Răzbunare!

Am fost la mare. Considerând că viaţa mea nu a ajuns încă în faza corespunzătoare mersului la ‘net café în scopul adăugării blog entries, mă văd obligat să relatez doar evenimentul cel mai proaspăt, petrecut “azi” în jurul orei 13. Ca paranteză, săptămâna mea la mare a fost pe alocuri indedită, şi în general foarte plăcută, cu excepţia marelui neajuns de a avea şi un sfârşit.

Revenind la evenimentul cu pricina: serveam ultima masă pe litoral la un restaurant cu mâncare excelentă şi ospătari bine-crescuţi, dar cu o bucătărie foarte lentă. Nişte meseni alăturaţi se plângeau la un moment dat vehement şi zgomotos tinerei domnişoare care le adusese mâncarea; asta se întâmpla după ce timp de un sfert de oră se aprobaseră reciproc în a strâmba din nas în ceea ce privea calitatea serviciilor.

Nemulţumitul-şef era un tip care părea să aibă experienţă în asemenea situaţii. Acest discipol al lui Becali, care repeta mereu că “dom’le, eu am banul, deci eu sunt stăpânul, plătesc un serviciu” nici măcar nu şi-a dat seama că acţiunile sale contraziceau teza susţinută cu atâta patimă: eu, de exemplu, de asemeni un stapân, nu plăteam pentru a fi indispus de comportamentul pe care îl afişa. Cu toate acestea, nu m-am plâns, şi nici nu i-am crăpat capul…

Am ajuns la concluzia că suntem un popor frustrat. De la ocupaţia romană până la birocraţia contemporană, a existat întotdeauna o putere superioară care să ne asuprească. Aşadar, în rarele situaţii când ni se arată şansa de a fi stăpâni, simţim instinctiv nevoia să ne razbunăm pentru viaţa noastră veşnic asuprită. Să ne răzbunăm pe viaţă deci, degradându-ne sinele.