Să nu mă înțelegeți greșit, dragi cititori! Ca arhitect de online, accelerator de comunitati si expert social-media nu pot sa nu ma bucur ca se aloca buget pentru promovare pe Facebook, YouTube si Libertatea. Serios vorbind, pe langa felia mai mare de buget pentru onlineri, mai apare si riscul ca un tânăr antreprenor sa nimereasca cu ochii pe o lista de bune practici si sa constate ca “First Name: Cafeneaua, Last Name: Cafenelelor” nu inseamna promovare pe Facebook, cum nu inseamna nici făcutul paginii și așteptat să vină lumea. În cele din urma, totul ar putea fi OK în această loterie a vieții.

În altă ordine de idei, un amic al meu a promis că îmi face cadou un MacBook Pro daca câștigă un Volvo S60. În acest sens, ajutați-mă să câștig un MacBook Pro ca să pot da click pe bannere de pe el în speranța că voi câștiga un iPhone 4. Click aici.

Later Edit:

În caz că se întreba cineva, am primit astăzi respectivul telefon, precum și respectiva pizza. Tasty, tasty pizza. Iata deci un moment unic, în care prezența online a schimbat ceva.

14 ani, când tema pentru acasă era cea mai mare provocare profesională, când problemele mici și fericirile mici păreau imense privite de jos în sus. Înainte de examene, deadline-uri și ore suplimentare, înainte de butonul “snooze”, cofeină, trafic, și verificatul e-mailului.

Cred că fiecare are o fotografie din copilărie, o fotografie cu sine când tot viitorul în față. Fiecare are probabil o fotografie din vremea în care își imagina un viitor, și avea încredere că “atunci când o să fiu mare…”. Un copil cu vise și speranțe, pentru care încă nu există deznădejde, compromisuri, “n-ai ce să-i faci” și alte chestii de adulți.

Vă amintiți din copilărie, dragi cititori, când așteptați cu înfrigurare ceva? Ceva important, cel mai important lucru din lume? Vă amintiți cum vă șimțeați când se întâmpla să nu se întâmple? Gândițivă acum la copilul din voi, care așteaptă încă viitorul pe i l-ați promis și tot amânat.

Nu vă resemnați, faceți mai puține compromisuri, pășiți în gol din când în când. Știu, pare contra-intuitiv, dar asta e doar din cauză că societatea ne vrea blazați, previzibili și supuși. Nu frângeți inima copilului din voi, urmați-vă visul.


Subtitrari:

Din buletin sau alte poze din vremuri apuse ne priveste un copil care asteapta sa traim viata pe care si-o imagina. Haideți să nu-l călcăm pe visuri.

Pe partea cealaltă noi, ca niște consumatori de senzațional ce suntem, o să uităm de arestarea nu-știu-cui așa cum am uitat de cozile de la Administrația Financiară, cum am uitat de primul cetățean în calitate de bătăuș, cum am uitat de cine s-a sinucis, de ce era pe prima pagină înainte de asta, cum tot uităm orice de la o săptămâna la alta de câțiva ani încoace.

Am uitat, spre exemplu, că acum ceva vreme, în 2008, o doamnă șofer a lovit pe trecerea de pietoni o studentă. La vârsta de 20 de ani, studenta a murit în aceeași zi. Doi ani mai târziu, nimeni nu se mai întreabă ce s-a întâmplat, dacă a făcut cineva vreo zi de închisoare, sau alte banalități. De ce să ne pierdem timpul cu prostii vechi, când începe o nouă săptămână cu știrile senzaționale ale momentului? Precis o să apară o lege dată prost sau un dosar buclucaș, sau naiba mai știe ce fărâmă de informație vitală.

Haideți mai bine să nu ne stresăm, să rămânem în transa media, vizând la prezent. Haideți să trăim cu iluzia că uitând de trecut o să avem un viitor.

Subtitrări:

Ne lăsăm duși de val cu ce ne bagă presa pe gât, și din cauza asta putem fi manipulați. N-o să fie bine.

Întrebarea fundamentală este dacă Facebook este un creator de trend sau dacă pur și simplu a speculat tendința naturală de evoluție a consumatorilor de online spre a-și povesti viața. În orice caz, iată-ne întâlnindu-ne pe Facebook cu tot felul de oameni, cu motivațiile și părerile lor. Iată câteva tipuri, să le spunem inedite.

Anonimul

Și-a făcut cont la insistența prietenilor, dar nu a dat niciun detaliu de profil și nu și-a pus poză. A uitat parola.

Jucăușa (jucăușul)

Se joacă tot. De la Farmville la Brain Buddies, la orice altceva. Face toate testele posibile și publică rezultatele pe wall. “Ce băutură carbogazoasă ești?” “Ce gumă de mestecat ți se potrivește?” “Ce sistem solar te definește ca persoană?”

Prietenosul (Prietenoasa)

Traduce liber “People you may know” ca fiind “Oameni pe care ai voie să îi cunoști”. Astfel, va da “add” stânga-dreapta. Scopul său este de a avea în listă mai mulți prieteni decât oricare din lista sa. Niciodată nu poți avea prea mulți prieteni.

Beligerantul

Beligerantul și-ar dori să aibă păreri. Până atunci, se amăgește întrând în discuții doar pentru a contrazice. Nu este exclus să recurgă la insulte pentru a-și susține părerea nou-găsită. Ar dori să existe buton de dislike.

Aprobatorul

La polul opus față de beligerant, însă împărtășind aceeași lipsă de păreri, va intra în cât mai multe discuții doar pentru a spune că așa e, și este supărat că odată ce a apăsat butonul “like”, acesta dispare.

Domnul Costel (respectiv doamna Gina)

Confuz în domeniul “prenume, nume”, sau poate doar obișnuit să fie strigat la catalog, și le trece invers în profil. Ca rezultat, vei vedea mai devreme sau mai târziu că “Ionut, Marinescu and Catalina like this” sau că “Marinescu Costel wants to be friends on Facebook”.

Informalul (informala)

Nemulțumit de numele pe care I l-au putut oferi părinții săi, își trece în câmpul “Last Name” o poreclă (Florin Boss), sau chiar ID-ul de messenger (Silvia syl2007vya). Distracția este maximă atunci când își trece de două ori prenumele, spre a se numi Viorel Viorel. O mențiune onorabilă pentru cei cu două prenume, care trec peste câmpul “Middle Name”, à la Costin Marian.

Impersonalul

Trebuie să aduc un omagiu afacerilor ale căror patroni au citit pe net că Facebook e o nouă și gratuită metodă de promovare. Conform mentalității de întreprinzător, patronul în cauză a hotărât să învețe din mers, așa că în loc să citească despre cum se creează o pagină de business, și-a creat un cont nou “First Name: Coolplace, Last Name: Cafe” și a început să dea add în stânga și în dreapta, după modelul prietenosului. (Nu că Facebook ar interzice explicit această combinație de practici) Acum întreabă în stânga și în dreapta cum face să poată lumea să-i dea “like” sau să îl recomande.

(Pentru site-urile de conținut nu se aplică neapărat asta, întrucât numele e mai degrabă un pseudonim comun al autorilor.)

Activul

Își schimbă statusul de Facebook mai des decât poziția pe scaun. A văzut că e cool când oamenii zic ce fac și recomandă chestii. Un fin cunoscător al conceptului, consideră că a spune „mă duc la o cafea” e la fel de interesant pentru ceilalți ca a spune “Coolplace are cafea bună”.

Agregatorul

Spre deosebire de activ, agregatorul nu spune niciodată ce face. Se plimbă în schimb pe net și pune tot ce găsește. Tot.

Fotograful

A înțeles că pe Facebook se pot pune fotografii, așa că le face și le pune, de preferință direct de pe cardul de memorie. Selectia este un proces inutil, toată lumea vrea să vadă toate pozele, inclusiv pe cele neclare, greșit încadrate sau întunecate. Alternativ, poate să urce doar poze artistice, majoritatea acestora natură moartă.

Hi5-erul

Auzind de la prietenii lui că Feisbuc e un haifaiv mai pă trend, s-a hotărît să își mute colecția de poze în maiou (respectiv sutien) și să își pună pe pagina de profil tot felul de chestii cu sclipici. Bineînțeles, se va alătura oricărui grup care promite personalizarea designului paginii de profil. Niciodată nu poți avea prea mult sclipitch.

Să nu mă înțelegeți greșit, nu mă consider deasupra erorilor de scriere, de gramatică, sau de punctuație. Sunt sigur că am “comis-o” în repetate rânduri, inclusiv pe acest blog, însă e ceva ce îmi asum și încerc să remediez, odată semnalat. Ce mă amuză amar însă e că a scrie sau a te exprima corect aproape că a ajuns o rușine.

Complexul rezidențial în care locuiesc are un forum improvizat, unde eu am făcut săptămâna trecută greșeala de a reproșa cuiva că, printre altele, aruncă insulte agramate din spatele unui pseudonim. Nu era punctul principal al reproșului meu, nu era nici măcar un argument în sine, era cel mult o notă de subsol. Bineînțeles, doar despre asta s-a vorbit în continuare, despre cum aici nu e concurs de gramatică, și despre cum se discută probleme adevărate. Ironic sau nu, una dintre insultele la care mă referisem era “stupid-o”. În continuare mă amuz gândindu-mă că era vorba despre o marcă de cereale pentru micul dejun, din aceea în formă de gogoși, ca la Cheerios (respectiv Cheeri-o).

M-am simțit ca și când aș fi reproșat cuiva că trece pe roșu cu o mașina lovită și neînmatriculată, iar ca rezultat șoferul în cauză s-ar fi ofensat. Vi-l puteți imagina, dacă vreți, coborând geamul și întrebându-mă printre versuri despre valoare și dolari de ce mă iau de mașina lui, că aici e trafic, nu concurs de frumusețe.

Pentru că în această eră a vitezei suntem cu toții predispuși greșelilor, vă propun două joculețe specifice.

Răspunsul buclucaș

Îl puteți folosi, pe lângă scopul ludic, pentru a vă da seama dacă autorul în cauză pur și simplu a greșit sau chiar este un mândru semianalfabet (sau o mândră semianalfabetă). Ca bonus, vă poate ajuta să identificați și semianalfabeții din umbră, care îi vor lua solidar apărarea, temându-se de ziua în care vor fi ei înșiși descoperiți.

Găsiți într-un forum sau pe un blog o greșeală de scriere; din ce în ce mai des, le puteți găsi și pe paginile firmelor sau publicațiilor, dacă vreți să pretindeți că faceți cuiva un serviciu. Lăsați autorului un mesaj neutru, eventual anonim. De exemplu “torpilaboss87, verbul a merita nu este reflexiv, corect e ‘merită deranjul’, nu ‘se merită deranjul’”. Dacă vreți în continuare să pretindeți că le faceți un serviciu, trimiteți-l privat.

Dacă greșeala este corectată, răspunsul direct fie lipsind, fie având forma “Da, frate! Ai dreptate, îl tot aud în jur și am crezut că așa e corect”, ați făcut o faptă bună. Este acceptabil chiar și un răspuns de forma “frate, am corectat, dar ești off topic rău!”. Dacă în schimb, mândru de greșelile sale, autorul se arată ofensat sub diferite pretexte (nu e aici concurs de gramatică, mama ta este o femeie de moravuri ușoare, ești posesorul unui organ sexual de dimensiuni moleculare, etc.)… măcar nu ați făcut o faptă rea.

Găsiți înțelesul ascuns

Iată un alt joc, de data asta de imaginație, care are la rândul său avantajul că poate fi jucat de pe scaunul de birou, în văzul tuturor, creând eficient iluzia de activitate cerebrală intensă. Închipuiți-vă că autorul textului greșit este de fapt un talent literar nedescoperit, și că are o tehnică specială pentru a comprima cât mai multă informație într-un text cât m-ai scurtat. Spre exemplu, celebra întrebare:

“Ce m-ai faci, păpușe? Mergem și noi l-a o cafea?”

La prima vedere, o invitație la cafea din partea unui cocalar. Veți fi tentați să credeți că s-ar fi scris corect așa:

“Ce mai faci, păpușă? Mergem și noi la o cafea?”

Nimic nu este mai departe de adevăr. Decodificat, textul ar putea fi:

“Păpușă, să știi că sunt deschis pentru activități erotice cu tine alături de cel puțin încă o păpușă, dacă m-ai primi. Un amic mi-a povestit că a mers să bea o cafea cu o păpușă, iar ulterior ea l-a primit în dormitorul ei, deci voi încerca să procedez și eu la fel.”

De fapt, acest proces de decodare chiar necesită o activitate cerebrală intensă, e important doar să nu începeți să râdeți. Vă garantez însă din proprie experiență că, în timp, va deveni o a doua natură.

Ca să închei, se pare că trăim în aceste vremuri în care a observa o greseală gravă într-un text scris e un semn de mare snobism. De ce mă oftică asta pe mine? Pentru că face parte din declinul general din jur, și pentru că tot continuăm să coborâm standardele în loc să rezolvăm problemele. Aștept cu interes momentul în care va deveni obligatoriu să scriem greșit, iar apoi momentul în care mergi la închisoare dacă știi să citești.

Subtitrări

Toată lumea mai greșește când scrie; câteodată, dacă ai scris greșit, se înțelege altceva. Prostia e te crezi prea deștept ca să te mai corectezi dup-aia sau prea important ca să recunoști. Dacă o ținem tot așa, în curând n-o să mai știe nimeni nimic.

Un produs poate fi rezultatul unui proces fix, în care se precizează nu doar care sunt pașii, ci și cum se fac. În cazul acesta, marea provocare este respectarea exactă a rețetei, trecând peste tendința umană de a improviza/optimiza. Spre exemplificare, jocul despre respectarea regulilor. Se strâng jucătorii și li se dă o foaie cu instrucțiuni. Li se spune să citească instrucțiunile până la capăt, iar apoi să le execute. Pe foaie sunt scrise tot felul de instrucțiuni năstrușnice, dintre care ultima este în tonul “Nu luați în seamă celelalte instrucțiuni, dați foaia înapoi”. Un studiu făcut de un prestigios institut cubanez arată că 90% își vor scrie numele pe foaie, se vor ridica cu picioarele pe scaun, etc., respectând instrucțiunile înainte de a le fi citit pe toate. În cazul acesta, participanții nu au respectat rețeta “1. citiți tot 2. acționați conform cu ce ați citit”, alegând în schimb să improvizeze.

Același produs poate fi totodata și rezultatul unui proces deschis, în care agentul improvizează pașii, și chiar împărțirea sarcinilor, dacă e vorba de un grup. Spre exemplificare, celebrul joc al copilăriei, “Nenea Nae face baie în copaie”. Se scrie această propoziție pe toată lățimea unei coli A4 (așezată “landscape”), după care se îndoaie între cuvinte, obținându-se un fel de acordeon. Scopul este ca o singură coloană să poată fi văzută odată. Se trece apoi foaia pe la fiecare jucător, fiecare jucător scriind un cuvânt din propoziție, fără să se uite la ce au scris ceilalți jucători. Se desface acordeonul și se citește propoziția. Hilarity ensues. Temă pentru acasă: propoziții de tip “Nenea Nae…” publicate pe Twitter fără niciun fel de explicație.

Un exemplu încă și mai relevant ar fi un taximetrist ieșit la plimbare cu mașina. Singura destinație precisă este “înapoi acasă”, dar ea este apoi făcută imprecisă prin faptul că nu îl interesează când. Astfel, el va improviza traseul, în fiecare intersecție alegînd direcția în funcție de intuiția de moment. Mai mult, comportamentul în trafic va fi dictat tot de intuiția de moment: va opri sau nu la semafor, va taia sau nu linia dublă, va ceda sau nu trecerea, etc. Sunt sigur că știți la ce mă refer. Așa cum poate intuiați, marea provocare în cadrul acestui model, mai bine integrat în natura umană, este de a obține ce ne-am propus inițial, în cazul acesta, ca taximetristul să ajunga acasă, nu la spital sau la Poliție.

În concluzie, principalul avantaj al modelului fix este că are un rezultat previzibil. Improvizând, rezultatul poate fi mai bun sau mai prost, sau cu totul altceva. Evident, în unele contexte, în care trebuie respectat un standard, ideal este ca procesul să urmeze modelul fix, în timp ce în altele, în care rezultatul previzibil nu ar fi satisfăcător, se poate risca improvizând. Bineînțeles, în realitate nu există valori absolute. Așa cum un corp nu se deformează niciodată perfect elastic sau perfect plastic, nici în realitate nu trecem prin procese complet fixe sau complet improvizate. Ce mai, e haos.

Subtitrări:

Un copil se juca în autobuz cu apă, nisip și rahat. Vin controlorii și îl întreabă: “Ce faci aici?” “Un controlor!” “Mama ta de copchil, i-a dă biletul l-a control!”. A doua zi, copilul se juca în autobuz cu apă și nisip. Vin controlorii și întreabă: “Ce faci aici?” “Un polițist” “Și rahat nu pui?” “Nu, că iese controlor…”.

Asta înseamnă că daca într-o zi computerul nu mai pornește, cei mai mulți dintre noi vor apela la ajutorul unui specialist sau vor cumpăra un altul de la cineva care le produce, în loc să îl deschidă și să îl repare sau să își construiască singuri un altul. Poate că nu e cel mai bun exemplu, dar înțelegeți ce vreau să spun. Mai mult, întreaga noastră civilizație este construită în jurul acestui principiu, înspre încurajarea consumatorismului. În cele din urmă, priviți din afară (din afara umanității), am apărea ca niște copiii iresponsabili care au furat mașina părinților și fac accidente, întrucât nu știu să o conducă.

Ceea ce am făcut noi inventând tiparnița a fost să pornim pe drumul spre trișarea selecției naturale. Ceea ce s-a întâmplat de fapt a fost că din cauza tiparniței, cunoașterea a crescut mai repede decât capacitatea noastră de cunoaștere. E ca și când ne-am fi făcut fițuici pentru examenele de evoluție. Prin contrast, dacă tiparnița nu s-ar fi inventat, am fi continuat să evoluăm în ritmul nostru natural, ajungând, după un timp mult mai lung ce-i drept, la nivelul tehnologic de acum, însă pe care fiecare dintre noi să îl “merite”.

Înainte să îmi subliniați că fără știință (deci tiparniță) am fi murit încă de holeră în secolul 21, amintiți-vă că ceea ce discutăm aici este un concept pur teoretic. Bineînțeles că pentru fiecare dintre noi care, in cazul fericit în care ar fi apucat să se nască, ar trăi într-un Ev Mediu prelungit, asta ar fi un mare neajuns. Din nou însă, privind din afară, am fi fost niște ființe mai responsabile.

În orice caz, mi s-a părut o perspectivă interesantă, chiar dacă ireală.

Subtitrare:

Dacă nu se inventa tiparnița, am fi murit în continuare de holeră, dar când s-ar fi inventat mașinile nu ne-am mai fi călcat unii pe alții cu ele. S-a întâmplat altfel și asta e, dar e mișto să ne gândim cum ar fi fost.

Câteva zile mai târziu, când i-a observat lipsa, a întrebat ce se întâmplase. I s-a povestit ca fazanul mirosea foarte puternic a hoit (japonezii aveau încă de atunci un cult al curățeniei, în timp ce europenii făceau baie lunar), iar bătrânul grădinar se oferise voluntar să îl arunce. Întrucâtva amuzat, pilotul a cerut să vină grădinarul, ca să îl dojenească. A fost imposibil însă, încât acesta, socotind că a nesocoti porunca stăpânului este o infracțiune capitală, își făcuse seppuku. Iată deci ce se întâmplă când un barbar primește un rang înalt într-o societate civilizată.

Reiau saga “Vecinii mei”. Dacă vă mai amintiți de episodul trecut, complexul nostru prezidențial se confrunta cu un inamic tenace, câinii din împrejurimi. Responsabila de comunicare internă, D-na Pițulna Poncea, originară din provincia etajului 2, declanșase o campanie de propagandă, în scopul solidarizării poporului împotriva acestui inamic insidios. Războiul a contiuat, moralul ridicat aducând trupelor un nou val de entuziasm.

Totul părea pierdut în lupta cu câinii din împrejurimi când strategii militari au constatat că aceștia aveau o puternică rețea de spionaj și contraspionaj, cu un pivot chiar în garda de onoare a ansamblului. Mulțumită intervenției rapide a unui grup de inițiativă condus de responsabila de comunicare internă, trădătorul de cauză, neam și patrie a fost în scurt scos la iveală, încarcerat și executat. Acest șobolan, acest păduche al societății comunica cu inamicul și nu numai că nu îl împușca fără somație, ci chiar se pare că i-a oferit câteodată adăpost și resurse.

Mulțumim vecinei mele revoluționare că a cerut și obținut concedierea și înlocuirea unui paznic în vârstă de 50 de ani care saluta cu respect pe fiecare locuitor sau invitat. Sunt convins că în timp ce acesta caută cu disperare în ziar un loc de muncă sau un cumpărător de rinichi pentru a-și întreține în continuare familia își va da seama că trebuia să se gândească de două ori înainte să mângâie un câine.

Subtitrari:

Vecina mea a cerut să fie dat afara un paznic care lasa cainii sa stea la poartă, așa că l-au dat afară. I-au dat fatala, ce să mai… Io cred că s-a mers prea departe.

Vedeți voi, dragi cititori, lipsa mea de pasiune pentru fotbal, telenovele, scandal, violuri și politică îmi permitea să îmi trăiesc viața relativ liniștit, conștient că ceva e foarte în neregulă cu România și cu lumea în general, însa voit inconștient vizavi de marimea exactă a  neregulii. Lucrurile nu vor mai fi vreodată la fel.

Pe vremea când mă uitam la TV, îmi plăceau în mod deosebit reclamele. Privind acum, am constatat cu dezamăgire că standardul a scăzut (probabil odată cu salariile din domeniu), în primă fază având senzația că toate produsele sunt targetate către găini analfabete. Ulterior m-am liniștit, dându-mi seama că majoritatea română este formată din găini analfabete (și apă).

Nu neapărat un exemplu relevant, dar o bună ocazie să mă dau rotund este oferită de Maggi. “Ce fac cei trei mușchetari ai mei?”, întreabă mama găină analfabetă în prima replică din script. Așa cum probabil știți, celebrele personaje ale lui Alexandre Dumas erau muschetari, cu s. Muschetarul este un soldat (infanterist) echipat cu o muschetă. Ceea îmi ridică diferite întrebări:

1. Dacă muschetarul are muschetă, mușchetarul are … ? Mușcheta are mușchi sau pur și simplu mușcă?
2. Copywriterul a terminat liceul? Bonus: există cineva din echipa de proiect care să fi terminat liceul, putând astfel semnala această subtilă eroare?
3. Agenția producătoare a vrut de fapt să se adapteze la nivelul de găini analfabete al consumatorilor? Bonus: le-a trecut prin minte să bage și o glumă cu Alexandre Dumbass?
4. Cât costă o mușchetă? M-ar interesa să știu dacă se merită, pentru că momentan mă risc cu un pistol cu bile sub scaunul șoferului.

Timp de lucru: 15min.

Subtitrare:

Cand nu mă uitam la TV, era mai bine, că nu știam ce nasol e de fapt. Acuma mă uit și nu îmi place ce văd.

N-are legătură, dar mușchetari se scrie cu s, nu cu ș.

În consecință, la multe dintre articolele ulterioare mele voi oferi subtitrări, care pot fi găsite la finalul articolului. Bineînțeles, se va pierde câte ceva în traducere, dar sunt vremuri grele și cu toții trebuie să ne adaptăm. Probabil că ironia se va pierde prima.

Subtitrări:
Sunt oameni care nu-nțeleg ce scriu. De-asta o să pun subtitrări în josul paginii, unde scrie “Subtitrări”. O să fie tot ce am zis în pagină, dar mai pe scurt, așa.

Așa că haideți să alergăm după bani, să facem cu toții combinații și să le spunem afaceri, și când nu va mai fi nimic de combinat să ne întrebăm senini ce s-a întâmplat.

Ce aș avea nou de spus pe tema asta, pe lângă ce am văzut că se discută? Cred că Statul a calculat greșit când a hotărât să înceapă un război cu presa și artiștii. Dovadă stau și vor sta toate împunsăturile, și prezentarea informației astfel încât să reiasă încă și mai evident că cei ce ne conduc sunt niște leneși penibili. Să nu uităm nici de “treci la coadă”. Ceea ce pierde Statul din vedere este că Europa îo cunoaște pe artiști și că Uniunea Europeană nu va privi cu ochi buni această înjosire.

Toată această poveste arată din nou, dacă mai era nevoie, că suntem conduși de niște amatori. În încheiere, bineînțeles că niște leneși penibili nu și-ar fi închipuit că restul României nu freacă menta și că ar prefera să lucreze în loc să piardă timpul la coadă. Nu mă aștept să le fie rușine.

Această făptură, animată de un înalt simț civic, lasă  în spațiile publice scrisori către colocatarii săi, semnate “vecinii”. Mă întreb, dacă “vecinii” le semnează, cui se adresează aceste scrisori? Mai mult, ele mă fac să zâmbesc amar, amintindu-mi de celebra semnătură “mai mulți membri ai partidului”.

Bineînțeles, scrisorile sunt redactate făcând uz de o gramatică și redactare în cel mai bun caz șchioape. Virgule între subiect și predicat, greșeli de felul “hrănii”, spațiul de după semnul de punctuație de negăsit, întregul text scris cu majuscule, etc. .

Spre amuzamentul și dezgustul vostru, două dintre aceste întâmplări vor fi prezentate aici. Cel mai recent mesaj a fost unul personal, sub forma unui post-it (roz) lipit pe ușa-mi, post-it pe care scria “TE RUGĂM, NU MAI LĂSA LUMINA APRINSĂ PE HOL. SEMNEAZĂ, VECINII”. Aș vrea să se consemneze că, animat de dorința de transforma cât mai multe situații în provocări, de cele mai multe ori nu aprind nici măcar becul cu temporizare, cu atât mai puțin pe celălalt. Nu că ar fi treaba cuiva.

Ceea ce mi-am propus să îi pun în vedere, de îndată ce o voi identifica, tinerei autoare de epistole este că, deși nu aveam pretenția să se gândească că pentru mesajele anonime pot fi folosite cutiile poștale, ușa face parte din apartament, și ceea ce a făcut se încadrează, pe lângă calomnie și hărțuire, la încălcarea proprietății private.

O altă scrisoare, lipită în lift, viza hrănirea câinilor comunitari de pe câmpiile alăturate blocului (da, blocul se află în câmp, la minim 100m de orice altă clădire). Nu o să discut controversatul subiect al câinilor comunitari, însă m-am simțit revoltat de faptul că altcineva decât firma care administrează complexul face anunțuti publice despre ce au sau nu voie locatarii să facă.

Sigur, “deocamdată vă adresăm o rugăminte politicoasă” scria urmașa lui Guevara. Mi-o și închipui pe tânăra semidoctă, nemulțumită de reacția obținută, îmbrăcând un costum moto galben și tranșându-ne pe toți à la Kill Bill. Reacția mea a fost de a lua un pix colorat și a sublinia greșelile de gramatică și exprimare, trecând în colțul dreapta-sus “7 (șapte)” și semnând. Am fost indulgent cu nota, și rău am făcut După câteva zile, am găsit respectiva scrisoare înlocuită cu o copie curată, copie în care nu fuseseră însă corectate greșelile. Asta e, v-a trebui să o las corigentă.

Iată cum mă risc eu din nou, în speranța că se merită. Ati observat, poate, ca am schimbat tema de WordPress, în ipoteza că vă plictisiseți de cea precedentă, care oricum nu era tata’ lor la capitolul uzabilitate. Una din noutățile aduse este că acum pot susține diferite cauze printr-un banner 125*125. Așa că daca aveți o cauză despre care credeți că merită susținută, trimiteți-mi un banner și un link.

Bine v-am regăsit din nou, deci!

In vremurile in care eram un simplu student la Politehnica si nu aveam deloc bani, mi-am luat in secret un job de ospatar part-time. Probabil ca nu a fost cea mai inspirata alegere de cariera, eu fiind caracterizat de o neindemanare exemplara. Sigur, din mandrie am inventat o poveste conform careia as fi lucrat ca programator la o firma de web care avea, coincidenta a coincidentelor, sediul tot in Regie, la pizzeria Maxx. Niciodata nu imi inchipuisem ca sunt inconjurat de oameni atat de naivi.

Dar nu despre asta voiam sa va povestesc. La scurt timp dupa ce m-am angajat, am capatat o maxima sila fata de propria-mi conditie. M-am hotarat atunci sa fac in asa fel incat sa nu mai depind de un sef, parinti sau mai stiu eu cine.

Sigur, asta nu avea cum sa se intample deodata, si clar nu aveam iluzia ca pot deveni bastan peste noapte. Dar am calculat ca daca reusesc sa imi asigur un venit din alte surse care sa fie macar cat salariul as fi pe drumul cel bun. Naibii, m-as fi multumit si sa imi acopar cheltuielile lunare, daca asta insemna ca pot sa ma duc la manager si sa ii spun “bai momite, eu m-am saturat. Gaseste alt fraier care sa-i pupe in fund pe manelistii astia carora noi le zicem clienti, ca eu imi bag ceva in rahatul asta caruia ma pui sa-i zic job.”

Asa ca mi-am propus ca in fiecare luna, indiferent ce se intampla in viata mea, macar trei zile o sa ma ocup de afacerea mea, oricare ar fi ea. Repet, habar nu aveam atunci de capital fix, venit pasiv si alte de-astea. Va zic asta ca sa intelegeti cat de motivat eram.

Am inceput prin a imi face un credit si a cumpara un apartament de doua camere in cartierul rezidential Rahova, pe care l-am inchiriat unor studente la Litere. Bineinteles, avand carisma si prezenta de spirit ale unui student la Politehnica, relatia mea cu ele a ramas strict profesionala. Dar aveam un apartament inchiriat, si chiria imi acoperea ratele.

Sigur, as fi putut sa fac afaceri de orice fel, imobiliarele au fost pur si simplu cea mai comoda alegere. Primul pas a fost si cel mai greu, odata sparta bariera, sa urmaresc piata imobiliara a devenit o a doua natura. Dupa un scurt timp, am prins o ocazie si am schimbat apartamentul pe doua garsoniere in Militari.

Cand, dupa cateva luni, mi-am deschis un magazin de telefoane mobile in zona Unirii si la scurt timp dupa aceea unul in Mall Vitan, era deja ridicol sa ma trezesc dimineata la ora 7 ca sa merg la serviciu. Asa ca am facut niste calcule si mi-am dat demisia.

A fost absolut superb, in perioada de preaviz am scuipat in fiecare ciorba, sos de pizza, cocktail si salata. Zambeam larg tuturor cocalarilor si le vorbeam cu “dumneavoastra”. Nu imi mai pasa de nimic, devenisem independent financiar. Castigasem.

Unii dintre voi ar putea suspecta ca ceea ce am descris este pur si simplu un posibil scenariu de FinancialCity. Ce e FinancialCity, ma intrebati? Este un boardgame construit in jurul ridicarii din mocirla cotidiana. Creatorii lui, Nicu Naum si Marius Fulgu, care mi-au facut favorul de a imi cruta viata in schimbul scrierii acestui review, vor sustine ca ajuta dezvoltarii personale, si asta e adevarat.

Asa cum poate ati intuit insa, mie mi-a placut in special latura imaginativa a jocului, cea care iti permite sa vizualizezi propriul succes. E ca si cand ati scapa din realitate, fara sa fiti internati ulterior pentru tulburarea linistii publice si expunere indecenta. Asa ca intrati pe Facebook, adaugati-i in lista si mergeti sa il incercati la un GameNight cand va invita.

Dupa modelul lui Steve Jobs la începerea anului la Stanford University, o sa vă spun, dragi cititori, trei poveşti din viaţa mea. Spre deosebire de Steve, nu pot să afirm că poveştile se întamplă în momente de răscruce pentru mine, însă eu cred că au ceva în comun. Din păcate, ceea ce au în comun nu spune lucruri prea bune despre natura umană.

Despre muzică, seriale și dezamăgire.

Am crescut cu X-Files și Red Hot Chili Peppers, printre altele. Erau niște vremuri mai bune, înainte ca X-Files să se facă film, și înainte de “Stadium Arcadium”. Și într-o zi, Apple a început să vândă iPod-uri U2. Erau mai scumpe, dar aveau semnaturile celor patru lasergrafiate pe spate. Apropo, înainte să se întâmple asta, îmi placea și U2. Ulterior, deși muzica a rămas aceeași, nu puteam să o ascult fără să mă gândesc că pentru cineva este un business, că într-o măsură mai mică sau mai mare, melodiile acelea erau compuse și executate cu gândul la vânzări.

Vedeți voi, dragi cititori, subconștientul meu și-a dat seama atunci ceea ce abia mai târziu aveam sa conștientizez: că vânzările bat pasiunea mai rău decât bate viața filmul sau Bruzli pe Vandam. Mi-am cerut deci mental iertare și am rămas la Chili Peppers, care deja afirmaseră că nu ar vrea să fie vreodată o formație cunoscută, că asta ar schimba felul în care privesc și fac muzică, și le-ar răpi ceea ce consideră ei că e cel mai mișto la ei. Sigur, nu erau exact cuvintele astea, dar nu poți să traduci orice fără să adaptezi.

Apoi a apărut serialul Californication, cu David Duchovny (din X-Files). În paranteză, “Californication” este un album mai vechi al lui Red Hot Chili Peppers, despre artificial, aparențe și comercial. Am fost așadar plăcut surprins să văd cât de bine capturează serialul spiritul albumului, deși nu apare vreo referință directă la acesta. Era ca și când cineva ar fi macinat albumul, și l-ar fi amestecat cu peliculă și recuzită până iese serial.

Red Hot Chili Peppers s-au bucurat atât de tare că erau recunoscuți ca iconuri culturale încă din timpul vieții și că viziunea lor și fenomenul identificat de ei ajung către toată lumea, dincolo de barierele preferintelor muzicale, încât au dat în judecată. Au cerut să se oprească filmările și să li se dea toți banii obținuți pentru că se folosesc de numele albumului. Și nu managerii, ci solistul însuși afirma că Showtime le-a furat de fapt identitatea, și că așa ceva nu se face.

Au pierdut, bineînțeles, și toată povestea s-a uitat. Eu nu am putut să îmi scot însă din minte scena pe care mi-o închipuisem: cei patru în studio, discutând: “Băi, nu prea se mai vinde. Ionuțe, ai ceva nou la chitară acolo? Nu? Nu mai avem nici bani? Atunci hai să îi dăm în judecată pe ăia care ne plac atât de mult încât au făcut un serial bazat pe ideile pe care încercăm noi să le promovăm!”. Cu alte cuvinte, nici până în ziua de azi nu am mai reușit să trec peste faptul că au ales “fortune” în loc de “fame”.

Despre rechini și prestarea de servicii

Dacă ați ajuns vreodată în Gara de Nord din București și v-a trecut prin minte să luați un taxi, știți probabil despre “rechini”. Aparent foarte amabili, oferă un serviciu de taximetrie de lux. Luxul se reflectă bineînțeles doar în preț, care este afișat mic și înșelător pe portieră, și este menționat abia la sfârșit, atunci când cursa costa de 8-10 ori mai mult decât ar fi costat cu un taxi normal.

O altă zonă de agățat fraieri era în fața magazinului Unirea, din aceeași capitală europeană. Știind eu asta, și totuși având nevoie urgentă de un taxi de acolo, mă îndrept surprins spre unul care tocmai parcase mai intr-o parte, și care avea pe ușă un tarif normal. Mă apropii precaut, deschid portiera și întreb “Liber? Da? Și prețul… e ăsta de pe ușă? Ok. La Tineretului, vă rog”. Și văd în acel moment trei tipi apropiindu-se, unul dintre ei cu o bâtă în mână.

Primul ajuns se adresează colegului din mașină “Băi m####ule! Ți-am mai zis să nu mai stai aiciea, că ți-o iei! Nu vii tu aicea să strici treaba”. Sau ceva asemănător. Înțeleg eu de ce era așa de timid și grăbit taximetristul meu. În ciuda oricărui instinct, mă bag în seamă ca scafandrul în apă și mint “Am făcut comandă, l-am chemat”.

Îmi e rușine, aducându-mi aminte. Îmi e rușine că m-am mulțumit să tac, că mi-a fost prea frică să le spun că ei și oameni de c##at ca ei ##t societatea, că ar trebui să le fie rușine să fure de la oamenii cinstiți, și să amenințe oameni cinstiți, că ar merita să aibă la rândul lor parte de violență și nedreptăți, și de un loc rezervat în celulă. În general, să fac un oarecare scandal.

Vi-i închipuiți, dragi cititori, pe domnii rechini având o revelație, și zicându-și unii altora “C##ie, am greșit. Tot timpul ne plângem de nedreptate, dar de fapt facem parte din problemă. Hai să fim în ###a mea cinstiți de acuma!” Nu? Nici eu. Dar totuși, aș fi putut să nu tac, și totuși am tăcut. Iar pentru asta îmi e rușine.

De ce fac rechinii asta? Pentru că pot. Și pentru ca apoi să se mândrească la tavernă despre cum au mai fraierit o studentă bună din provincie. Dar în principal pentru că pot, și pentru că li se pare OK să promoveze o societate care se învârte în jurul lui “a păcăli” și “a nu te lăsa păcălit”. Cu comportamentul lor de fete de pe centură care agață în cluburi de fițe, aceștia se află de multă vreme pe lista mea neagră, imediat deasupra fraților lor mai cinstiți, hoții de buzunare.

Mi-am propus în schimb să tac mai rar. Asta se întâmpla acum câțiva ani. Oricum, dupa ce trecuse ceva vreme de la treaba cu Chili Peppers.

Despre internet, conținut și proprietate intelectuală

Această ultimă poveste nu mă are ca protagonist. Dar ca să aveți o perspectivă mai clară, o să încerc să vă pun în pielea protagonistului, punct de vedere care pentru mine a fost cel mai relevant. Închipuiți-vă așadar, dragi cititori, că administrați un site de conținut. Mai specific, de știri din muzică. Ați investit la timp, și aveți în consecință o bază mare de utilizatori, mai ales că site-ul vostru se concentrează pe o anumită nișă, fidelizând astfel vizitatorii. Am uitat să spun asta? Ei bine, am spus-o acum.

Lucrurile merg bine, prindeți știrile la timp, le publicați în timp util și deci apăreți printre primii în căutările Google. Vizitatori, trafic, bani. Asta bineînțeles, pe lângă sentimentul de împlinire care vă încearcă la gândul că sunteți pionierii unei comunități, și că prin investiția voastră niște fani ai aceluiași gen de muzică sunt măcar cu puțin mai fericiți.

Chiar dacă e criză, lucrurile merg. Sigur, nu merg la fel de bine, dar era de așteptat. Totuși, aveți câțiva redactori care scriu conținut. Orice știre despre ceva din altă țară se găsește pe un site internațional, și cum nu prea există traducere fără adaptare, a traduce nu violează dreptul la proprietate intelectuală al cuiva. Cum spuneam, lucrurile merg bine. Nu sunteți încă niște baștani adevărați, dar cu puțin noroc veți ajunge și acolo.

Acum închipuiți-vă că vă treziți într-o dimineață. Serios, închipuiți-vă. Simțiți lumina cum pătrunde în pupile, gândiți-vă la diferite ritualuri specifice. V-ați imersat în atmosferă? Acum închipuiți-vă că intrați pe Internet și observați că la căutarea Google a apărut mai întâi alt site de conținut. Tot cu profil muzical, dar nu pe o nișă anume. Simțiți cum se cască un hău în podea și vă prăbușiți în gol, în timp ce la vecinul de palier se aude batjocoritor melodia “Guță, nu mai ești numărul 1”.

Aparent, cineva folosește tehnica patentată de a privi pe site-urile din afară și a traduce și adapta știri, interviuri și communicate de presă. Și cine le-a dat voie să le scrie mai complet și din mai multe surse? Ăsta e modelul vostru de business, și nimeni nu îi aduce îmbunătățiri si mai și respiră apoi. OK, nu e grav, să ne calmăm. Ce putem face? Să ne bucurăm că mai există cineva cu aceeași perspectivă de business? Ei, rahat! Hai mai bine să coborâm cu bâta din taxi.

Vă gândiți acum, dragi cititori, că ați putea să amenințați cu tribunalul? În fond, în onlineul ăsta în care toți dau copy-paste, cine o să îi creadă că pur și simplu au găsit știri în același loc, și că e de așteptat ca două traduceri să semene între ele? Și ce dacă e clar că nu e copy-paste, legea spune doar că orice are peste 50% din cuvinte e plagiat, hai să ne folosim de asta. Vă gândiți că dacă face cineva apel la bunul simț, să vă doară undeva, doar pentru că puteți?

Sper din toată inima că nu vă gândiți să faceți asta, dragi cititori. Ipotetic vorbind. Pentru că dacă da, nu v-ați deosebi cu nimic de formațile care aleg banii sau de taximetriștii din categoria rechini. Dacă vă gândiți să renunțați la bunul simț doar pentru că puteți, ar trebui să vă fie rușine.

Nu este vorba despre un site anume, sau despre cineva anume, bineînțeles.

În incheiere…

Bunul simț, dragi cititori, este ceva ce ne va băga în bucluc de multe ori. Dar în momentul în care renunțăm la el, prostituându-ne moral pentru bani sau confort, nu facem decât să ne furăm singuri proverbiala căciulă, grăbind stricarea lumii în care trăim, și în care va trebui să trăim și când vom fi de cealalta parte a nesimțirii.