Prefaţă

Zilele trecute mi-a căzut pe desktop un fel de blog entry/articol care aparent tot circulă în spaţiul virtual, şi pe care nu e exclus să îl fi citit şi domniile voastre. Puteţi citi respectivul articol aici. Autorul cu tricou mulat mi-a dat, prin altceva decât temă sau concluzie, o lecţie despre prejudecată, şi asta m-a făcut să mă simt uşor ştirbit în perfecţiunea mea. Sigur, o altă cauză ar putea fi necesitatea unei vizite la dentist.

Un pic de critică literară, cititori dumneavoastră: autorul foloseşte metoda povestirii în ramă pentru a relata întâmplările ce îl aduc spre concluzie. Mai interesant decât formatul articolului este însă limbajul folosit. Aş putea chiar să afirm că este un stil foarte oral, dacă nu mi-ar veni să zâmbesc concomitent cu formularea respectivei expresii. Aerul şi tonul acestui autor anonim mă fac să mă gândesc la un Ion Creangă al zilelor noastre, dacă Humuleşti ar fi un cartier bucureştean. Întrebările retorice de tipul “cum dreaq mah????” sau “chilu meu…”, precum şi interjecţiile dese introduc cititorul în atmosferă, o imaginaţie mai puternică putând chiar să şi-l închipuie pe gigolo italiano 800 EUR/h stând prăbuşit în fotoliu la o petrecere, povestind cu berea în mână, oprindu-se din când în când pentru a rezona cu acordurile unui refren emo-etno care se aude din camera de dans.

Un avangardist al genului şi probabil un iniţiat al tehnologiei moderne, autorul nu se dă în lături de la a folosi limbajul specific SMS: contrageri precum “k” în loc de “că” sau “ca” (menite să introducă o nuanţă de mister în povestire), sau scurtări ale cuvintelor ca “penibilu” în loc de “penibilul” pot fi des întâlnite pe parcursul operei. Pe de altă parte, folosirea abundentă a punctelor de suspensie, precum şi faptul că în întreg textul majusculele sunt de negăsit ne poate duce cu gândul la un utilizator avid Yahoo Messenger, sau chiar mIRC.

Este de remarcat şi atenţia la detalii a autorului. Chiar şi acolo unde acestea sunt inutile sau de un aparent prost-gust, naratorul insistă să le precizeze, amintind cumva de un episod South Park sau Family Guy scris de Mihail Sadoveanu. În ciuda stilului avangardist, autorul are un respect deosebit pentru stilul marelui clasic, folosind o metodă ingenioasă pentru a da volum pasajelor descriptive: acolo unde, din motivul succesiunii prea rapide a evenimentelor sau a altor inconveniente, detaliile din realitate sunt reduse ca număr, geniul creativ al autorului găseşte totuşi o soluţie prin a le repeta într-o ordine variată pe cele cunoscute deja.

Deşi glumim şi/sau râdem pe această temă, trebuie totuşi să revin la mărturisirea că acest autor mi-a dat o lecţie despre prejudecată, după cum urmează: deşi nu foarte coerent, articolul exprimă o idee şi trage o concluzie cu care nu am putut să nu fiu de acord; chiar în cazul în care nu aş fi fost de acord cu respectiva concluzie, m-aş fi simţit obligat să o respect ca pe o concluzie a cuiva care posedă capacitatea mentală de a o argumenta (deşi, din nou, nu foarte coerent).

Cu alte cuvinte, din cauza stilului “de cartier” în care este scris articolul, am fost foarte aproape de a nu acorda ideii transmise de către acesta o judecată dreaptă, etichetând-o aberaţie. Tudor cel lipsit de prejudecăţi a reuşit însă să mă salveze de la această soartă, cu o lovitură de levier peste ceafă. Sper că am învăţat cu toţii ceva din asta. Eu am învăţat să nu îmi mai întorc spatele, de exemplu.