Prisma gandirii ca oglinda de bâlci

Mi-a fost dovedit (din nou, daca mai era nevoie) zilele trecute ca fiecare are un punct de vedere diferit de celelalte. Era vorba despre (aparent) controversatul meu blog entry “Epoletii menstruatiei”. Tot aparent, din anumite puncte de vedere (personalizate), redarea presupusului caracter animalic al omului prin asemanarea creierului acestuia cu un organ sexual feminin poate fi gasita deranjanta, tocmai din cauza acestei asemanari.

Sigur, oricine exprima idei si-ar dori ca cei ce le extrag sa o faca obiectiv, intelegand ca forma este doar o modaliate de expresie, sau cel mult de captare a atentiei (similar cu a spune o gluma la inceputul sau pe parcursul unui discurs). Dar nu cu asta va voi plictisi azi, deoarece este inutil si inoportun ca, in cele din urma, sa ma lamentez ca sunt un neinteles. Cu totii suntem neintelesi, chiar si de catre sine; cine crede ca e inteles sau ca se intelege pe sine se minte singur(a), dupa parerea mea. Ma voi gandi aici in scris de ce.

Ideea care mi-a incoltit (din nou) in minte in timpul respectivei discutii avea legatura cu perceptia unica a fiecaruia/eia asupra a… orice. De exemplu, analogia creier-organ sexual feminin, perceputa, dupa caz, ca fiind: o afisare de misoginism sau inutila in grotescul ei sau corect folosita sau ilara, desi inutila. Eu, saracul de mine, am folosit-o acolo pur si simplu pentru ca de la ea mi-a venit ideea, si nu am facut decat sa redau traseul electronilor prin neuronii mei cofeintati (daca se poate asa ceva).

Acest ultim paragraf este relevant pentru ca demonstreaza, oarecum concret, felul in care fiecare individ greseste diferit cand interpreteaza o idee ce nu-i apartine. Prin “greseste” ma refer pur si simplu la faptul ca percepe ideea diferit de cum a exprimat-o autorul/oarea acesteia. Este inevitabil sa se intample asa, pentru ca fiecare om este unic. John Frusciante zicea intr-un interviu ca pe el nu prea il intereseaza intelesul a ceea ce canta, si explica asta tot prin faptul ca fiecare individ percepe fiecare idee diferit. De aceea, zicea tot el, incearca mai degraba sa stimuleze un anumit sentiment (comun celor care asculta) prin sunetul melodiei; asta deja deviaza de la subiect, insa.

Eu cred ca receptorul percepe “gresit” ideea emitatorului pentru ca o percepe ca si cand ar fi incoltit in mintea proprie, distorsionand-o asadar astfel incat sa se potriveasca cu geometria propriei gandiri care, la randu-i, este afectata de propria experienta de viata. Receptorul se pune asadar pe sine in locul emitatorului.

O aplicatie interesanta a acestui concept este o mare greseala pe care o fac oamenii in comunicare, si anume atribuirea (in subconstient, cel putin) insusirilor proprii interlocutorului. Este mai vizibila atribuirea nivelului de inteligenta. In mod bizar, aceasta este o greseala facuta atat de catre “prosti” cat si de catre “destepti”.

Am avut anul acesta la facultate o colega care (treaba ei de ce) nu voia sa ne puna la dispozitie tot felul de cursuri si alte materiale utile, invocand in acest scop tot felul de scuze cusute cu ata alba, si asteptandu-se ca noi sa le inghitim. Noi, pe de alta parte, am crezut la un moment dat ca nu ar fi atat de naiva incat sa ne minta atat de evident, mai ales ca era usor (am fi crezut noi) de prevazut ca odata ce am fi aflat despre aceasta, ne-ar fi devenit usor antipatica.

Constat ca aceasta caracteristica umana complica relatiile sociale mai mult s-ar putea crede la o prima vedere. Genaralizand un pic, perceptia influentata de gandire complica de fapt lucrurile. In mod ironic, ajung din nou la a evidentia gandirea, implicit inteligenta si creativitatea, ca diferenta intre noi si animale.

Ceea ce ne provoaca atatea probleme este de fapt insusirea cu care ne mandrim atat de mult. Faptul ca nu suntem niste oi ne impiedica sa comunicam eficient. Nu tehnologia este de vina, ci noi. In ipocrizia noastra inventam medii de comunicare cat mai eficiente, desi comunicarea unei idei nedistorsionate este din start sortita esecului, din cauza naturii umane.

Aceasta concluzie ma face sa am indoieli asupra rostului exprimarii ideilor… Poate ca ar trebui sa ne inchidem cu totii in sine, sau sa distrugem orice forma de exprimare (ca in filmul “Equilibrium”). Ceea ce ma sperie cel mai tare insa este faptul ca, dupa acelasi principiu, eu habar n-am ce incearca sa imi spuna cei din jurul meu. Nu suntem doar niste neintelesi, suntem si incapabili de a intelege. Trist.