I only lie to myself

Am principii, iar asta nu este atât un merit al meu, cât o situaţie fericită în care mă aflu. În fond, e destul de uşor să fii drept şi moral dacă nu ai mare lucru de pierdut. Spun asta ca să nu mă percepeţi ca vorbind cu condescendenţă. Multă vreme m-am întrebat în ce constă a fi integru, şi încă nu cred că am reuşit să aflu cu adevărat.

Privind în lume, am observat două abordări: aderarea mai mult sau mai puţin exactă la un sistem de valori gândit de altcineva (religie, lege, părinţi, TV) şi respectiv hotărârea înverşunată de a nu adera la vreun sistem de valori (nonconformism, anarhie, pasiune adolescentină). Este o regulă de bază ca aceste două tabere să se urască reciproc cu înverşunare şi să facă filme unii despre alţii.

Pe lângă faptul că cele două viziuni sunt pe atât de asemănătoare pe cât sunt opuse, ceea ce mă amuză este că fiecare tabără se consideră, la un nivel sau la altul, unica deţinătoare a adevărului absolut, când de fapt amândouă îl deţin în aceeaşi măsură. Mă refer prin asta la faptul că nu îl deţin. Aşa stând treburile, devine crucial să aratăm că adevărul nostru e mai absolut decât al lor pentru ca, odată câştigată această bătălie, să putem acţiona liniştiţi sub umbrela lui. Poate că „mentalitate de angajaţi” nu este tocmai termenul care să descrie asta, dar este primul care îmi vine în minte.

Staţi, că vă zic eu cum trebuie să gândiţi, cum e corect de fapt. Cum nimeni nu deţine adevărul absolut, orice punct de vedere este exact asta: un punct de vedere, asupra calităţii căruia muritorii de rând nu se pot pronunţa. Sigur, putem ca nişte angajaţi cuviincioşi să îl adoptăm fără întrebări sau ca nişte anarhişti cuviincioşi să îl respingem fără întrebări.

Mi-am dat relativ recent seama însă că integritatea este pentru mine undeva prin apropierea consecvenţei. Vinovăţia morală a fiecăruia devine atunci cea simţită de către sine în momentele de introspecţie sinceră. Mai precis, ţine de aplicarea unui principiu asupra căruia te-ai decis, indiferent de faptul ca te va pune în dezavantaj din când în când.

Sau putem să folosim o viziune unificată angajaţi-anarhişti: alegem filozofia de viaţă care ne convine într-un moment şi o schimbăm brusc atunci când apare necesitatea. Şi tot aşa. Ne va face oare asta nişte oameni mai răi? Poate că da, poate că nu; măcar nu ne vom mai contrazice pe această temă. În fond, ce contează, atâta timp cât putem să nu ne simţim vinovaţi?

Putem să zicem că e OK să furăm, şi apoi să vociferăm când suntem furaţi, putem să ne băgăm picioarele în sentimentele altora şi apoi să ne lamentăm când suntem trataţi fără grijă, putem să facem atât de multe fără o picătură de vinovăţie, şi toate astea fără să minţim pe altcineva decât pe noi înşine.