Să discutăm așadar despre activități. Timpul necesar luării unei decizii crește exponențial cu numărul de participanți la procesul decizional. Constat însă pe parcursul discuției că deși oi fi știind eu teatru-forum cât să montez un documentar de 5 minute, nu ar strica să mă pun la curent cu diverse domenii conexe, cum ar fi educația non-formală.

Prietenul nostru, gazda, ne salută “salut, prieteni!”, și ne face turul apartamentului. E putin racoare, dar banuiesc că era de așteptat. Also, distribuția în paturi se face în felul următor: cel mai corpolent din grup ia patul de sus. Normal. Ne angajăm într-un nou proces decizional exponențial, după care urc în patul meu de sus și dorm trei ore. Apoi mergem să aranjăm sala și să primim participanții. Participanții care nu mă cunosc mi se adresează cu “dumneavoastră”, iar eu mă gândesc “clar, mâine cămașa cu culori vesele” (o singură culoare, de fapt, dar veselă cât pentru trei). Participanților li s-a povestit despre voluntarii de la ART Fusion, iar eu nu pot decât să transpir în cămașa mea cu mâneci lungi și guler strâmt la gândul că acești copii din fața mea au probabil o grămadă de așteptări. Iar eu, spre dezamăgirea lor, nu mă voi transforma în liliac (deși aș vrea. Animalul, nu planta).

Începem. Prezentare, filmuleț, jocuri cu înțeles și debriefing, etc. Nu îmi mai amintesc dacă am spus sau doar voiam să spun că teatrul-forum acționează acolo unde ar acționa și Superman: în situațiile de opresiune. Retrospectiv, e mai puțin amuzant decât speram. Grupul către care eu și The Lemming facilităm se întinde pe o plajă de vârste intre 5 si 50 de ani. Aici diversitate culturală. All and all, a fost bine. Copiii au părut să se distreze, spre surprinderea mea nu s-au plictisit în cele 30min în care am expus teoria teatrului-forum. au știut să răspundă la recapitulare, și toate cele. Bineînțeles, când au început să construiască piesa pe care urma sa o prezinte, s-au separat clar pe trei niveluri de implicare.

Vine seara, ne plimbăm prin oraș, bem puțin, azi e meci. Încă am dificultăți în a mă obișnui cu oamenii deschiși si politicoși cu care mă întâlnesc la tot pasul. Clar, am locuit prea multă vreme în București. Cântăm, plecăm spre casă. Pe drum, mă interceptează un consumator de alcool pentru a îmi povesti într-o engleză aproximativă (din cauza alcoolului, pentru că de fapt ea e destul de corectă) despre Dracula. “Yes, I know of Dracula”, spun eu. “He is myth”. “Yes, meat. Also blood, not vegetarian”. “No, no, myth”. “Yes, meat.” Dar serios acum, în lumina ultimelor evenimente, mă întreb ce se întâmplă cu mine; obisnuiam să nu fiu rău. Prilej de introspecție.

Ajungem acasă târziu și ne așezăm pe jos în camera băieților. De la oboseală, ne comportăm ca niște “giggling stoners”. Oboseală nu este un eufemism, de data aceasta. Doi lupi plănuiau să fure oi de la stână. Ciobanul află, se așează la pândă (l liniuță a pândă, bineînțeles) lângă gaura din gardul stânei (stânii?). Vin lupii tiptil, se uită în jur, nimeni, bagă unul dintre ei capul prin gaură, încet să nu se audă, ciobanul îi arde un ciomag peste bot. Ăsta scoate capul repede: “auzi, bagă tu, că pe mine mă bufnește râsul”. Pe toți ne bufnește râsul, timp de 10min. Prietenul nostru bagă capul pe ușă și ne întreabă dacă am ajuns și cum a fost. A fost devreme. Petrecem restul serii jucând cu voluntarii EVS un nou joc numit “quiet, you’ll wake our friend”. Cumva, mă simt ca în tabără. Ceea ce e cel puțin bizar, pentru că nu am fost niciodată în tabără când eram mic. Dar dacă aș fi fost, probabil că așa m-aș fi simțit. Valters nu râde, because the joke, it loses in translation. In ritmul în care învață româna însă, îi va depăși în curând pe cocalarii din fața blocului.

Ce twitter, ce blog, ce creații folclorice pentru celălalt blog? Somn, pentru că ceasul se dă cu o oră înainte. Din exces de zel, îl dau cu două ore înainte și mă trezesc cu o oră mai devreme decât toți ceilalți, dau snooze, fac duș și mă culc la loc în locul lui Valters, care s-a trezit să facă duș. Apoi în locul lui Eugen, care naiba știe de ce s-a trezit, dar bănuiesc ca tot duș. În locul lui Husseyin nu mă pot culca, pentru că se simte rău. Îi zic să își cumpere husseyincelrau.tr, dar nu cred că mă aude. A, să nu uit! Băi Lemming, mi-ai adus ceai; ai (încă) o bilă albă. Da, știu: o bilă albă era mama când l-a cunoscut pe tata…

A doua zi piesele. În mod ironic, grupul pe care îl ghidez subtil către concluzii (mai puțin subtil decât mi-aș dori, din păcate) construiește o piesă despre consumul de alcool. Grupul meu nu a încercat să bea rom cu paiul. Cel puțin sper că nu a încercat, pentru că nu e o idee tocmai bună. Se construiesc cele patru piese în paralel și se joacă succesiv, în timp ce eu joc rolul unui spectator pus pe șotii. Iertare, dragii mei. Am dormit cu două ore mai puțin (m liniuță ai). Datorită competențelor mele de negociator, reușesc să programez piesa grupului meu ultima. Fac pe moderatorul și am în față acest public, aflat la sfârșit de atelier, care a văzut deja 3.5 piese de teatru-forum. Iar eu, ca un agent de vânzări îi întreb obsesiv “vreți să-l ajutăm pe protagonistul nostru?”. Sunt curios ce aș face dacă mi s-ar răspunde “nu!”. Măcar de data asta am ochelarii.

Seara sesiune de feedback. Trebuie să învăț să dau feedback, habar nu am. Se reiterează cu exponențialul. Cumva, sesiunea de feedback are rol de teambuilding. Ca rezultat, cel puțin. Ei bine, iată-ne în cele din urmă în drum spre casă, împărțind o cușetă cu două doamne trecute chiar de a doua tinerețe. Cea care e trecută și de a treia ne face cu ochiul nouă, băieților. Iar noi ne întrebăm daca se poate dormi pe hol. Ajungem la București cu onoarea întreagă, însă.

Nu aș face asta altfel pentru nimic în lume. Bine, poate pentru multe fete cu tricouri cu WordPress (o fantezie mai veche a mea, ziua mea e pe 17 noiembrie, fetelor). Am zis că mi-a plăcut? Ei bine, mi-a plăcut. Mai vreau. Este acest sentiment de bucurie tăcută care mă încerarcă atunci când văd niște copii entuziasmându-se în jurul a ceva constructiv. Entuziasmându-se cu succes, aparent, pentru că participanții la atelierul precedent ne așteptau cu o piesă TF căreia i-am găsit foarte puține de reproșat. Din nou, mă gândesc cu nostalgie că mi-ar fi plăcut să existe Impact când eram eu elev. Mă simt de parcă tinerii de 17 ani mi-ar vorbi cu “dumneavoastră”.

Cluj mi-a părut a fi un fel de Sibiu, mai mic și totodată mai mare. Mai mic pentru că l-am prins mai puțin aglomerat, și mai mare din considerente geografice. Ei bine, a trebuit să mă duc la Cluj ca să mă simt cu adevărat bucureștean. Spun asta pentru că nu prea am văzut clujeni care să traverseze aiurea sau pe rosu. Când traversam pe verde, eu eram de fiecare dată primul care pășea de pe bordură, ajungea aproape de mijlocul străzii și se minuna despre cum abia atunci ceilalți pășeau la rândul lor.

Spun asta pentru că deși nu eram un grup de cocalari, eram gălăgioși prin contrast. Am primit mereu restul fix pentru ce am cumpărat și mă simțeam puțin jenat de asta. Am fost la supermarket, știți, din acela cu coșuri, porți cu un singur sens și case de marcat, și nu mică mi-a fost mirarea când am observat că nu existau detectoare anti-furt.

Impact ArtFest la Cluj a constat într-o zi de sâmbătă plină de activități și o seară cu concerte. N-o să recapitulez programul, însă o să vă spun că a auzi concertul Lemon m-a făcut să ascult astăzi aproape continuu cele două melodii de pe siteul lor.

Unii vor spune poate că voluntariatul și Clujul nu se potrivesc tocmai bine din cauză că voluntariatul cere inițiativă și clujenii pășesc greu de pe bordură. Am conștientizat cu această ocazie că voluntariatul presupune mai degrabă bunătate, deschidere, toleranță decât inițiativă. Pentru că sigur, inițiativa e cât de cât măsurabilă, însă celelalte trei construiesc fondul, contextul dar mai ales atmosfera acestuia. La Cluj, cel puțin. Vorbeam acum o săptămână despre voluntariat și despre cum societatea nu e adaptată acestuia, despre cum nu e pregătită să îl primească; ei bine, mie mi s-a părut că societatea din Cluj e pregătită.

Mi-a plăcut deci, și m-am simțit bine, deși nu ăsta era scopul meu acolo. Îmi pare rău că n-am stat mai mult, îmi pare rău că n-am apucat să văd cu atenție o grămadă de locuri. Și datorită lui Eugen, știu acum să exprim în cuvinte întrebarea “dar până când așa, în pripă?”

Tren de noapte singur și cazare la hostel, iar al meu laptop va rămâne cu siguranță la serviciu, unde va fi în siguranță. În cazul în care voi găsi vreun wireless pe undeva, veți constata deci din partea mea o acută lipsă de diacritice, și în general un discurs plat; pentru că a încerca să exprimi ceva printr-un personaj cu discurs plat e cam ca și când ai scrie pe blog de pe un handheld fără tastatură qwerty. Darla întoarcere plănuiesc să vă arăt poze, poate și filmulețe, cine știe? Mă întorc luni, și poate reușim să fim cu toții sănătoși.

Întrucât este vorba de un instrument foarte puternic, le reamintesc pe această cale domnilor voluntari și respectiv multiplicatori să îl folosească cu grijă și simț al răspunderii. Mulțumesc lui ART-Fusion și FPDL pentru că m-au chemat, și lui DotWeb că m-a lăsat. De povestit nu prea am ce să vă povestesc, pentru că probabil vă imaginați.

Un tagcloud pentru aceste trei zile ar conține: tineret, acțiune, teatru-forum, jocuri, cunoaștere, ART-Fusion, FPDL, Busteni, ore tarzii, rasete, flipchart, grupuri, echipe, teambuilding, statui, jokeraj, dat in spectacol, un marker, un ce, cate vacute am eu aici, bufet suedez, mansarda, frate iti jur, o clatita, o ce, peste doua ore, stilul Oprisan, wireless, energizant, energizant, omu cu visul, unde te duci tu ano, nu se poate, vii nu, si da, de ce nu, inconfundabil.

Pentru ca poate un tagcloud nu e satisfacator, o să vă împărtășesc în continuare ce am învățat eu în general pentru si din traininguri. Un fel de BTL tips.

• e important să fii hidratat corespunzator
• fâșia dintre a părea irascibil și a părea nepăsător e mereu mai îngustă decât crezi
• poți să faci glume cât vrei, dacă explici teorie tot ăla plictisitor vei fi
• Întotdeauna celălalt trainer are activități mai mișto
• “ă” nu este un cuvânt
• scade două zile din durata oricărui training/atelier
• adaugă cel puțin cinci minute la fiecare pauză de cafea
• nu întârzia; întârzierile sunt inevitabile, dar nu pentru tine
• materialele video/foto/print nu strică, dar nici tu nu ești mobilă
• e bine să fii sincer cu participanții
• nu uita să oprești telefonul
• nu e bine să fii complet transparent
• explică regulile înainte să le încalci
• ia notițe
• consultă notițele
• nu lua mereu notițe
• nu consulta mereu notițele
• fii atent la timp
• nu te uita mereu la ceas
• câteodată ești ăla rău; asta e, deal with it
• câteodată ești ăla de treabă; nu-i nimic, înseamnă doar că e momentul să fii ăla rău
• experiența nu se învață; experiența se împărtășește
• în pauză tot trainer ești
• respectă organizatorii
• nu privi direct înspre bliț
• implică-te
• dă undița, nu peștele
• nu pierde nopțile în loc să te odihnești
• și participanții obosesc
• e bine să fii serios din când în când
• e bine să glumești din când în când
• e bine să știi când

Nu stiu altii cum sunt, dar pe mine asta ma pune in mare dificultate. Mi se pare vag amuzant ca am foarte putine retineri in a ma identifica cu un personaj respingator sau cu unul lipsit de coloana vertebrala atunci cand trebuie sa il interpretez, insa ma pierd aproape cu totul atunci cand nu imi pot ascunde sinele in spatele unuia.

E momentul să fim mai sinceri. O pisică va fi o pisică pentru oricine, și mai important decât asta, oricine te va crede atunci când îi spui “iată o pisică”. Mai mult, nici măcar nu va fi nevoie să rostești vreun cuvânt, privitorul își va da singur seama că privește o pisică. Dacă în schimb vei spune interlocutorului “am o pisică”, în mintea acestuia va exista mereu o urmă de îndoială pentru că, să fim serioși, trăim într-o lume foarte des bazată pe decepție și superficialitate.

Expunerea repetată la aceste pietre de temelie socială a format în fiecare dintre noi o imunitate la comunicare. Mergem apatici pe stradă, cu căștile în urechi, refuzând preventiv orice idee venită din afara minții proprii. Este deci foarte greu să transmiți un mesaj în aceste vremuri în care până și advertising-ul este în pană de medii. A vrea să spui ceva este o variantă bizară de “Petrică și lupul”: poți să fii oricât de sincer, puțini te vor crede, la cât de mulți au mințit înaintea ta.

Aflat în această situație, constați că trebuie să comunici la un nivel la care nu ai putea să o faci altfel, la unul sub-verbal, iar pentru noi, cel mai potrivit pentru asta a fost cel artistic. Arta este ceva ce ține de suflet, și se produce foarte adânc în ființă, undeva unde nu poți fi altfel decât sincer, iar asta transpare în rezultat, o expresie directă a gândurilor tale, transportatoare de mesaj pe deasupra spamului cotidian.

O altă problemă cu care te-ai putea confrunta este că din punctul de vedere al interlocutorului, chiar și un mesaj sincer va veni din exterior. Astfel, oricât de deschis ar fi receptorul, mesajul va fi mereu un implant, iar asta va limita interiorizarea. Rezolvarea poate fi găsită în a îl implica pe receptor, a face ca o parte din ființa acestuia să devină o parte din mesaj. Se formează astfel o legătură mult mai profundă decât cea dintre un interlocutor și un mesaj “servit”, o legătură care permite receptorului să primească la un nivel foarte apropiat ceea ce percepe.

Arte participative, deci. Folosim arte participative pentru a transmite mesaje foarte sincere într-un fel în care acestea vor găsi un receptor foarte deschis. Acesta e felul nostru de a arăta pisica, și așa cum spuneam în deschidere, cred că e cazul să începem cu toții să fim mai sinceri.