Este apartamentul care a fost martor celei mai tumultoase perioade a vietii mele de până acum, in care am bifat coordonatele intregii palete emotionale: bucurie extrema, disperare, groază, curaj, siguranţă, orice emotie aţi putea numi, probabil că eu am simţit-o cândva între 5 februarie 2009 si 5 februarie 2010, acasa.

Este apartamentul în care m-am cunoscut (mai bine) cu Dragă Colegule. Cine ar fi crezut, colegule dragă, pe 4 februarie 2009, că vom sta noi trântiţi în scaunele ieftine, complet faliţi, cu costumaţia obligatorie de şlapi, şort şi maiou, bând bere şi discutând despre viaţă? Cine ar fi crezut că vom privi cu nostalgie în urmă, în timp ce ardem una mica (şi fumam şi o ţigară)?

Este apartamentul în care te-am cunoscut (mai bine) pe tine, iubita mea, şi în care ai gătit prima oară pentru mine, în care ne-am certat şi împăcat prima oară, şi în care am locuit prima oară împreună. Este apartamentul pe care Figaro şi Aida nu au putut să îl sufere, în care el mieuna mereu şi ea a devenit gri, facând în acelaşi timp curat pe sub mobilă.

Este apartamentul în care am ţinut diferite petreceri şi întâlniri. Este apartamentul în care am scris Porno, plimbându-mă prin cameră ca pe bulevard, însă cu paharul cu suc de porumb în mână. Este apartamentul în care mi-am propus să nu lucrez pentru serviciu, însă n-am reuşit.

Este apartamentul în care aproape fiecare seara avea invitaţi, şi în care în cele din urmă ni s-a facut lene să tot facem curat. Ok, bine, nu am vrut niciodata să facem curat. Este apartamentul care bucata de peşte din congelator aproape că împlineşte la rândul ei un an. Este apartamentul la care nu merge interfonul, nimeni nu mai ştie de când, şi la care Internetul şi curentul electric se plătesc o dată la 4 luni (întreţinerea o data la 6). Este apartamentul fără cablu TV, şi e mai bine aşa, credeţi-mă.

Este apartamentul în care s-a simţit multă lume ca acasă, s-a consumat alcool şi tutun, şi în general s-a promovat o atitudine generală de bună-dispoziţie şi întârziat a doua zi la serviciu.

Nu-i aşa, fetelor? Hai, ştergeţi-vă la ochi, nu e sfârşitul lumii, doar al unei epoci. Cinicul din mine ar vrea să îl dea cu capul de tastatură pe nostalgicul din mine, însă e acelaşi cap.

În stilul blogului cel rău, nu pot să nu fac o referire la natura umană, care blesteamă prezentul şi apoi îl priveşte cu nostalgie îndată ce devine trecut. Aceeaşi natură umană care chiar şi în motivele de clarviziune în care nu blesteamă prezentul, îl priveşte tot cu nostalgie, ca şi când jumătatea ar fi sfârşitul. Mă încearcă o oarecare tristeţe, însă acelaşi cinic mă trage de mânecă, amintindu-mi că e mai bine că s-a terminat înainte să se ducă naibii, ca toate lucrurile din viaţă.

Una peste alta, eşti produsul experienţelor tale. Nimic nu e fără de sfârşit, bine că a fost.

Imediat după Revoluție, doamna Istrate, învățătoarea de la clasa III B de la școala din urbea X convoacă o ședință cu părinții. “Dragi părinți, au apus vremurile comunismului, este timpul să construim o societate modernă, cu țeluri, idealuiri și educație sexuală. Vă veți duce acasă și le veți explica urmașilor dumneavoastră cum să perpetueze existența bravului nostru popor” “Dar doamna învățătoare, sunt copii de clasa a III-a (B), ce pot ei să înțeleagă?!” “Ei, domnule Roman, le explicați și dumneavoastră cu albinuțele și fluturașii”. Tatăl lui Bulă, ajuns acasă, spune “Bă Bula, ia fă-te-n-coa! Și adă și țuica aia… Mai ții minte, bă Bulă, când o așteptam pe mă-ta pe peron la gară să vină de la navetă? Mai ții minte gagica aia cu curu mare, de era pă peron? Mai știi ce i-am făcut noi ei? E, să știi, așa e și cu albinuțele și fluturașii.”

Cum spuneam, am crescut în niște vremuri dure. Vremuri în care părinții de fete se preocupau sa nu se întâmple mai degraba decât să se întâmple în siguranță, sau din motivele din care ar trebui sa se întâmple. Părinții de băieți în schimb, se preocupau cu a fi niște părinți cool, cu a își aminti că și ei au fost tineri, sau pur și simplu cu a nu observa împrăștierea numelui de familie pe pereții băii. Niște vremuri ale contrastului, în care despre sexualitate se vorbea fie în șoaptă, fie în gura mare.

Acum, într-o pauză publicitară, câteva secrete pe care le-am aflat de-a lungul acestor vremuri dure.

• Dragi părinți de fete, se poate întâmpla și ziua. Se poate întâmpla și în timpul orelor de curs, fiicele voastre știu să facă rost de scutiri. Ceea ce aveți este iluzia controlului.
• Dragi părinți de băieți, un prezervativ în portofel nu este un substitut pentru responsabilitate. Nici măcar cele cu aromă nu oferă garanția folosirii.
• Băieți, o sarcină nedorită este o complicație al dracului de mare, si totuși nu e cel mai mare pericol.
• Dragi părinți, nu vă ascundeți în spatele interdicțiilor, și nu îi subestimați pe copiii voștri. Dacă există o cale să facă ceva, o vor găsi.
• Dragi părinți, adolescenții sunt ușor de provocat, și există situații în care e prea târziu pentru o pedeapsă.
• Fetelor, pentru voi nu am niciun sfat. Aș fi ipocrit să vă zic că e bine să vă dezbrăcați după un pahar de vin, dar aș fi un trădător față de noi, bărbații, dacă v-aș zice să nu. Singura mea speranță e că veți înțelege oricum.
• Sexul pe bani e cel mai ieftin. Ce plătești, aia ai.
• Băieți, nu există sex fără obligații.♦

Am crescut, și am crezut un timp că vremurile, la rândul lor, au crescut cu mine. Și, într-un sens, așa s-a și întâmplat. Au crescut însă strâmb și în general diform: nu doar că problemele cu care m-am confruntat ca adolescent există încă, dar din cauză că despre sexualitate fie s-a tăcut, fie s-a urlat, s-a încetat aproape de tot să se vorbească normal.
Efectul imediat este că tinerii din ziua de azi și de ieri, si cel mai probabil și de mâine, fie au un contact prematur și scos din context cu propria sexualitate, fie sunt nevoiți să își satisfacă curiozitatea în promiscuitate, acceptând orice adevăr care pare mai adevărat decât cel cu albinuțele și fluturașii.

“Porno – șase monologuri despre când nu îți ține nimeni de șase” este un spectacol pe care l-am scris în această ordine de idei. Între titlu și ce v-am povestit până acum ma îndoiesc că e nevoie să vă spun mare lucru despre el. În sine, nu se pretinde a fi o soluție pentru ce am zis eu în acest entry, ci pur și simplu o imagine. Speranța mea este că soluția va apărea încet-încet în urma întipăririi imaginii în conștiința colectivă. Dar ca să fiu complet sincer, speranța mea cea mai realistă este că spectatorii se vor simți bine și/sau își vor aminti diverse.

Încercăm încă să stabilim un program ferm al spectacolelor, însă tot ce vă pot spune acum este că ele se vor juca după 20 ianuarie. Voi reveni cu detalii, dar până atunci multumesc mult Laurei, Anei, Alinei și lui Jorj, întrucât au fost atât de cool încât să apară pe afiș. Dacă nu v-am ofensat încă, vă anunț că vom primi cu inima deschisă buzz și awareness. Va mulțumim anticipat.

Se va încheia și acest an, și de data asta nu sunt foarte sigur că am ce concluzii să trag în online (și BTL). Să nu mă înțelegeți greșit, cititori dumneavoastră: nu este vorba despre un an lipsit de întâmplări definitorii și frământări, chiar dimpotrivă. Pur și simplu, problemele cu care mă confrunt au început să fie cele despre care m-au avertizat apropiații mei, sau pe care le-am observat la aceștia de-a lungul timpului. În consecință, atunci când o idee începe să treacă prin procesul necesar împroșcării în pagină, mă simt încercat de o senzație bizară, asemănătoare cu cea din momentele în care încerc să “fac conversație”. Simt că nu aș avea nimic nou de zis, și că nu aș face decât să umplu spațiul și timpul cu noțiuni banale. Voi încerca totuși, întrucât e Crăciunul.

A spune ceea ce este evident a fost întotdeauna o problemă pentru mine. Poate că de vină este tiparul însetat de eficiență al minții obișnuită cu linii de cod, poate că este natura mea introvertită, sau poate că una derivă din cealaltă. În orice caz, am găsit mereu mare dificultate în a vorbi despre vreme, a ura “La mulți ani!”, a merge cu liftul, sau a agăța pițipoance în club. Vă las să intuiți implicațiile.

Trăim totuși înconjurați unii de altii, și conștienți cu toții că natura umană tânjește după interacțiune, aprobare, confirmare. Pentru fiecare dintre noi este important să audă de la altcineva ceea ce știe deja. Sunt stadioane și stadioane de oameni care intuiesc ce simțiți, dar au nevoie să audă. Sigur, probabil că nu va fi ca în filme, și că veți putea oricând să spuneți ce e de spus. Dar dacă nu luați acum hotarârea, veți cădea pradă propriei indecizii, o soartă mult mai amară decât a cădea pradă destinului.

Există, dragă cititorule, chiar acum cineva care așteaptă o confirmare, o întărire, un semn de la tine, chiar dacă se înțelege de la sine. Sunt unele afirmații pe care alții au nevoie să le audă, și pe care nu le spunem destul, de teamă că ne-am repeta sau că am apărea slabi. Dar haide să o facem, în ciuda ridicolului. În cele din urmă, dragă cititorule, dacă eu pot să risc penibilul în asemenea hal, promovând atitudini sufletiste în perioada Crăciunului, poate că și tu vei reuși să spui ceva banal cuiva drag.

Crăciun fericit!

În perioada în care nu am avut acces la Internet, am pus în blender “Guts” al lui Chuck Palahniuk, spectacolul de monologuri “O amintire, un monolog, un strigat si o rugaciune“, frustrările și amintirile adolescențelor noastre, și am scornit “Porno – șase monologuri despre când nu îți ține nimeni de șase”. Din punct de vedere social, spectacolul vrea să se adreseze faptului că în prezent adolescenții învață despre sexualitate din filme porno, formându-și o imagine deformată asupra actului sexual, ce presupune acesta și ce reprezintă. Si nu numai, e putin mai complicat de-atat, dar voi vorbi despre asta in alt entry, unul dedicat. Acum mai sper doar să găsesc niște locuri (cluburi) care ar primi așa ceva în incinta lor. Patronilor de cluburi care imi cititi blogul, oferiti-va.

Am participat la “Have a Lemon, Taste Diversity!” (Unde baietii de la Lemon au dat clasa cu expozitia de sunet. Serios. ) si la “Ia Artitudine!”. Am fost o carte vie la “Living Library”, de ambele dati. “Corporatistul”, si respectiv “Corporatist / ONG-ist”. The sequel. Am mai jucat rolul unui frate sceptic despre voluntariat si puțin cocalar in piesa “Omul cu visu’ “. Tricoul cu “De puta madre” și-a facut din nou aparitia.

Se poate sa fi constatat, petrecând timp pe blogul meu, ca tot promit sa fac updates mai dese, însa rar mă țin de cuvânt mai mult de o săptămână. Nu este pentru că aș avea o viață, așa cum ați putea crede. Pur și simplu nu am avut prea multe idei în ultima vreme, și am preferat să nu scriu banalități. A trebuit, să zicem, să strâng un cache de idei, să mai acumulez experiențe despre care să pot vorbi abstract. Știți voi, complet detașat, ca și cand nu m-ar fi afectat în vreun fel.

Așadar, lectură plăcută!

Din aceeași categorie, am constatat că aceeași chiriașă acumulase o datorie de 900 RON la RDS, iar din acest motiv eu am rămas fără Internet. Bineînțeles că inițial am avut un sentiment neplăcut față de aceasta, aș putea chiar să zic că m-am îngrijorat. Constat însă, pe măsură ce trece timpul, că de fapt nu îmi lipsește atât de mult. Sigur, poate că voi v-ați dori updates mai dese, dar o să găsesc o soluție și pentru asta.

În cele din urmă, oricât de frustrant ar părea, fără Internet dorm mai mult și am reușit, minune a minunilor, să și scriu câte ceva. Poate că o să stau fără Internet, poate că nu, în orice caz am ținut să vă pun în vedere faptul că dacă vă obișnuiți fără el timp de două săptămâni aveți toate șansele să nu îi duceți lipsa prea acut. Și apoi, de ce nu, puteți face asta și cu televizorul. Pare o nebunie, dar înclin să cred că doar din exterior.

Asa cum am uitat sa zic, Oracle urmează să cumpere Sun Microsystems. Ei vor să se descotorosească de MySQL-ul gratuit. Într-un interviu pentru CanCan, președintele Oracle, Chuck Norris, a declarat “Inițiativa Open-Source este doar un trend. Ni se pare mult mai important ca pe piață să existe souții de calitate, chiar dacă utilizatorii va trebui să plătească pentru ele”.

Fraților, să nu îi lăsăm să facă asta. Să le arătăm că lumea folosește din greu MySQL. Rulați acest query pe toate tabelele din toate bazele voastre de date: “SELECT * FROM `table` WHERE 1=1″. Știm cu toții că Sun e mână-în-mână cu masoneria bloggerilor și că știe ce căutăm noi în bazele de date și când. Să folosim asta în avantjul nostru, să îi facem să înțeleagă că noi folosim MySQL .

Scuze de mass.

Undeva în procesul de frământare sub bască al ideilor, inițiativa mea a luat forma unui război (de idei) împotriva acestor valori bisericești clasice. Cu riscul de a fi privit cu dispreț de marii clasici ai blogosferei pentru această încălcare de cod, o voi spune: doamnelor și domnilor cititori, cred că am greșit undeva. Cred că grăbindu-mă să ironizez am uitat să privesc în ansamblu, iar prin asta m-am contrazis (da, pe mine însumi). Principalele două idei pe care le promovez în mod constant, dar care au primit cu această ocazie un șut în freză urmează a fi rezumate în paragrafele următoare.

Fiecere crede ce vrea, și cum nici un pământean nu poate deține adevărul absolut, niciun adevăr nu e mai valid decât altul. Sigur, există aceste adevăruri general acceptate de către majorități, sau care sunt susținute de alte adevăruri. Dar, în cele din urmă, ceea ce am făcut se poate rezuma astfel: “în numele înlăturării tiparelor din gândire, vă ofer acest tipar de gândire, pe care l-am conceput, și dacă nu gândiți în el, sunteți automat proști”. Nu cred că mai e nevoie să dezvolt.

E bine să încerci a fi mai bun, și e datoria ta să contribui prin asta la evoluția umanității spre o formă superioară, am zis eu cu ocazia unui alt Paște. De ce m-aș opune unui sistem de valori care te învață să fii bun și să îți iubești semenii? Da, pentru că mulți uită asta prinși în automatismul ritualurilor. Asta nu este neapărat vina sistemului de valori. În cel mai rău caz, roboții de ritual nu cred cu adevărat în valori și respectiv nu își aduc contribuția la evoluția spirituală a omenirii, dar nici nu o țin în loc. De fapt, cred că pe ei m-am supărat și i-am băgat în ceaun cu tot cu sistem.

Sistemule de valori al religiei creștine, ți-am greșit dublu. Sper că vei putea să mă ierți, așa cum și pe noi ne înveți să iertăm celor care ne-au greșit. Știu că ne-am mai ciondănit noi și că Dumnezeul meu e puțin diferit de al tău, dar în cele din urmă sper că fiecare dintre noi poate da dovadă de înțelepciunea de a accepta ceea ce nu poate schimba în celălalt. Îmi place să cred că putem, în ciuda acestui mic incident, să continuăm a ne respecta reciproc.

Paște fericit!

Să discutăm așadar despre activități. Timpul necesar luării unei decizii crește exponențial cu numărul de participanți la procesul decizional. Constat însă pe parcursul discuției că deși oi fi știind eu teatru-forum cât să montez un documentar de 5 minute, nu ar strica să mă pun la curent cu diverse domenii conexe, cum ar fi educația non-formală.

Prietenul nostru, gazda, ne salută “salut, prieteni!”, și ne face turul apartamentului. E putin racoare, dar banuiesc că era de așteptat. Also, distribuția în paturi se face în felul următor: cel mai corpolent din grup ia patul de sus. Normal. Ne angajăm într-un nou proces decizional exponențial, după care urc în patul meu de sus și dorm trei ore. Apoi mergem să aranjăm sala și să primim participanții. Participanții care nu mă cunosc mi se adresează cu “dumneavoastră”, iar eu mă gândesc “clar, mâine cămașa cu culori vesele” (o singură culoare, de fapt, dar veselă cât pentru trei). Participanților li s-a povestit despre voluntarii de la ART Fusion, iar eu nu pot decât să transpir în cămașa mea cu mâneci lungi și guler strâmt la gândul că acești copii din fața mea au probabil o grămadă de așteptări. Iar eu, spre dezamăgirea lor, nu mă voi transforma în liliac (deși aș vrea. Animalul, nu planta).

Începem. Prezentare, filmuleț, jocuri cu înțeles și debriefing, etc. Nu îmi mai amintesc dacă am spus sau doar voiam să spun că teatrul-forum acționează acolo unde ar acționa și Superman: în situațiile de opresiune. Retrospectiv, e mai puțin amuzant decât speram. Grupul către care eu și The Lemming facilităm se întinde pe o plajă de vârste intre 5 si 50 de ani. Aici diversitate culturală. All and all, a fost bine. Copiii au părut să se distreze, spre surprinderea mea nu s-au plictisit în cele 30min în care am expus teoria teatrului-forum. au știut să răspundă la recapitulare, și toate cele. Bineînțeles, când au început să construiască piesa pe care urma sa o prezinte, s-au separat clar pe trei niveluri de implicare.

Vine seara, ne plimbăm prin oraș, bem puțin, azi e meci. Încă am dificultăți în a mă obișnui cu oamenii deschiși si politicoși cu care mă întâlnesc la tot pasul. Clar, am locuit prea multă vreme în București. Cântăm, plecăm spre casă. Pe drum, mă interceptează un consumator de alcool pentru a îmi povesti într-o engleză aproximativă (din cauza alcoolului, pentru că de fapt ea e destul de corectă) despre Dracula. “Yes, I know of Dracula”, spun eu. “He is myth”. “Yes, meat. Also blood, not vegetarian”. “No, no, myth”. “Yes, meat.” Dar serios acum, în lumina ultimelor evenimente, mă întreb ce se întâmplă cu mine; obisnuiam să nu fiu rău. Prilej de introspecție.

Ajungem acasă târziu și ne așezăm pe jos în camera băieților. De la oboseală, ne comportăm ca niște “giggling stoners”. Oboseală nu este un eufemism, de data aceasta. Doi lupi plănuiau să fure oi de la stână. Ciobanul află, se așează la pândă (l liniuță a pândă, bineînțeles) lângă gaura din gardul stânei (stânii?). Vin lupii tiptil, se uită în jur, nimeni, bagă unul dintre ei capul prin gaură, încet să nu se audă, ciobanul îi arde un ciomag peste bot. Ăsta scoate capul repede: “auzi, bagă tu, că pe mine mă bufnește râsul”. Pe toți ne bufnește râsul, timp de 10min. Prietenul nostru bagă capul pe ușă și ne întreabă dacă am ajuns și cum a fost. A fost devreme. Petrecem restul serii jucând cu voluntarii EVS un nou joc numit “quiet, you’ll wake our friend”. Cumva, mă simt ca în tabără. Ceea ce e cel puțin bizar, pentru că nu am fost niciodată în tabără când eram mic. Dar dacă aș fi fost, probabil că așa m-aș fi simțit. Valters nu râde, because the joke, it loses in translation. In ritmul în care învață româna însă, îi va depăși în curând pe cocalarii din fața blocului.

Ce twitter, ce blog, ce creații folclorice pentru celălalt blog? Somn, pentru că ceasul se dă cu o oră înainte. Din exces de zel, îl dau cu două ore înainte și mă trezesc cu o oră mai devreme decât toți ceilalți, dau snooze, fac duș și mă culc la loc în locul lui Valters, care s-a trezit să facă duș. Apoi în locul lui Eugen, care naiba știe de ce s-a trezit, dar bănuiesc ca tot duș. În locul lui Husseyin nu mă pot culca, pentru că se simte rău. Îi zic să își cumpere husseyincelrau.tr, dar nu cred că mă aude. A, să nu uit! Băi Lemming, mi-ai adus ceai; ai (încă) o bilă albă. Da, știu: o bilă albă era mama când l-a cunoscut pe tata…

A doua zi piesele. În mod ironic, grupul pe care îl ghidez subtil către concluzii (mai puțin subtil decât mi-aș dori, din păcate) construiește o piesă despre consumul de alcool. Grupul meu nu a încercat să bea rom cu paiul. Cel puțin sper că nu a încercat, pentru că nu e o idee tocmai bună. Se construiesc cele patru piese în paralel și se joacă succesiv, în timp ce eu joc rolul unui spectator pus pe șotii. Iertare, dragii mei. Am dormit cu două ore mai puțin (m liniuță ai). Datorită competențelor mele de negociator, reușesc să programez piesa grupului meu ultima. Fac pe moderatorul și am în față acest public, aflat la sfârșit de atelier, care a văzut deja 3.5 piese de teatru-forum. Iar eu, ca un agent de vânzări îi întreb obsesiv “vreți să-l ajutăm pe protagonistul nostru?”. Sunt curios ce aș face dacă mi s-ar răspunde “nu!”. Măcar de data asta am ochelarii.

Seara sesiune de feedback. Trebuie să învăț să dau feedback, habar nu am. Se reiterează cu exponențialul. Cumva, sesiunea de feedback are rol de teambuilding. Ca rezultat, cel puțin. Ei bine, iată-ne în cele din urmă în drum spre casă, împărțind o cușetă cu două doamne trecute chiar de a doua tinerețe. Cea care e trecută și de a treia ne face cu ochiul nouă, băieților. Iar noi ne întrebăm daca se poate dormi pe hol. Ajungem la București cu onoarea întreagă, însă.

Nu aș face asta altfel pentru nimic în lume. Bine, poate pentru multe fete cu tricouri cu Wordpress (o fantezie mai veche a mea, ziua mea e pe 17 noiembrie, fetelor). Am zis că mi-a plăcut? Ei bine, mi-a plăcut. Mai vreau. Este acest sentiment de bucurie tăcută care mă încerarcă atunci când văd niște copii entuziasmându-se în jurul a ceva constructiv. Entuziasmându-se cu succes, aparent, pentru că participanții la atelierul precedent ne așteptau cu o piesă TF căreia i-am găsit foarte puține de reproșat. Din nou, mă gândesc cu nostalgie că mi-ar fi plăcut să existe Impact când eram eu elev. Mă simt de parcă tinerii de 17 ani mi-ar vorbi cu “dumneavoastră”.

Iată-mă deci vorbind despre cum se pot aplica principii de programare in business.

Eveniment AIESEC

Seara e deschisă cu muzică oarecum clasică, ceea ce nu ne opreşte de la a vorbi in continuare până in momentul in care îi aplaudam cu ipocrizie pe artişti. Suntem apoi salutaţi de o domişoară emoţionată şi un viitor specialist în NLP. După un filmuleţ introductiv ce semăna cu un trailer de film de acţiune şi discursul preşedintelui Aiesec International am privit şi ascultat câteva cântece populare. In mod surprinzător, acestea au fost plăcute mie şi iubite de-a dreptul de catre public.

Sentimentul de împlinire nu a durat mult însă, întrucât imediat după aceea cuvântul a fost luat de Elena Băsescu deghizată in Nicolae Istodor. După limba de lemn care îi atârna din boxe mi-am dat seama că este un public speaker înnăscut. Niciodată nu am aşteptat dansurile populare cu atâta încordare.

Aduc la timpul prezent, pentru că ideea de a înregistra sesiunea de live blogging mi-a venit abia acum. Vorbeşte acest băiat al cărui nume mi-a scăpat, şi vorbeşte despre planuri de viitor. Deşi glumiţele sunt gândite din timp şi repetate in oglindă, reuşeşte cumva să ne capteze atenţia şi să vorbească in engleză despre studenţii români născuţi şi crescuţi in românia, depre rolul lor in societate şi ce face aiesec pentru ei şi pentru lume in general.

Playback la muzică de bucium şi dansuri populare. V-am zis că sunt copii? Ei bine, sunt copii şi sunt singurul motiv pentru care m-as opri din tastat. Ca să bat din palme in ritmul muzicii.

Un alt discurs? Momentan vorbeşte domnişoara prezentatoare, drăguţă şi emoţionată, urmată de colegul ei bombastic, iar el o introduce pe Oana Sârbu. Ioana Sârbu recită un discurs clasic într-o engleză de Berceni. Clişeele ei mă lasă rece, in timp ce aştept nerăbdător dansurile populare. Ea mulţumeşte, iar eu îi mulţumesc in gând pentru emoţiile care o fac atât de amuzantă. Spune despre cum nu o să uite niciodată seara aceasta, iar eu nu mă mir.

In loc de dansuri populare, Bombastic regele prezentărilor o introduce pe scenă pe Paula Seling. Vorbeşte puţin, şi apoi îşi pune vocea de spectacol. Dacă pianul nu ar fi aşa de tare… Ce bine că eşti, ce mirare că sunt. Cică aş cânta superb cu voce subţire. Ploaie in luna lui marte. One căruia îi lipseşte ceva (U2, nu metallica). Obişnuia să îmi placă, până a stricat-o Mary J Blige. Truli, pentru care Paula ne anunţă că vă trebui să o ajutăm cu ritmul. Vom vedea. Încă unul? Nu că aş avea ceva împotrivă. Timpul. Paula îşi dă seama acum că are o obsesie cu ploaia. Fix acum, pe scenă, zice “Imi dau seama acum că am o obsesie cu ploaia”. Ei, sa fiu albastru! Da. In total, a cântat mişto. Îmi place despre vocea ei.

Discurs. Trebuia să îmi iau ochelarii. Fata asta face pauze. Mereu. La fiecare 5-10 cuvinte. Aşteaptă să aplaudam. Sau ce? Poate e obişnuită să spună poezii. In faţa clasei. Sau cu translator? Că blondă nu e. 

Doamnelor şi domilor, Doru şi Raluca, prezentatorii care mulţumesc bilingv pe We are the Champions. Pentru că merge bine cu Carmina Burana de la început. Gata. All and all, nu regret nimic. Normal că miştocăresc din sală, pentru că pot. In cele din urmă, ce dacă se vede că nu sunt cu toţii profesionişti? E mişto să îi văd că încearcă şi să îmi amintesc că asta e important. De fapt.

Premisa e simplă: ceea ce vedem, simțim, auzim, înțelegem ne influențează. Ne influențează chiar dacă decidem să ignorăm, pentru că e imposibil să ignori complet, așa cum e imposibil să uiți ca proces volitiv. Este de presupus că ceea ce primim (ca experiență) în fiecare moment ne va afecta alegerile într-un fel sau în altul în viitor. Dar dacă alegerile nasc alegeri, și e de presupus că unele dintre ele vor naște aceleași alegeri, cum de nu apare microfonia?

De aceea, decizia de a mă pregăti pentru Politehnică i-a luat prin surprindere pe mulți. Înzestrat cu o memorie foarte slabă, am considerat mereu un chin să trebuiască să învăț, însă m-am adaptat acestei situații atât de bine încât mi se părea normal ca învățatul să fie o povară, ceva ce e făcut pentru că trebuie. Mi-era teamă că dacă voi învăța ceva ce mi-ar plăcea, Universul va face implozie. Așa că m-am hotărât să fac altceva decât mi-aș fi dorit, și nici măcar să nu caut să aflu ce mi-aș fi dorit de fapt, și m-am îndreptat voios spre Politehnică, fiind convins în adâncul meu că e normal să nu îți placă ce înveți. Cititorii mei mai vechi au dedus probabil ce a urmat în relația mea cu Politehnica, și că am avut noroc să o termin înainte să mă termine ea pe mine.

Fast-forward către acum, cinci ani mai târziu, Ing. Tudor Marciu la un atelier de scriere de proiecte europene pentru ONGuri. La ART Fusion, bineînțeles. Privesc la acest bilet, tras la sorți dintre cele două, bilet ce conține o temă de discuție pentru echipa mea. Pe el scrie (aproximativ, pentru că sunt înzestrat cu o memorie foarte slabă) “cu ce probleme se confruntă tinerii (studenții?) din București?”. Cum vorbeam zilele trecute cu Marius, în spatele lui “sunt student” se ascund o grămadă de ramificații, afirmația “sunt student” rezumă în două cuvinte întreaga viață studențească, cu petreceri, viață de cămin, job prost plătit, colegi, entuziasm, sesiune de două (sau trei) ori pe an, libertate, nopți albe, viață, stress.

În timpul studenției, cea mai mare problemă cu care m-am confruntat a fost facultatea, care încerca fără remușcări să mă oprească de la a îmi trăi viața de student. De multe ori m-am văzut pus în situația de a recunoaște că am ales o facultate care nu mi se potrivea. Pe parcursul celor cinci ani de Politehnică am încercat pe rând sentimente de iritare, dezamăgire, frustrare, resemnare, neliniște, speranță, oboseală, indecizie, neputință, inutilitate. Pentru că deși la prima vedere domeniul mi-ar fi plăcut, el s-a dovedit a reprezenta cu totul altceva decât aș fi crezut. Și nu în ultimul rând, pentru că metodele de evaluare, suportul tehnologic, și atmosfera generală erau cu totul altfel decât mi-aș fi dorit.

În timpul facultății, (aproximativ) doi dintre colegii mei au avut joburi în domeniul studiat, sau care măcar să aibă legătură cu acesta. Acum, după terminarea facultății, aproximativ jumatate dintre ei (dintre cei rămași, vreo 15 din 27, apropo) s-au reprofilat. Făcând zoom out, asta înseamnă că o grămadă de posturi din companii sunt ocupate fie de studenți în alte domenii -care vor fi plătiți slab pentru că fac o muncă necalificată, sau în cel mai bun caz calificată doar prin experiență- fie de absolvenți ai unor facultăți disjuncte domeniului. Generații întregi de tineri care se trezesc în fiecare dimineață blestemând în gând serviciul sau facultatea, puși în situația de a alege între o viață mediocră și niște eforturi supraomenești de avansare în carieră. Și iată-ne apoi aprobându-ne reciproc “așa-s românii, dom’le… muncesc de mântuială”. Pai… cum altfel?

Da, proiectul pe care l-am conceput atunci și pe care îl scriem acum se adresează felului în care tinerii liceeni aleg de cele mai multe ori facultatea: fără să știe ce vor să se facă atunci când vor crește mari, fără să știe care sunt facultățile care pregătesc pentru carierele respective, și fără să știe cu adevărat ce vor învăța acolo, cum, de la cine și alături de ce fel de colegi. Proiectul se numește “Știu ce vreau!”, este un proiect-pilot care se adresează tinerilor de liceu, și se va desfășura cel mai probabil pe parcursul anului școlar/universitar 2009-2010. Detalii despre cum și ce, după ce vor fi stabilite.

Toată lumea se împotrivește vehement, iar eu mă întreb de ce am devenit cu toții brusc persoane publice. O categorie specială în acest sens sunt bloggerii, care postează online detalii despre viața lor, dar se revoltă vehement la gândul că s-ar putea ca un polițist să știe când a sunat acasă, dacă va fi suspectat de a fi comis o infracțiune gravă. Pentru că da, a omorât cu sânge rece un om, dar ce se face acum, că se va ști că a sunat la mama să îi mărturisească. Îi va distruge reputația în închisoare, ca să nu mai vorbim de cea online. Iar eu îmi aduc din nou aminte de bancul cu bătrânelul și rahatul.

Ni s-ar părea mai degrabă normal ca în timp ce tehnologia avansează, singurii care beneficiază de asta să fie infractorii. După aceleași principii poliția ar trebui să alerge călare după infractori, încercând să le aplice săbii peste ceafă. Mă mai întreb: dacă Inchiziția ar fi avut la dispoziție metodele de supraveghere de azi, ar mai fi murit atâția oameni degeaba? Sau pur și simplu terorismul este noua vrăjitorie?

Oricine ar fi dispus să investească timp și ceva resurse ar putea urmări pe oricare alt concetățean, dar ni se pare anormal ca Poliția să poată să o facă. Știm cu toții, polițiștii se împart în două categorii: cei care n-au ce face și se distrează citindu-ne SMSurile porcoase și cei care sunt perverși și intră în WCul din secție cu SMSurile noastre porcoase printate pe câteva foi A4. Niște nemernici cu toții, se masturbează pe banii noștri, din impozitele pe care angajatorii nostri le platesc pentru salariile noastre declarate minime pe economie.

Dar putem sta liniștiți: intrarea în vigoare a deciziei a fost amânată, până la iarnă putem continua cu toții liniștiți conspirațiile online. La iarnă totul se va schimba. La iarnă vom face petiții online ca să schimbăm lucrurile la loc. Sistemul e prost, și nu e treaba noastră să găsim altul mai bun. Unica noastră datorie, ca cetățeni, este să avem grijă de drepturile și libertățile proprii, și apoi să scuipăm între ochi societatea pentru că, mama ei, a crescut ca o buruiană.

Iar în această problemă, eu mă declar… pentru. Am cântărit motivele, și pur și simplu balanța mea înclină spre “pentru”. Dintre motive:

• Cei mai mulți dintre romii cu care am intrat în contact nu aveau o problemă cu a fi numiți țigani.
• O parte dintre romii cu care am intrat în contact spuneau “Păi ce, mă bei ca să îmi zici rom? Zi-mi taică țigan!”
• Dacă “țigan” ar fi termenul oficial, folosirea în sens derogator ar scădea în frecvență, iar asta ar putea duce, subconștient, la o atitunine mai puțin ostilă față de romi. Nu e de neglijat subconțtientul național, pentru că el se transmite copiilor.
• “Țigan” este un nume pe care țiganii și l-au dat singuri, înainte să se numească romi. “Rom” înseamnă bărbat.
• Chiar dacă pe plan internațional ei tot “Romani” se vor numi, se va genera în jurul subiectului suficientă mișcare încât ignoranța vizavi de acest subiect să dispară măcar parțial.

Privind evoluția subiectului, am fost cuprins treptat de un pronunțat dezgust. Discuția a fost transformată rapid într-una despre discriminare, între dobitocii care strigă “ciori împuțite” la adăpostul anonimatului și prozeliții pe probleme de discriminare, care abia așteaptă o nuanță de gri pe care să o tragă spre negru. Ambele tabere au folosit acest prilej pentru a da frâu liber urii față de romi și respectiv iubirii de sine, ignorând aproape complet subiectul discuției, așa cum huliganii a două galerii de fotbal se iau la bătaie indiferent de rezultatul meciului.

În cele din urmă, nu pot să spun că mă entuziasmez foarte tare; chiar dacă numele va fi schimbat, efectele vor începe să apară abia peste 5-10 ani. Oricum, motivele pentru care Jurnalul propune schimbarea respectivă se intersectează cel mult parțial cu cele pentru care cred eu că ar trebui făcută.

În întâmpinarea abordărilor superficiale vă amintesc că am participat voluntar în cel puțin două proiecte care aveau ca scop principal integrarea romilor în societate și îmbunătățirea condiției acestora, și am îmbrăcat tricouri de organizator de festival împotriva discriminării la ambele ediții “Ești spectator? Ia artitudine!” . Dacă mă veți eticheta rasist nu ați înțeles nimic, și riscați să vă etichetez la rândul meu oi. Ca să fim înțeleși.

Sigur, autorul se adresează privitoarelor de Mondenii, care abia așteaptă să citească despre cum sunt asuprite și Dumnezeu e bărbat, între două romane de Sandra Brown. Mi-am dat seama însă că fenomenul se propagă, într-o formă sau în alta, în toate categoriile sociale. În toate categoriile sociale, femeile și fetele se încurajează reciproc spre a intra în competiție cu bărbații. Pentru că aceștia sunt ceva rău și trebuie să dispară.

Mi se pare trist că sub pretextul “Trebuie să nu mai fim fraiere și sentimentale” stă ascuns “Tot ce știm noi din instinct e greșit. Trebuie să fim raționale și reci”. Fetelor, doamnelor! Nu este nimic în neregulă cu voi și cu felul în care priviți lucrurile. Oricine poate să se închidă emoțional, însă faptul că puteți de fiecare dată să vă ridicați dintre lacrimi și suspine și să sperați din nou, să iubiți din nou, să fiți calde și deschise este ceea ce vă ridică. Nu vă aruncați capacitățile afective la ghenă, sunt cel mai mișto instrument pe care îl aveți, sunt focul vostru interior, sunt coarda care vibrează și vă face cu adevărat frumoase.

Un martie fericit!

Imaginați-vă un birou, cu o secretară. Imaginați-vă un client, care intră.

Andrei: Sărumâna, am o programare…

Silvia: Da, la domnul Constantin.

Andrei: Constantin? Nu știu domnișoară de nici un Constantin!

Silvia: … Cum vă numiți?

Andrei: Ignat Andrei-Cătălin.

Silvia: … Da domnu Cătălin, aveți programare la ora 12 cu domnul Constantin

Andrei: Nu se poate. Eu am vorbit cu domnul Pintea!

Silvia: Da, Pintea Constantin.

Andrei: Care e prenumele?

Silvia: … Care e prenumele?

Andrei: Pai asta va intreb eu pe dumneavoastră, care e prenumele.

Silvia: Nu, adică la Popescu Ion, care ar fi prenumele?

Andrei: Domnișoară, nu ne-n-țelegem. Eu nu am treaba cu Popescu Ion, nu cu el am vorbit la telefon. Eu cu Pintea Constantin am vorbit, cu el am treabă.

Silvia: Deci. Domnu Cătălin. Dumneavoastră aveți programare la domnul Constantin. Pintea.

Andrei: Și eu cum îi zic?

Silvia: Cum vreți… Știți, noi nu ne formalizăm ca alte firme mari. Mie de exemplu puțeti să-mi spuneți Silvia. Vreți o cafea până așteptați?

Andrei: Nu, mulțumesc. Am băut deja două.

Silvia: Avem și decofeinizată, dacă vreți…

Andrei: Daca nu e Irish Coffee tot degeaba. Plus… că asta fără cofeină strică colesterolul.

Silvia: Da?

Andrei: Da.

Silvia: Cum?

Andrei: Așa bine. Vă zic când îmi spuneți care e prenumele.

Silvia: Coadă.

Andrei: Ce?

Silvia: Coa-dă. Silvia Coadă

Andrei: Nu domnișoară. Nu ne înțelegem. Asta e. E clar, nu ne înțelegem.

Silvia: Sigur nu vreți o cafea?

Textul face parte dintr-un proiect, pe numele lui Irish Frappe, care urmează să fie lansat, sau mă rog, să apară cândva anul acesta. Sper. Ce legătură are textul cu blogul cel rău? Hehe.

În mod sigur v-ați întâlnit și voi cu domni sau cu doamne cu maniere freestyle. Obișnuiți cu adresarea “băi, testicule!” și totodată parașutați în lumea profesiei, încearcă să fie protocolari cu adresarea “Domnu’ Tudor…”, adresare care va reuși mereu să mă binedispună. Logica din spatele formulării cu pricina îmi scapă, din motive evidente. Îmi aduce în schimb aminte de bancul cu individul care intră în bar cu un rahat de câine în mână și spune “uite dom’le în ce era să calc!”.

Iată-mă deci discutând la telefon sau chiar față în față cu oameni cu diferite tonuri.

· Tonul profesionist “Domnul Tudor”, “Domnule Tudor”, “Bună ziua, aș vrea să vorbesc cu domnul Tudor, vă rog”. “Domnule Tudor, eu am mai trimis niște materiale și colegului dumneavastră, domnul Doru”.

· Tonul duios al operatorului helpdesk proaspăt angajat: “Spuneți, domnule Tudor, cu ce vă pot ajuta?”.

· Tonul ironic al clientului ce vrea să pară nemulțumit: “Domnuuu… Tudor.”

· Tonul superior: “Domnule Tudor…”

· Tonul vag amenințător: „Domnu Tudor…”

Multe fețe, același umor involuntar caracteristic omului care încearcă să pară serios, însă a uitat să se încheie după ce a mers la toaletă.