O sinceră ipocrizie

Sinceritatea este o sabie cu două tăişuri. Eu, de exemplu, încerc să fiu mereu sincer. Constat însă că de multe ori asta mă face antipatic, cel puţin pentru moment. Este tentant în acele momente, să devin ipocrit. Şi, spre ruşinea mea, câteodată aşa se şi întâmplă.

Conştientizarea acestui fapt mă face însă să mă gândesc la diverse situaţii în care sinceritatea ar face (celor din jur) mai mult rău decât bine. De asemeni, deşi apreciez sinceritatea, îmi aduc aminte de câteva momente când aş fi apreciat mai degrabă diplomaţia, când am fost de cealaltă parte a antipatiei.

Îmi dau aşadar seama că nu e atât de simplu, şi apoi îmi dau seama şi unde greşeam: condamn folosirea prejudecăţilor, dar în a fi sincer tot timpul, sau in a fi diplomat tot timpul se ascunde de fapt o prejudecată. Mi-am încălcat aşadar un principiu prin aplicarea altuia.

Să mă iert, să nu ma iert… ? În cele din urmă, a fi cât mai bun este scopul meu, şi dacă asta înseamnă să nu fiu mereu sincer… voi putea să mă consolez cu gândul că sunt diplomat. Sper doar să nu ajung să folosesc cele două atitudini ca scuze pentru a mă comporta aşa cum îmi este mai uşor.