Murim pe rând

Adrian Pintea a murit ieri. Priviţi aşadar cu dezgust la felul în care voi întoarce această nenorocire astfel încât să fie vorba despre mine. În 2001 cam pe vremea asta, am participat la un festival de teatru cu primul produs cvasi-literar al minţii mele. Era vorba despre o scurtă piesă de teatru, intitulată sugestiv “Piesă”.

În ciuda faptului că performanţa mea, fie ea şi nicolaesciană, a lăsat întrucâtva de dorit, Adrian Pintea, membru al juriului, a ţinut la festivitatea de premiere un scurt discurs în care îmi prevedea un viitor luminos, iar eu am primit o diplomă pe care scria “Premiul pentru debut dramaturgic”. Din perspectiva studentului la Politehnică, am trista presimţire că lucrurile au ajuns să stea cu totul altfel decât ar fi crezut cineva atunci.

Pe patul morţii, bunicul meu glumea zicând că Moartea vine pâş-pâş. Cumva, mi se pare că treceea în nefiinţă a lui Pintea marchează întrucâtva simbolic petcetluirea soartei mele de inginer. În acest sens, a murit o parte din mine, şi poate că la asta ne referim de fapt când spunem că în timp ce trăim, murim încet. Părţi din noi mor pe rând odată cu speranţele, aspiraţiile şi dorinţele noastre rămase neîmplinite.

Dar dincolo de toate prostiile astea egoiste, a murit un om. Dumnezeu să-l odihnească.