple a început să vândă iPod-uri U2. Erau mai scumpe, dar aveau semnaturile celor patru lasergrafiate pe spate. Apropo, înainte să se întâmple asta, îmi placea și U2. Ulterior, deși muzica a rămas aceeași, nu puteam să o ascult fără să mă gândesc că pentru cineva este un business, că într-o măsură mai mică sau mai mare, melodiile acelea erau compuse și executate cu gândul la vânzări.

Vedeți voi, dragi cititori, subconștientul meu și-a dat seama atunci ceea ce abia mai târziu aveam sa conștientizez: că vânzările bat pasiunea mai rău decât bate viața filmul sau Bruzli pe Vandam. Mi-am cerut deci mental iertare și am rămas la Chili Peppers, care deja afirmaseră că nu ar vrea să fie vreodată o formație cunoscută, că asta ar schimba felul în care privesc și fac muzică, și le-ar răpi ceea ce consideră ei că e cel mai mișto la ei. Sigur, nu erau exact cuvintele astea, dar nu poți să traduci orice fără să adaptezi.

Apoi a apărut serialul Californication, cu David Duchovny (din X-Files). În paranteză, “Californication” este un album mai vechi al lui Red Hot Chili Peppers, despre artificial, aparențe și comercial. Am fost așadar plăcut surprins să văd cât de bine capturează serialul spiritul albumului, deși nu apare vreo referință directă la acesta. Era ca și când cineva ar fi macinat albumul, și l-ar fi amestecat cu peliculă și recuzită până iese serial.

Red Hot Chili Peppers s-au bucurat atât de tare că erau recunoscuți ca iconuri culturale încă din timpul vieții și că viziunea lor și fenomenul identificat de ei ajung către toată lumea, dincolo de barierele preferintelor muzicale, încât au dat în judecată. Au cerut să se oprească filmările și să li se dea toți banii obținuți pentru că se folosesc de numele albumului. Și nu managerii, ci solistul însuși afirma că Showtime le-a furat de fapt identitatea, și că așa ceva nu se face.

Au pierdut, bineînțeles, și toată povestea s-a uitat. Eu nu am putut să îmi scot însă din minte scena pe care mi-o închipuisem: cei patru în studio, discutând: “Băi, nu prea se mai vinde. Ionuțe, ai ceva nou la chitară acolo? Nu? Nu mai avem nici bani? Atunci hai să îi dăm în judecată pe ăia care ne plac atât de mult încât au făcut un serial bazat pe ideile pe care încercăm noi să le promovăm!”. Cu alte cuvinte, nici până în ziua de azi nu am mai reușit să trec peste faptul că au ales “fortune” în loc de “fame”.

Despre rechini și prestarea de servicii

Dacă ați ajuns vreodată în Gara de Nord din București și v-a trecut prin minte să luați un taxi, știți probabil despre “rechini”. Aparent foarte amabili, oferă un serviciu de taximetrie de lux. Luxul se reflectă bineînțeles doar în preț, care este afișat mic și înșelător pe portieră, și este menționat abia la sfârșit, atunci când cursa costa de 8-10 ori mai mult decât ar fi costat cu un taxi normal.

O altă zonă de agățat fraieri era în fața magazinului Unirea, din aceeași capitală europeană. Știind eu asta, și totuși având nevoie urgentă de un taxi de acolo, mă îndrept surprins spre unul care tocmai parcase mai intr-o parte, și care avea pe ușă un tarif normal. Mă apropii precaut, deschid portiera și întreb “Liber? Da? Și prețul… e ăsta de pe ușă? Ok. La Tineretului, vă rog”. Și văd în acel moment trei tipi apropiindu-se, unul dintre ei cu o bâtă în mână.

Primul ajuns se adresează colegului din mașină “Băi m####ule! Ți-am mai zis să nu mai stai aiciea, că ți-o iei! Nu vii tu aicea să strici treaba”. Sau ceva asemănător. Înțeleg eu de ce era așa de timid și grăbit taximetristul meu. În ciuda oricărui instinct, mă bag în seamă ca scafandrul în apă și mint “Am făcut comandă, l-am chemat”.

Îmi e rușine, aducându-mi aminte. Îmi e rușine că m-am mulțumit să tac, că mi-a fost prea frică să le spun că ei și oameni de c##at ca ei ##t societatea, că ar trebui să le fie rușine să fure de la oamenii cinstiți, și să amenințe oameni cinstiți, că ar merita să aibă la rândul lor parte de violență și nedreptăți, și de un loc rezervat în celulă. În general, să fac un oarecare scandal.

Vi-i închipuiți, dragi cititori, pe domnii rechini având o revelație, și zicându-și unii altora “C##ie, am greșit. Tot timpul ne plângem de nedreptate, dar de fapt facem parte din problemă. Hai să fim în ###a mea cinstiți de acuma!” Nu? Nici eu. Dar totuși, aș fi putut să nu tac, și totuși am tăcut. Iar pentru asta îmi e rușine.

De ce fac rechinii asta? Pentru că pot. Și pentru ca apoi să se mândrească la tavernă despre cum au mai fraierit o studentă bună din provincie. Dar în principal pentru că pot, și pentru că li se pare OK să promoveze o societate care se învârte în jurul lui “a păcăli” și “a nu te lăsa păcălit”. Cu comportamentul lor de fete de pe centură care agață în cluburi de fițe, aceștia se află de multă vreme pe lista mea neagră, imediat deasupra fraților lor mai cinstiți, hoții de buzunare.

Mi-am propus în schimb să tac mai rar. Asta se întâmpla acum câțiva ani. Oricum, dupa ce trecuse ceva vreme de la treaba cu Chili Peppers.

Despre internet, conținut și proprietate intelectuală

Această ultimă poveste nu mă are ca protagonist. Dar ca să aveți o perspectivă mai clară, o să încerc să vă pun în pielea protagonistului, punct de vedere care pentru mine a fost cel mai relevant. Închipuiți-vă așadar, dragi cititori, că administrați un site de conținut. Mai specific, de știri din muzică. Ați investit la timp, și aveți în consecință o bază mare de utilizatori, mai ales că site-ul vostru se concentrează pe o anumită nișă, fidelizând astfel vizitatorii. Am uitat să spun asta? Ei bine, am spus-o acum.

Lucrurile merg bine, prindeți știrile la timp, le publicați în timp util și deci apăreți printre primii în căutările Google. Vizitatori, trafic, bani. Asta bineînțeles, pe lângă sentimentul de împlinire care vă încearcă la gândul că sunteți pionierii unei comunități, și că prin investiția voastră niște fani ai aceluiași gen de muzică sunt măcar cu puțin mai fericiți.

Chiar dacă e criză, lucrurile merg. Sigur, nu merg la fel de bine, dar era de așteptat. Totuși, aveți câțiva redactori care scriu conținut. Orice știre despre ceva din altă țară se găsește pe un site internațional, și cum nu prea există traducere fără adaptare, a traduce nu violează dreptul la proprietate intelectuală al cuiva. Cum spuneam, lucrurile merg bine. Nu sunteți încă niște baștani adevărați, dar cu puțin noroc veți ajunge și acolo.

Acum închipuiți-vă că vă treziți într-o dimineață. Serios, închipuiți-vă. Simțiți lumina cum pătrunde în pupile, gândiți-vă la diferite ritualuri specifice. V-ați imersat în atmosferă? Acum închipuiți-vă că intrați pe Internet și observați că la căutarea Google a apărut mai întâi alt site de conținut. Tot cu profil muzical, dar nu pe o nișă anume. Simțiți cum se cască un hău în podea și vă prăbușiți în gol, în timp ce la vecinul de palier se aude batjocoritor melodia “Guță, nu mai ești numărul 1”.

Aparent, cineva folosește tehnica patentată de a privi pe site-urile din afară și a traduce și adapta știri, interviuri și communicate de presă. Și cine le-a dat voie să le scrie mai complet și din mai multe surse? Ăsta e modelul vostru de business, și nimeni nu îi aduce îmbunătățiri si mai și respiră apoi. OK, nu e grav, să ne calmăm. Ce putem face? Să ne bucurăm că mai există cineva cu aceeași perspectivă de business? Ei, rahat! Hai mai bine să coborâm cu bâta din taxi.

Vă gândiți acum, dragi cititori, că ați putea să amenințați cu tribunalul? În fond, în onlineul ăsta în care toți dau copy-paste, cine o să îi creadă că pur și simplu au găsit știri în același loc, și că e de așteptat ca două traduceri să semene între ele? Și ce dacă e clar că nu e copy-paste, legea spune doar că orice are peste 50% din cuvinte e plagiat, hai să ne folosim de asta. Vă gândiți că dacă face cineva apel la bunul simț, să vă doară undeva, doar pentru că puteți?

Sper din toată inima că nu vă gândiți să faceți asta, dragi cititori. Ipotetic vorbind. Pentru că dacă da, nu v-ați deosebi cu nimic de formațile care aleg banii sau de taximetriștii din categoria rechini. Dacă vă gândiți să renunțați la bunul simț doar pentru că puteți, ar trebui să vă fie rușine.

Nu este vorba despre un site anume, sau despre cineva anume, bineînțeles.

În incheiere…

Bunul simț, dragi cititori, este ceva ce ne va băga în bucluc de multe ori. Dar în momentul în care renunțăm la el, prostituându-ne moral pentru bani sau confort, nu facem decât să ne furăm singuri proverbiala căciulă, grăbind stricarea lumii în care trăim, și în care va trebui să trăim și când vom fi de cealalta parte a nesimțirii.

Este apartamentul care a fost martor celei mai tumultoase perioade a vietii mele de până acum, in care am bifat coordonatele intregii palete emotionale: bucurie extrema, disperare, groază, curaj, siguranţă, orice emotie aţi putea numi, probabil că eu am simţit-o cândva între 5 februarie 2009 si 5 februarie 2010, acasa.

Este apartamentul în care m-am cunoscut (mai bine) cu Dragă Colegule. Cine ar fi crezut, colegule dragă, pe 4 februarie 2009, că vom sta noi trântiţi în scaunele ieftine, complet faliţi, cu costumaţia obligatorie de şlapi, şort şi maiou, bând bere şi discutând despre viaţă? Cine ar fi crezut că vom privi cu nostalgie în urmă, în timp ce ardem una mica (şi fumam şi o ţigară)?

Este apartamentul în care te-am cunoscut (mai bine) pe tine, iubita mea, şi în care ai gătit prima oară pentru mine, în care ne-am certat şi împăcat prima oară, şi în care am locuit prima oară împreună. Este apartamentul pe care Figaro şi Aida nu au putut să îl sufere, în care el mieuna mereu şi ea a devenit gri, facând în acelaşi timp curat pe sub mobilă.

Este apartamentul în care am ţinut diferite petreceri şi întâlniri. Este apartamentul în care am scris Porno, plimbându-mă prin cameră ca pe bulevard, însă cu paharul cu suc de porumb în mână. Este apartamentul în care mi-am propus să nu lucrez pentru serviciu, însă n-am reuşit.

Este apartamentul în care aproape fiecare seara avea invitaţi, şi în care în cele din urmă ni s-a facut lene să tot facem curat. Ok, bine, nu am vrut niciodata să facem curat. Este apartamentul care bucata de peşte din congelator aproape că împlineşte la rândul ei un an. Este apartamentul la care nu merge interfonul, nimeni nu mai ştie de când, şi la care Internetul şi curentul electric se plătesc o dată la 4 luni (întreţinerea o data la 6). Este apartamentul fără cablu TV, şi e mai bine aşa, credeţi-mă.

Este apartamentul în care s-a simţit multă lume ca acasă, s-a consumat alcool şi tutun, şi în general s-a promovat o atitudine generală de bună-dispoziţie şi întârziat a doua zi la serviciu.

Nu-i aşa, fetelor? Hai, ştergeţi-vă la ochi, nu e sfârşitul lumii, doar al unei epoci. Cinicul din mine ar vrea să îl dea cu capul de tastatură pe nostalgicul din mine, însă e acelaşi cap.

În stilul blogului cel rău, nu pot să nu fac o referire la natura umană, care blesteamă prezentul şi apoi îl priveşte cu nostalgie îndată ce devine trecut. Aceeaşi natură umană care chiar şi în motivele de clarviziune în care nu blesteamă prezentul, îl priveşte tot cu nostalgie, ca şi când jumătatea ar fi sfârşitul. Mă încearcă o oarecare tristeţe, însă acelaşi cinic mă trage de mânecă, amintindu-mi că e mai bine că s-a terminat înainte să se ducă naibii, ca toate lucrurile din viaţă.

Una peste alta, eşti produsul experienţelor tale. Nimic nu e fără de sfârşit, bine că a fost.

Imediat după Revoluție, doamna Istrate, învățătoarea de la clasa III B de la școala din urbea X convoacă o ședință cu părinții. “Dragi părinți, au apus vremurile comunismului, este timpul să construim o societate modernă, cu țeluri, idealuiri și educație sexuală. Vă veți duce acasă și le veți explica urmașilor dumneavoastră cum să perpetueze existența bravului nostru popor” “Dar doamna învățătoare, sunt copii de clasa a III-a (B), ce pot ei să înțeleagă?!” “Ei, domnule Roman, le explicați și dumneavoastră cu albinuțele și fluturașii”. Tatăl lui Bulă, ajuns acasă, spune “Bă Bula, ia fă-te-n-coa! Și adă și țuica aia… Mai ții minte, bă Bulă, când o așteptam pe mă-ta pe peron la gară să vină de la navetă? Mai ții minte gagica aia cu curu mare, de era pă peron? Mai știi ce i-am făcut noi ei? E, să știi, așa e și cu albinuțele și fluturașii.”

Cum spuneam, am crescut în niște vremuri dure. Vremuri în care părinții de fete se preocupau sa nu se întâmple mai degraba decât să se întâmple în siguranță, sau din motivele din care ar trebui sa se întâmple. Părinții de băieți în schimb, se preocupau cu a fi niște părinți cool, cu a își aminti că și ei au fost tineri, sau pur și simplu cu a nu observa împrăștierea numelui de familie pe pereții băii. Niște vremuri ale contrastului, în care despre sexualitate se vorbea fie în șoaptă, fie în gura mare.

Acum, într-o pauză publicitară, câteva secrete pe care le-am aflat de-a lungul acestor vremuri dure.

• Dragi părinți de fete, se poate întâmpla și ziua. Se poate întâmpla și în timpul orelor de curs, fiicele voastre știu să facă rost de scutiri. Ceea ce aveți este iluzia controlului.
• Dragi părinți de băieți, un prezervativ în portofel nu este un substitut pentru responsabilitate. Nici măcar cele cu aromă nu oferă garanția folosirii.
• Băieți, o sarcină nedorită este o complicație al dracului de mare, si totuși nu e cel mai mare pericol.
• Dragi părinți, nu vă ascundeți în spatele interdicțiilor, și nu îi subestimați pe copiii voștri. Dacă există o cale să facă ceva, o vor găsi.
• Dragi părinți, adolescenții sunt ușor de provocat, și există situații în care e prea târziu pentru o pedeapsă.
• Fetelor, pentru voi nu am niciun sfat. Aș fi ipocrit să vă zic că e bine să vă dezbrăcați după un pahar de vin, dar aș fi un trădător față de noi, bărbații, dacă v-aș zice să nu. Singura mea speranță e că veți înțelege oricum.
• Sexul pe bani e cel mai ieftin. Ce plătești, aia ai.
• Băieți, nu există sex fără obligații.♦

Am crescut, și am crezut un timp că vremurile, la rândul lor, au crescut cu mine. Și, într-un sens, așa s-a și întâmplat. Au crescut însă strâmb și în general diform: nu doar că problemele cu care m-am confruntat ca adolescent există încă, dar din cauză că despre sexualitate fie s-a tăcut, fie s-a urlat, s-a încetat aproape de tot să se vorbească normal.
Efectul imediat este că tinerii din ziua de azi și de ieri, si cel mai probabil și de mâine, fie au un contact prematur și scos din context cu propria sexualitate, fie sunt nevoiți să își satisfacă curiozitatea în promiscuitate, acceptând orice adevăr care pare mai adevărat decât cel cu albinuțele și fluturașii.

“Porno – șase monologuri despre când nu îți ține nimeni de șase” este un spectacol pe care l-am scris în această ordine de idei. Între titlu și ce v-am povestit până acum ma îndoiesc că e nevoie să vă spun mare lucru despre el. În sine, nu se pretinde a fi o soluție pentru ce am zis eu în acest entry, ci pur și simplu o imagine. Speranța mea este că soluția va apărea încet-încet în urma întipăririi imaginii în conștiința colectivă. Dar ca să fiu complet sincer, speranța mea cea mai realistă este că spectatorii se vor simți bine și/sau își vor aminti diverse.

Încercăm încă să stabilim un program ferm al spectacolelor, însă tot ce vă pot spune acum este că ele se vor juca după 20 ianuarie. Voi reveni cu detalii, dar până atunci multumesc mult Laurei, Anei, Alinei și lui Jorj, întrucât au fost atât de cool încât să apară pe afiș. Dacă nu v-am ofensat încă, vă anunț că vom primi cu inima deschisă buzz și awareness. Va mulțumim anticipat.

Se va încheia și acest an, și de data asta nu sunt foarte sigur că am ce concluzii să trag în online (și BTL). Să nu mă înțelegeți greșit, cititori dumneavoastră: nu este vorba despre un an lipsit de întâmplări definitorii și frământări, chiar dimpotrivă. Pur și simplu, problemele cu care mă confrunt au început să fie cele despre care m-au avertizat apropiații mei, sau pe care le-am observat la aceștia de-a lungul timpului. În consecință, atunci când o idee începe să treacă prin procesul necesar împroșcării în pagină, mă simt încercat de o senzație bizară, asemănătoare cu cea din momentele în care încerc să “fac conversație”. Simt că nu aș avea nimic nou de zis, și că nu aș face decât să umplu spațiul și timpul cu noțiuni banale. Voi încerca totuși, întrucât e Crăciunul.

A spune ceea ce este evident a fost întotdeauna o problemă pentru mine. Poate că de vină este tiparul însetat de eficiență al minții obișnuită cu linii de cod, poate că este natura mea introvertită, sau poate că una derivă din cealaltă. În orice caz, am găsit mereu mare dificultate în a vorbi despre vreme, a ura “La mulți ani!”, a merge cu liftul, sau a agăța pițipoance în club. Vă las să intuiți implicațiile.

Trăim totuși înconjurați unii de altii, și conștienți cu toții că natura umană tânjește după interacțiune, aprobare, confirmare. Pentru fiecare dintre noi este important să audă de la altcineva ceea ce știe deja. Sunt stadioane și stadioane de oameni care intuiesc ce simțiți, dar au nevoie să audă. Sigur, probabil că nu va fi ca în filme, și că veți putea oricând să spuneți ce e de spus. Dar dacă nu luați acum hotarârea, veți cădea pradă propriei indecizii, o soartă mult mai amară decât a cădea pradă destinului.

Există, dragă cititorule, chiar acum cineva care așteaptă o confirmare, o întărire, un semn de la tine, chiar dacă se înțelege de la sine. Sunt unele afirmații pe care alții au nevoie să le audă, și pe care nu le spunem destul, de teamă că ne-am repeta sau că am apărea slabi. Dar haide să o facem, în ciuda ridicolului. În cele din urmă, dragă cititorule, dacă eu pot să risc penibilul în asemenea hal, promovând atitudini sufletiste în perioada Crăciunului, poate că și tu vei reuși să spui ceva banal cuiva drag.

Crăciun fericit!

În perioada în care nu am avut acces la Internet, am pus în blender “Guts” al lui Chuck Palahniuk, spectacolul de monologuri “O amintire, un monolog, un strigat si o rugaciune“, frustrările și amintirile adolescențelor noastre, și am scornit “Porno – șase monologuri despre când nu îți ține nimeni de șase”. Din punct de vedere social, spectacolul vrea să se adreseze faptului că în prezent adolescenții învață despre sexualitate din filme porno, formându-și o imagine deformată asupra actului sexual, ce presupune acesta și ce reprezintă. Si nu numai, e putin mai complicat de-atat, dar voi vorbi despre asta in alt entry, unul dedicat. Acum mai sper doar să găsesc niște locuri (cluburi) care ar primi așa ceva în incinta lor. Patronilor de cluburi care imi cititi blogul, oferiti-va.

Am participat la “Have a Lemon, Taste Diversity!” (Unde baietii de la Lemon au dat clasa cu expozitia de sunet. Serios. ) si la “Ia Artitudine!”. Am fost o carte vie la “Living Library”, de ambele dati. “Corporatistul”, si respectiv “Corporatist / ONG-ist”. The sequel. Am mai jucat rolul unui frate sceptic despre voluntariat si puțin cocalar in piesa “Omul cu visu’ “. Tricoul cu “De puta madre” și-a facut din nou aparitia.

Se poate sa fi constatat, petrecând timp pe blogul meu, ca tot promit sa fac updates mai dese, însa rar mă țin de cuvânt mai mult de o săptămână. Nu este pentru că aș avea o viață, așa cum ați putea crede. Pur și simplu nu am avut prea multe idei în ultima vreme, și am preferat să nu scriu banalități. A trebuit, să zicem, să strâng un cache de idei, să mai acumulez experiențe despre care să pot vorbi abstract. Știți voi, complet detașat, ca și cand nu m-ar fi afectat în vreun fel.

Așadar, lectură plăcută!

Din aceeași categorie, am constatat că aceeași chiriașă acumulase o datorie de 900 RON la RDS, iar din acest motiv eu am rămas fără Internet. Bineînțeles că inițial am avut un sentiment neplăcut față de aceasta, aș putea chiar să zic că m-am îngrijorat. Constat însă, pe măsură ce trece timpul, că de fapt nu îmi lipsește atât de mult. Sigur, poate că voi v-ați dori updates mai dese, dar o să găsesc o soluție și pentru asta.

În cele din urmă, oricât de frustrant ar părea, fără Internet dorm mai mult și am reușit, minune a minunilor, să și scriu câte ceva. Poate că o să stau fără Internet, poate că nu, în orice caz am ținut să vă pun în vedere faptul că dacă vă obișnuiți fără el timp de două săptămâni aveți toate șansele să nu îi duceți lipsa prea acut. Și apoi, de ce nu, puteți face asta și cu televizorul. Pare o nebunie, dar înclin să cred că doar din exterior.

Asa cum am uitat sa zic, Oracle urmează să cumpere Sun Microsystems. Ei vor să se descotorosească de MySQL-ul gratuit. Într-un interviu pentru CanCan, președintele Oracle, Chuck Norris, a declarat “Inițiativa Open-Source este doar un trend. Ni se pare mult mai important ca pe piață să existe souții de calitate, chiar dacă utilizatorii va trebui să plătească pentru ele”.

Fraților, să nu îi lăsăm să facă asta. Să le arătăm că lumea folosește din greu MySQL. Rulați acest query pe toate tabelele din toate bazele voastre de date: “SELECT * FROM `table` WHERE 1=1″. Știm cu toții că Sun e mână-în-mână cu masoneria bloggerilor și că știe ce căutăm noi în bazele de date și când. Să folosim asta în avantjul nostru, să îi facem să înțeleagă că noi folosim MySQL .

Scuze de mass.

Undeva în procesul de frământare sub bască al ideilor, inițiativa mea a luat forma unui război (de idei) împotriva acestor valori bisericești clasice. Cu riscul de a fi privit cu dispreț de marii clasici ai blogosferei pentru această încălcare de cod, o voi spune: doamnelor și domnilor cititori, cred că am greșit undeva. Cred că grăbindu-mă să ironizez am uitat să privesc în ansamblu, iar prin asta m-am contrazis (da, pe mine însumi). Principalele două idei pe care le promovez în mod constant, dar care au primit cu această ocazie un șut în freză urmează a fi rezumate în paragrafele următoare.

Fiecere crede ce vrea, și cum nici un pământean nu poate deține adevărul absolut, niciun adevăr nu e mai valid decât altul. Sigur, există aceste adevăruri general acceptate de către majorități, sau care sunt susținute de alte adevăruri. Dar, în cele din urmă, ceea ce am făcut se poate rezuma astfel: “în numele înlăturării tiparelor din gândire, vă ofer acest tipar de gândire, pe care l-am conceput, și dacă nu gândiți în el, sunteți automat proști”. Nu cred că mai e nevoie să dezvolt.

E bine să încerci a fi mai bun, și e datoria ta să contribui prin asta la evoluția umanității spre o formă superioară, am zis eu cu ocazia unui alt Paște. De ce m-aș opune unui sistem de valori care te învață să fii bun și să îți iubești semenii? Da, pentru că mulți uită asta prinși în automatismul ritualurilor. Asta nu este neapărat vina sistemului de valori. În cel mai rău caz, roboții de ritual nu cred cu adevărat în valori și respectiv nu își aduc contribuția la evoluția spirituală a omenirii, dar nici nu o țin în loc. De fapt, cred că pe ei m-am supărat și i-am băgat în ceaun cu tot cu sistem.

Sistemule de valori al religiei creștine, ți-am greșit dublu. Sper că vei putea să mă ierți, așa cum și pe noi ne înveți să iertăm celor care ne-au greșit. Știu că ne-am mai ciondănit noi și că Dumnezeul meu e puțin diferit de al tău, dar în cele din urmă sper că fiecare dintre noi poate da dovadă de înțelepciunea de a accepta ceea ce nu poate schimba în celălalt. Îmi place să cred că putem, în ciuda acestui mic incident, să continuăm a ne respecta reciproc.

Paște fericit!