Despre cum palpăm un set de principii

În primii ani ai adolescenței mele am avut o revelație care, deși se referă la ceva ce în retrospectivă pare evident, a fost o surpriză atunci: fetele reale, palpabile ca să zic așa, au mai mult potențial erotic decât cele din imaginație. În paralel cu aceasta, am constatat apariția unor gânduri, a unor idei și, spre spaima multor cadre didactice, a unor păreri. Spre supărarea mea, nu a întârziat să apară și un fel de voce interioară, care încerca să îmi spună ce să fac (sau nu), despre care am aflat ulterior din filme că se numește conștiință.

Deși îi admiram intențiile, pentru că aflasem că principalul său rol era de a îmi păstra integritarea, aveam mari îndoieli asupra metodei, mai ales după acea teribilă zi în care mi-am dat seama că nu am întotdeauna dreptate, și că de fapt în lipsa unui adevăr absolut toată lumea are (sau nu) dreptate în aceeași măsură. Or, dacă vocea mea interioară avea acces exact la aceleași adevăruri subiective pe care le rumegam zilnic la rându-mi, ce motive aș avea să cred că știe mai bine decât mine cum îmi pot păstra integritatea?

De prisos să menționez că toate ipotezele mi se păreau ridicole, culminând cu cea despre integrare în absolut, cu contactul nemijlocit între spirit și Univers, care mă ducea cu gândul undeva la primul paragraf. Pe de altă parte, la acea vârstă, cam orice mă ducea cu gândul la primul paragraf.

Și atunci, de unde? Răspunsul avea să vină ceva în urma unei conversații târzii pe care am purtat-o online. Cineva mi-a expus un model de moralitate ce se deosebea de al meu, și în cele din urmă m-am culcat fiind convins că lumea din jur a luat-o razna. Abia mai târziu mi-am dat seama că fusesem nedrept în graba mea de a condamna ceva ce nu se încadra în standardele mele de moralitate, și că prin asta nu mă deosebeam prea tare de tot felul de sisteme: inchiziția, fascismul, Cosmopolitan, etc.

Adevărul este că vocea interioară habar n-are de adevărul absolut, și nici n-are nevoie. Tot ce încearcă ea să facă este să păstreze o consistență în aplicarea principiilor de viață. În cele din urmă, aveam să îmi dau seama, integritatea nu are legătură cu sistemul de valori ales, ci cu aplicarea cinstită a acestuia. Are legătură cu a acționa conform principiilor alese, fără a fi influențat de ce va rezulta din asta pe plan material, social, politic, sau altele.

Aveam, la scurt timp după aceasta, să îmi dau seama că, deși pare greu, de fapt este aproape imposibil. În sensul biblic, înseamnă a fi pregătit să renunți la toate cele lumești, înseamnă a fi pregătit să te jertfești pe altar înainte să renunți la setul (biblic) de valori și principii la care ai aderat. Și, dragă cititorule, chiar dacă te alături mie în a fi sceptic vizavi de ritualurile bisericești, sunt sigur că poți să extrapolezi, și să îți dai seama că de fapt principiile tale sunt niște porunci, iar tu ai religia ta personală, apropiată sau nu de cea tradițională.

Trebuie să vezi cum a sacrifica diverse pentru un rezultat ce nu e palpabil nu e ceva ce ține de o religie anume, cu pur și simplu de a fi integru. Respectiv, nu e ceva de care se poate fugi pretinzând că nu ești credincios. Pentru că integritatea este de fapt un alt fel de a avea încredere în tine. Mai mult decât asta, integritatea este ceva ce te poate face să privești în oglindă mândru de tine, oricât de puțin succes ai avea în exteriorul pielii. Și, construită cum trebuie, integritatea este ceva ce nu îți va putea fi luat vreodată.

Așa că iubește-ți principiile, fii constant în respectarea lor, crezi în tine. Pentru că atâta timp cât setul tău de principii este solid, partea esențială din tine va fi imposibil de spart. Crăciun fericit!

Nu iți băga în venă, scoate!

Duminică am văzut “trip”, un film românesc independent despre droguri, și viață, dar de fapt despre repetitie. Marea lui calitare constă (cred) în câteva momente și imagini, ascunse cu grijă de ochii treji. All and all, un videoclip mișto pentru niște melodii de Silent Strike.

Intr-o vreme, cineva imi povestea despre cum incepe sa vada chestii pe tavan cand doneaza sânge, și cum totul in jur capata consistențe diferite, înțelegeți la ce ma refer. Și mă gândeam că ceva cu sloganul “Nu îți băga în venă. Scoate!” ar putea fi o campanie cu dublu scop, cu target între tinerii români. Starea de euforie asociată cu donatul de sânge vine de la faptul că ai mai puțin, dar îmi place să cred că are legătură și cu conștiința faptului că undeva cineva va mai trăi datorită ție, că într-un fel ești părintele cuiva.

În această ordine de idei, în weekendul ăsta plănuiesc să mă aventurez pe meleagurile Politehnicii, să îmi plătesc abonamentul la Vodafone și să particip la “Cea mai amplă campanie de donare de sânge“. Și nu ar strica să faceți și voi pe părinții pentru alții. Nu neapărat pentru reducerea de 50% la abonamentul RATB, ci pur și simplu. Adică, așa cum ne dorim cu toții, cel mai probabil nu veți avea voi înșivă nevoie de sânge. Dar dacă faceți un exercițiu de imaginație, puteți să vă dați seama că dacă ați dori ca cineva să fi mers la Politehnică să doneze sânge.

Dacă visezi

Inainte să deschizi ochii și să ți-o iei, închide-i și visează. Alternativ, poți să nu-i închizi și să visezi, să vezi ce vrei acolo unde nu ai ce, și așa mai departe. Dar ce zic eu funcționează mai bine dacă îi închizi. Închide deci ochii și citește mai departe.

Te-am prins. Ți-am zis să-i închizi, ce naiba? Vrei sau nu să facem treaba asta? Deci închide-i. Acum visează.

Dacă te culci târziu, și știi că o să dormi puțin, și totuși visezi și te simți odihnit, te simți foarte bine, puțin pe furiș. Ceea ce pierzi din vedere e că nu ai auzit deșteptătorul, e ora 9 și ai întârziat.

Așa că deschide ochii și pregătește-te să ți-o iei.

Uite-așa ți-o iei (și de ce)

Bună dimineața! Trezește-te, dă-te jos din pat și pregătește-te să ți-o iei. Nu, serios: pregătește-te; dacă tot ți-o iei, măcar să fii pregătit.

Deschide ochii, urechile, nările, brațele. Îmbrățișează rahatul ăsta de oraș, cu cocalarii și gunoaiele lui. Tocmai pentru că el nu te îmbrățișează pe tine. Tocmai pentru că tu ești tu, iar el e el, și iată-vă puși în această situație în care trebuie să vă suportați reciproc în ciuda diferențelor. O să ți-o tot iei, și o să tot simți pe sufletul dezbrăcat toate porcăriile pe care obișnuiai să le lași să se scurgă peste ochii tăi închiși, peste dinții tăi încleștați, peste face-paintul tău de război.

Dacă o să alegi să nu mai faci slalom printre obstacolele ce se aruncă în calea stării tale de bine, o să le iei pe multe dintre ele în plin, probabil în cel mai dureros fel. Dacă nu o să mai trăiești teleghidat, o să simți la persoana întâi toate nedreptățile, jignirile, dezamăgirile, și în general toate tâmpeniile pe care ni le facem unii altora ca proștii, și foarte des te vei găsi nevoit să spui că ți se pare de rahat. Dar într-o zi cineva îți va întinde o mână, și tu nu o să fii prea înverșunat ca să vezi.

Fresh de perfecțiune

Orgoliul meu a suferit ieri o oarecare lovitură: mi-am dat seama că nu sunt perfect, și nici nu voi fi vreodată. Asta poate că e ceva ce ar fi trebuit să știu, și probabil că și știam în adâncul meu, însă îngropasem atât de adânc pentru a mă motiva pozitiv să păstrez, respectiv să îmbunătățesc sinele.

Un alt gând din acest context este că, fără să îmi dau cu adevărat seama, de ceva vreme încercarea mea de a fi cât mai bun a însemnat a mă raporta la perspectivele altora despre asta. Ocupat fiind să fac backflip prin cercurile de foc ale așteptărilor am pierdut din vedere că aprecierea câștigată în acest fel are valoarea de bonding a unui secret smuls cu forța.

Vorbesc la persoana întâi pentru că doar despre mine pot să monologhez cu certitudine în voce. Cred însă că pentru fiecare dintre noi există un grup restrâns și totodată foarte prețios care ne-ar da aprecierea lor și fără să încercăm să o obținem, care ne-ar accepta unicitatea, care ar înțelege că și defectele joacă un rol hotărâtor în definirea personalității, că, în cele din urmă, dincolo de modă și auto-educare suntem în continuare aceleași persoane.

Majoritatea covârșitoare a cunoscuților ar fugi însă dezgustată în secunda etichetată “2” de la punerea față-în-față cu sinceritatea absolută. Și chiar mai trist decât asta este că nimeni nu poate afirma cu deplină sinceritate că “frate, eu nu aș face așa”. Și mă gândesc că poate aici am putea să încercăm să fim mai buni, poate că inspirați de cei ce țin la noi în ciuda imperfecțiunilor noastre am putea să îi judecăm pe cei din jurul nostru mai rar decât îi înțelegem, sau măcar decât îi acceptăm.

Poate că perfecțiunea nu stă în a atinge niște standarde imposibile, în a jongla cu favoruri și zâmbete. Poate că a fi mai bun înseamnă pur și simplu a nu îi judeca pe ceilalți. Sau poate că ar trebui să ne mulțumim cu un loc călduț în majoritate, înconjurați de aprecierea stoarsă de la semenii noștri.

Încă…

Am trecut în ultima perioadă prin niște stări foarte pesimiste. Nici nu m-aș fi așteptat la altceva, având în vedere violența, ura și nepăsarea ce umplu cotidianul, ce își găsesc în cele din urmă loc în plămânii tăi, infectându-ți sângele împotriva celor mai bune intenții. Mi se pare trist că atâția oameni suferă degeaba, că nu mai putem avea încredere unii în alții, că ne interesează mai degrabă răzbunarea decât împăcarea, suntem mai preocupați de capra vecinului decât de afecțiunea propriei soții.

Mi-am pus în cele din urmă întrebarea “Oare am devenit într-adevăr atât de răi?”. Pentru că dacă da, acesta este felul în care am evoluat natural, și așa cum o pisică este o pisică și un lup este un lup, un om modern va fi un om modern, și nu este locul nostru să schimbăm asta. Din fericire, mi-am dat ulterior seama că nu este așa, scăparea stând tocmai în pesimismul omului modern.

Nu ne oprim să  observăm că în fiecare dimineață Soarele răsare doar pentru noi, că există mereu oameni care țin la noi în ciuda imperfecțiunilor noastre, că avem nevoie unii de alții și că, din când în când, se întâmplă ceva bun. Pășim grăbiți prin uși și pe asfalt, ținând strâns în mâini cupoanele de reduceri pentru visurile, țelurile și destinele noastre, surzi la șoaptele acestui univers minunat care există doar pentru noi.

… Și am putea crede că ăsta e un lucru rău, faptul că noi nu observăm toate astea. Dar așa cum spuneam, în existența acestei amorțeli șade alibiul nostru moral: nu le observăm pentru că ni se par firești, observăm toate ghinioanele și neplăcerile pentru că undeva foarte în adâncul nostru nu înțelegem cum și de ce există lucruri rele. Ceea ce este interpretabil, dar pentru mine înseamnă că suntem inerent buni, și că tot răul care există vine de undeva din afara noastră. Nu este deci un întuneric ce ne controlează, ci doar ceva cu care e de luptat, o umbră pe care să o risipim cu strălucirile ființelor noastre.

Bob Marley spunea despre cum poți vindeca medical ura din oameni prin a le administra iubire. Sigur că e o metaforă, dar ce ne oprește din a privi dincolo de ea? De ce nu am vedea ura, răul, nepăsarea ca intruși în ființele noastre? De ce nu am încerca apoi să luptăm împreună împotriva lor? Există o lumină în noi, putem spera la mai bine. Nu este doar în puterea noastră să schimbăm toate astea, este în natura noastră, trebuie doar să ne amintim. A da, și fiind vorba de Marley, ce face un jamaican într-un câmp de cannabis?