O singura poveste

In urma succesului maxim al ultimului entry, voi continua in acelasi stil. Va voi povesti astazi despre ceva diferit. Nu doar prin lipsa de diacritice, ci si in sensul ca sunt niste momente din viata mea despre care nu am mai vorbit pana acum decat cu Figaro si Althea, pisicile noastre. Am hotarat pana la urma insa ca Internetul are dreptul sa stie. O singura poveste deci, de data asta.

In vremurile in care eram un simplu student la Politehnica si nu aveam deloc bani, mi-am luat in secret un job de ospatar part-time. Probabil ca nu a fost cea mai inspirata alegere de cariera, eu fiind caracterizat de o neindemanare exemplara. Sigur, din mandrie am inventat o poveste conform careia as fi lucrat ca programator la o firma de web care avea, coincidenta a coincidentelor, sediul tot in Regie, la pizzeria Maxx. Niciodata nu imi inchipuisem ca sunt inconjurat de oameni atat de naivi.

Dar nu despre asta voiam sa va povestesc. La scurt timp dupa ce m-am angajat, am capatat o maxima sila fata de propria-mi conditie. M-am hotarat atunci sa fac in asa fel incat sa nu mai depind de un sef, parinti sau mai stiu eu cine.

Sigur, asta nu avea cum sa se intample deodata, si clar nu aveam iluzia ca pot deveni bastan peste noapte. Dar am calculat ca daca reusesc sa imi asigur un venit din alte surse care sa fie macar cat salariul as fi pe drumul cel bun. Naibii, m-as fi multumit si sa imi acopar cheltuielile lunare, daca asta insemna ca pot sa ma duc la manager si sa ii spun “bai momite, eu m-am saturat. Gaseste alt fraier care sa-i pupe in fund pe manelistii astia carora noi le zicem clienti, ca eu imi bag ceva in rahatul asta caruia ma pui sa-i zic job.”

Asa ca mi-am propus ca in fiecare luna, indiferent ce se intampla in viata mea, macar trei zile o sa ma ocup de afacerea mea, oricare ar fi ea. Repet, habar nu aveam atunci de capital fix, venit pasiv si alte de-astea. Va zic asta ca sa intelegeti cat de motivat eram.

Am inceput prin a imi face un credit si a cumpara un apartament de doua camere in cartierul rezidential Rahova, pe care l-am inchiriat unor studente la Litere. Bineinteles, avand carisma si prezenta de spirit ale unui student la Politehnica, relatia mea cu ele a ramas strict profesionala. Dar aveam un apartament inchiriat, si chiria imi acoperea ratele.

Sigur, as fi putut sa fac afaceri de orice fel, imobiliarele au fost pur si simplu cea mai comoda alegere. Primul pas a fost si cel mai greu, odata sparta bariera, sa urmaresc piata imobiliara a devenit o a doua natura. Dupa un scurt timp, am prins o ocazie si am schimbat apartamentul pe doua garsoniere in Militari.

Cand, dupa cateva luni, mi-am deschis un magazin de telefoane mobile in zona Unirii si la scurt timp dupa aceea unul in Mall Vitan, era deja ridicol sa ma trezesc dimineata la ora 7 ca sa merg la serviciu. Asa ca am facut niste calcule si mi-am dat demisia.

A fost absolut superb, in perioada de preaviz am scuipat in fiecare ciorba, sos de pizza, cocktail si salata. Zambeam larg tuturor cocalarilor si le vorbeam cu “dumneavoastra”. Nu imi mai pasa de nimic, devenisem independent financiar. Castigasem.

Unii dintre voi ar putea suspecta ca ceea ce am descris este pur si simplu un posibil scenariu de FinancialCity. Ce e FinancialCity, ma intrebati? Este un boardgame construit in jurul ridicarii din mocirla cotidiana. Creatorii lui, Nicu Naum si Marius Fulgu, care mi-au facut favorul de a imi cruta viata in schimbul scrierii acestui review, vor sustine ca ajuta dezvoltarii personale, si asta e adevarat.

Asa cum poate ati intuit insa, mie mi-a placut in special latura imaginativa a jocului, cea care iti permite sa vizualizezi propriul succes. E ca si cand ati scapa din realitate, fara sa fiti internati ulterior pentru tulburarea linistii publice si expunere indecenta. Asa ca intrati pe Facebook, adaugati-i in lista si mergeti sa il incercati la un GameNight cand va invita.

Trei povești

Un fel de prefață

Dupa modelul lui Steve Jobs la începerea anului la Stanford University, o sa vă spun, dragi cititori, trei poveşti din viaţa mea. Spre deosebire de Steve, nu pot să afirm că poveştile se întamplă în momente de răscruce pentru mine, însă eu cred că au ceva în comun. Din păcate, ceea ce au în comun nu spune lucruri prea bune despre natura umană.

Despre muzică, seriale și dezamăgire.

Am crescut cu X-Files și Red Hot Chili Peppers, printre altele. Erau niște vremuri mai bune, înainte ca X-Files să se facă film, și înainte de “Stadium Arcadium”. Și într-o zi, Apple a început să vândă iPod-uri U2. Erau mai scumpe, dar aveau semnaturile celor patru lasergrafiate pe spate. Apropo, înainte să se întâmple asta, îmi placea și U2. Ulterior, deși muzica a rămas aceeași, nu puteam să o ascult fără să mă gândesc că pentru cineva este un business, că într-o măsură mai mică sau mai mare, melodiile acelea erau compuse și executate cu gândul la vânzări.

Vedeți voi, dragi cititori, subconștientul meu și-a dat seama atunci ceea ce abia mai târziu aveam sa conștientizez: că vânzările bat pasiunea mai rău decât bate viața filmul sau Bruzli pe Vandam. Mi-am cerut deci mental iertare și am rămas la Chili Peppers, care deja afirmaseră că nu ar vrea să fie vreodată o formație cunoscută, că asta ar schimba felul în care privesc și fac muzică, și le-ar răpi ceea ce consideră ei că e cel mai mișto la ei. Sigur, nu erau exact cuvintele astea, dar nu poți să traduci orice fără să adaptezi.

Apoi a apărut serialul Californication, cu David Duchovny (din X-Files). În paranteză, “Californication” este un album mai vechi al lui Red Hot Chili Peppers, despre artificial, aparențe și comercial. Am fost așadar plăcut surprins să văd cât de bine capturează serialul spiritul albumului, deși nu apare vreo referință directă la acesta. Era ca și când cineva ar fi macinat albumul, și l-ar fi amestecat cu peliculă și recuzită până iese serial.

Red Hot Chili Peppers s-au bucurat atât de tare că erau recunoscuți ca iconuri culturale încă din timpul vieții și că viziunea lor și fenomenul identificat de ei ajung către toată lumea, dincolo de barierele preferintelor muzicale, încât au dat în judecată. Au cerut să se oprească filmările și să li se dea toți banii obținuți pentru că se folosesc de numele albumului. Și nu managerii, ci solistul însuși afirma că Showtime le-a furat de fapt identitatea, și că așa ceva nu se face.

Au pierdut, bineînțeles, și toată povestea s-a uitat. Eu nu am putut să îmi scot însă din minte scena pe care mi-o închipuisem: cei patru în studio, discutând: “Băi, nu prea se mai vinde. Ionuțe, ai ceva nou la chitară acolo? Nu? Nu mai avem nici bani? Atunci hai să îi dăm în judecată pe ăia care ne plac atât de mult încât au făcut un serial bazat pe ideile pe care încercăm noi să le promovăm!”. Cu alte cuvinte, nici până în ziua de azi nu am mai reușit să trec peste faptul că au ales “fortune” în loc de “fame”.

Despre rechini și prestarea de servicii

Dacă ați ajuns vreodată în Gara de Nord din București și v-a trecut prin minte să luați un taxi, știți probabil despre “rechini”. Aparent foarte amabili, oferă un serviciu de taximetrie de lux. Luxul se reflectă bineînțeles doar în preț, care este afișat mic și înșelător pe portieră, și este menționat abia la sfârșit, atunci când cursa costa de 8-10 ori mai mult decât ar fi costat cu un taxi normal.

O altă zonă de agățat fraieri era în fața magazinului Unirea, din aceeași capitală europeană. Știind eu asta, și totuși având nevoie urgentă de un taxi de acolo, mă îndrept surprins spre unul care tocmai parcase mai intr-o parte, și care avea pe ușă un tarif normal. Mă apropii precaut, deschid portiera și întreb “Liber? Da? Și prețul… e ăsta de pe ușă? Ok. La Tineretului, vă rog”. Și văd în acel moment trei tipi apropiindu-se, unul dintre ei cu o bâtă în mână.

Primul ajuns se adresează colegului din mașină “Băi m####ule! Ți-am mai zis să nu mai stai aiciea, că ți-o iei! Nu vii tu aicea să strici treaba”. Sau ceva asemănător. Înțeleg eu de ce era așa de timid și grăbit taximetristul meu. În ciuda oricărui instinct, mă bag în seamă ca scafandrul în apă și mint “Am făcut comandă, l-am chemat”.

Îmi e rușine, aducându-mi aminte. Îmi e rușine că m-am mulțumit să tac, că mi-a fost prea frică să le spun că ei și oameni de c##at ca ei ##t societatea, că ar trebui să le fie rușine să fure de la oamenii cinstiți, și să amenințe oameni cinstiți, că ar merita să aibă la rândul lor parte de violență și nedreptăți, și de un loc rezervat în celulă. În general, să fac un oarecare scandal.

Vi-i închipuiți, dragi cititori, pe domnii rechini având o revelație, și zicându-și unii altora “C##ie, am greșit. Tot timpul ne plângem de nedreptate, dar de fapt facem parte din problemă. Hai să fim în ###a mea cinstiți de acuma!” Nu? Nici eu. Dar totuși, aș fi putut să nu tac, și totuși am tăcut. Iar pentru asta îmi e rușine.

De ce fac rechinii asta? Pentru că pot. Și pentru ca apoi să se mândrească la tavernă despre cum au mai fraierit o studentă bună din provincie. Dar în principal pentru că pot, și pentru că li se pare OK să promoveze o societate care se învârte în jurul lui “a păcăli” și “a nu te lăsa păcălit”. Cu comportamentul lor de fete de pe centură care agață în cluburi de fițe, aceștia se află de multă vreme pe lista mea neagră, imediat deasupra fraților lor mai cinstiți, hoții de buzunare.

Mi-am propus în schimb să tac mai rar. Asta se întâmpla acum câțiva ani. Oricum, dupa ce trecuse ceva vreme de la treaba cu Chili Peppers.

Despre internet, conținut și proprietate intelectuală

Această ultimă poveste nu mă are ca protagonist. Dar ca să aveți o perspectivă mai clară, o să încerc să vă pun în pielea protagonistului, punct de vedere care pentru mine a fost cel mai relevant. Închipuiți-vă așadar, dragi cititori, că administrați un site de conținut. Mai specific, de știri din muzică. Ați investit la timp, și aveți în consecință o bază mare de utilizatori, mai ales că site-ul vostru se concentrează pe o anumită nișă, fidelizând astfel vizitatorii. Am uitat să spun asta? Ei bine, am spus-o acum.

Lucrurile merg bine, prindeți știrile la timp, le publicați în timp util și deci apăreți printre primii în căutările Google. Vizitatori, trafic, bani. Asta bineînțeles, pe lângă sentimentul de împlinire care vă încearcă la gândul că sunteți pionierii unei comunități, și că prin investiția voastră niște fani ai aceluiași gen de muzică sunt măcar cu puțin mai fericiți.

Chiar dacă e criză, lucrurile merg. Sigur, nu merg la fel de bine, dar era de așteptat. Totuși, aveți câțiva redactori care scriu conținut. Orice știre despre ceva din altă țară se găsește pe un site internațional, și cum nu prea există traducere fără adaptare, a traduce nu violează dreptul la proprietate intelectuală al cuiva. Cum spuneam, lucrurile merg bine. Nu sunteți încă niște baștani adevărați, dar cu puțin noroc veți ajunge și acolo.

Acum închipuiți-vă că vă treziți într-o dimineață. Serios, închipuiți-vă. Simțiți lumina cum pătrunde în pupile, gândiți-vă la diferite ritualuri specifice. V-ați imersat în atmosferă? Acum închipuiți-vă că intrați pe Internet și observați că la căutarea Google a apărut mai întâi alt site de conținut. Tot cu profil muzical, dar nu pe o nișă anume. Simțiți cum se cască un hău în podea și vă prăbușiți în gol, în timp ce la vecinul de palier se aude batjocoritor melodia “Guță, nu mai ești numărul 1”.

Aparent, cineva folosește tehnica patentată de a privi pe site-urile din afară și a traduce și adapta știri, interviuri și communicate de presă. Și cine le-a dat voie să le scrie mai complet și din mai multe surse? Ăsta e modelul vostru de business, și nimeni nu îi aduce îmbunătățiri si mai și respiră apoi. OK, nu e grav, să ne calmăm. Ce putem face? Să ne bucurăm că mai există cineva cu aceeași perspectivă de business? Ei, rahat! Hai mai bine să coborâm cu bâta din taxi.

Vă gândiți acum, dragi cititori, că ați putea să amenințați cu tribunalul? În fond, în onlineul ăsta în care toți dau copy-paste, cine o să îi creadă că pur și simplu au găsit știri în același loc, și că e de așteptat ca două traduceri să semene între ele? Și ce dacă e clar că nu e copy-paste, legea spune doar că orice are peste 50% din cuvinte e plagiat, hai să ne folosim de asta. Vă gândiți că dacă face cineva apel la bunul simț, să vă doară undeva, doar pentru că puteți?

Sper din toată inima că nu vă gândiți să faceți asta, dragi cititori. Ipotetic vorbind. Pentru că dacă da, nu v-ați deosebi cu nimic de formațile care aleg banii sau de taximetriștii din categoria rechini. Dacă vă gândiți să renunțați la bunul simț doar pentru că puteți, ar trebui să vă fie rușine.

Nu este vorba despre un site anume, sau despre cineva anume, bineînțeles.

În incheiere…

Bunul simț, dragi cititori, este ceva ce ne va băga în bucluc de multe ori. Dar în momentul în care renunțăm la el, prostituându-ne moral pentru bani sau confort, nu facem decât să ne furăm singuri proverbiala căciulă, grăbind stricarea lumii în care trăim, și în care va trebui să trăim și când vom fi de cealalta parte a nesimțirii.

10 semne că degeaba ai 10 semne

Un thread de pe un forum de fete începe cu:

Eu: o tipa trendy, frumoasa, cu clasa, care nu a avut decat iubiti cu bani. Nu am iesit nicodata cu bmw. Toti iubitii imi faceau cadouri scumpe si imi plateau consumatia in toate locurile trendy in care ieseam. Plus ca niciodata, dar niciodata nu am iesit cu un nimeni. Intotdeauna am iesit doar cu personaje mondene.
El: un tip dragut, dar sarac. Locuieste intr-un cartier marginas si e student la stat. Conduce un amarat de Logan.
Noi: ne-am intalnit intamplator la ziua unui coleg de-al lui(un tip uratel dar foarte bogat). Eu vroiam sa ma combin cu colegul lui dar el m-a atras atat de tare incat am zis: “Ce naiba! Putem sa ne-o tragem macar azi!”. Problema e ca azi s-a prelungit la nesfarsit. E foarte bun la pat si arata bine. Ce n-as da sa fie si bogat! Vreau sa termin cu el si nu prea pot. De cate ori ne vedem si vreau sa pun punct, sfarsim in pat. Nu stiu cum sa scap de el. Imi e rusine fiindca nimeni din grupul meu nu a iesit niciodata cu un sarantoc.

Iar eu, în Berceni, patria lui Piedonne, stau și mă întreb dacă e la mișto sau nu. Pentru că dacă da, eu am pus-o. Păi păi păi ce șanse am eu să agăț tipe trendi cu cele 10 semne ale lui Invită ? (subiect de mare amuzament în sine) Păi să nu calci balaurul cu bicicleta? În acest sens am redactat următorul ghid:  

10 semne că ești un luzăr fără șanse, și că degeaba e fata disponibilă în 10 semne:

Lucrezi pentru cineva în loc să faci combinații, frate
De aici începe totul, pentru că dacă îți faci iluzia că trebuie să muncești pentru ceva, deja nu mai ai nicio șansă. Singura ta scăpare e să îți găsească ai tăi un post de director-consultant. Repede.

Turabo e scump
Păi dacă ți se pare că 10RON pentru o cafea e mult, nici nu vreau să mă gândesc mai departe. Pun pariu că te duci undeva să mănânci de prânz și te aștepți să te coste cât? 30RON? Ha!

Mașinile de peste 30 000 nu sunt un țel realist
Nu zic frate că-ți trebuie Q7, dar măcar un BMW acolo să ai și tu. Serios, nu știu cum te-aștepți tu să faci mari cuceriri cu motoscuterul ăla al tău de-i zice Dacia.

În Regie există puburi mișto
Adică în Regie, lângă Politehnică? Cu toți țăranii acolo? În mod clar nu știi să apreciezi lumea fină din cluburile fine, deci nici nu avem ce discuta la capitolul ăsta. Oricum, în cluburile cu berea mai ieftină de 10RON n-ai să găsești fete destul de stilate.

Concediu înseamnă maxim o lună
Deci, ca să-mi fie clar, tu muncești la serviciu? Auăleu, poate mi-ești de-ăla de stă 8 ore și miercuri seara nu poate să meargă la Paprika Night în club Spice pentru că a doua zi muncește…

Cocktailurile sunt gay
Stii tu mă? Ai băut vreodată? N-ai baut, fir-ai al naibii de sărăntoc, bei bere că e ieftină. Păi cu bere vrei tu să te dai la fete cu stil? Cu bere, mă? 

Telefonul tău nu costă cât un Matiz SH
Deci atunci când mergi cu ea la un restaurant și scoți pe masă telefonul, o să fie unul primit gratis la abonament? N-ai 3G? Nai autofocus la camera? Spune-mi te rog că telefonul tău adevărat e la reparat, de fapt. 

Te trezești înainte de ora 11
Păi normal că pici de somn la 2 noaptea când distracția abia începe. Si te mai duci și la serviciul ăla al tău să te obosești aiurea pe un salariu de nimic. Păi tu nu știi că a avea o gagică stilată e un job în sine? Eu trebuie să te învăț? 

Stai la bloc
Deja… Adică dacă tu crezi că gagica ta o să fie vreodată de acord să respire aer de cartier, să meargă în lift cu toată plebea, degeaba îți mai zic eu ceva, că tot nu ai înțeles nimic. 

Shoppingul nu este o activitate în sine
E, păi în cazul ăsta nici sexul nu e o activitate în sine. Vrei flowchart sau ce? Sau te pomenești că nu ai bani de shopping? Nu mai bine te duci tu acasă și lași gagicile stilate pentru bărbații adevărați? 

Ei, cum spuneam, sper din toată inima că de fapt cineva face un mișto crunt. Pentru că dacă nu, sunt cu un pas mai aproape de a mă face naibii călugăr.

Ce faci, papușă?

Suntem cu toții salvați: există o păpușă foarte reală care nu e gonflabilă. Din păcate, nu se poate susține singură, și are nevoie să fie sprijinită pe o pernă sau pe un scaun în timpul folosirii. Realdoll.com promite realism dincolo de orice standarde, și să zicem că îi cred. Așadar, cu doar $5000 păpușa + $850 transportul + $500 diferite accesorii poți avea o păpușă care geme realist în timp ce îi strângi carnea de latex între degete și îi șoptești drăgăstos porcoșenii în urechea mereu plecată la nevoile tale.

Nu mai știu cine zicea că sexul plătit e de fapt cel mai ieftin; indiferent ce părere aș avea eu despre asta, nu pot să nu mă întreb despre sănătatea mentală a potențialilor cumpărători de real dolls. Cine este acest individ-șablon care își bugetează investiția în activitate sexuală la $6000+TVA, și decide că decât să devină misogin și să încerce să prostească fetele prin cluburi, mai bine investește într-un accesoriu pentru mâna ursului?