25
Nu știu ce vreau, însă vreau cu orice preț!
Mai nou, presa este un business inainte de a fi altceva. Informația devine un produs, iar dacă senzaționalul se vinde mai bine, ce interes financiar ar avea afaceriștii presei să producă altceva? Haideți să invocăm cu ipocrizie libertatea de decizie a consumatorilor, și să ne umplem de bani.
Haideți să ne ascundem cu toții după argumente goale și să ne întrebăm apoi de ce crește rata criminalității, de ce rândurile tinerilor au devenit ticsite de băiețași dă cartier și de baștani-wannabe și, în genreral, oare de ce oare poporul ăsta s-a indobitocit în asemenea hal. Probabil că e ceva în neregulă cu apa potabilă.
Comportamentul presei îmi aducea aminte de ceva aproape tangibil, și citind articolul Rafaelei mi-am dat seama că de fapt îl observasem aproape identic la majoritatea businessurilor autohtone, la cetățenii autohtoni, la politicienii autohtoni, și tot așa. Teribilism, răzvrătire, nerăbdare, toate acestea își pierd farmecul când avem cu toții de suferit din cauza lor.
Avem presă liberă din 1990, cam de când avem și afaceri private, libertate de exprimare, alegeri democratice, și cam tot ce ține de societatea noastră curentă, de societatea noastră cu frumoasa ei vârstă de 18 primăveri. Business, politică, presă, educație: toate acestea pot fi imaginate în acest context ca fiind puștiul proaspăt major ce face tuning cu neoane Daciei 1300 a părinților ca să se tragă cu băieții noaptea la liniuță.
La asta mă refeream în titlu, la boala adolescentului, așa cum o vede un scriitor francez (îmi scapă numele). În această ordine de idei, nici nu am pe cine să fiu supărat, de fapt. Sper doar să ne maturizăm înainte de a face o tâmpenie colectivă care să ne condamne definitiv la o viață de gunoieri.
Dar serios acum, în condițiile în care educația formală devine ceva „de formă”, în timp ce tinerii caută modele de viață la televizor, în această societate veneratoare de non-valori mi-ar plăcea să văd mai multă substanță în presă. Mi-ar plăcea să o văd conștientă de responsabilitățile atașate puterii pe care a căpătat-o. Mi-ar plăcea, stimați jurnaliști de tabloid, să vă văd maturizați, să observ la dumneavoastră preocupări un pic mai înalte. Abia atunci vă voi putea lua în serios ca indivizi, sau cine știe, poate chiar ca jurnaliști.
Bravo Tudor. Imi place cum le zici tu. Unde e substanta vietii?Oare numai conteaza nimic altceva in afara de banii pe care ii castigam? Suntem la randul nostru niste produse de vanzare atunci cand ajungem la o anumita valoare?
As vrea sa imi pot raspunde la aceste intrebari.
Mersi, Eugen! Chiar că “unde e?”. Pentru că în presa lipseşte aproape cu desăvârşire. Asta cu a fi de vânzare e, cred eu, un efect secundar al superficialităţii de care ziceam mai sus. Problema este însă ea însăşi, şi uşurinţa cu care ne complacem în a fi superficiali.
Sa nu te miri de nimic. Ieri m-am intalnit cu o prietena, studenta la drept in anul I. Mi-a aratat un caiet de seminar cu spete (mi-a explicat ca sunt un fel de cazuri pe care trebuie sa le rezolve). Ei si acele spete erau formulate foarte interesant: “In comuna Sculeni”, “domnul Gino Duscuplutta”, etc, etc.
Si in conditiile in care domnii profesori universitari – formatorii cei mai importanti – propun spre studiu astfel de materiale, cam care ai vrea sa fie gusturile romanilor?? Cam care ar putea fi preocuparile lor? Stiintifice si culturale? Eu nu judec doar presa pentru ce se intampla. Raul e mult mai adanc infipt in educatia noatra. Suntem si o sa fim mereu pseudo…
Da, inteleg ce zici. Nu e exclus ca asta sa fie un efort stangaci al cadrelor didactice de a se conforma standardelor puse pe fun ale studentilor educati de TV. Ca daca informatia se vinde mai bine sub forma de gioco di mano, doar nu e treaba lor sa se chinuie sa o vanda intr-o forma mai serioasa. Acuma sunt ei responsabili pentru educatia pe care o primesc tinerii, sau ce? A, da, stai, sunt…