Călătorie spre centrul Bucureștiului (3D)

Sâmbăta trecută am urcat pe bizonul argintiu pe care îl țin de obicei legat în fața peșterii mele și am purces spre peștera unde se strâng femelele și masculii tineri spre stabilirea și întreținerea relațiilor din societate. Unele grupuri de masculi vin ca să își aleagă femelele cu care vor petrece următoarea săptămână; caută femele voluptoase și în general cu aspect apetisant, pentru a le integra într-un ritual de împerechere cât mai agreabil. Femelele de la peștera socială caută la rândul lor masculi potenți măcar dintr-un punct de vedere, deși cel preferat e financiar. Fiecare sex știe ce caută celălalt, așa că totul se transformă într-un joc de etalare. Femelele caută să se arate cât mai voluptuase și dornice, în timp ce masculii se arată cât mai înstăriți, sau măcar virili. Bizonul pe spatele căruia vin sau fluierele pe care le folosesc pentru a se chema între ei joacă un rol important în asta.

Tinerii masculi și tinerele femele se plimbă prin coridoarele marii peșteri, aparent privind la uneltele din vitrine, sau la pieile pe care vânătorii le pun la vânzare, sau chiar la bucățile de carne pe care bucătarii le oferă. Sigur, foarte puțini dintre ei au cu adevărat destule bucăți de aur pentru a cumpăra ceva, dar acesta este un bun prilej pentru a etala nurii, respectiv virilitatea, mergând aparent nepăsător printre comercianți.

La nivelul cel mai ridicat al peșterii, aproape de vârful muntelui dar pe interior, artiști în ale focului și picturii se întrec în a uimi masele de tineri. Acesta e scopul meu, al nostru aici, pentru asta am încălecat pe bizonul meu argintiu și m-am învârtit cu el prin țarc timp de o jumătate de stea, până să găsesc un par liber de care să îl leg, având mare grijă să nu îl zgârii sau însângerez în coarnele celorlalți bizoni.

Plătim deci galbenii, luăm în schimb niște frunze pictate, pe care o femelă plictisită le rupe când trecem pe lângă ea. La intrarea în încaperea aleasă ni se oferă bucăți de sticlă de pus pe ochi, ca să admirăm spectacolul de pictură cu foc la adevărata lui valoare. În spatele nostru s-au aciuat niște babuini, care râd și aruncă excremente unii spre ceilalți, făcând un zgomot infernal. Nimeni nu îi gonește însă; pentru că sunt mulți, pentru că mușcă ușor, pentru că pot țipa în amulete și vor deveni și mai mulți, sau pur și simplu pentru că nimeni nu vrea să își strice seara, să pară slab în fața femelei sau să meargă acasă murdar de excremente de babuin. Așa că babuinii se întreabă insistent “bă! de unde-n-cepe locurile noastre?”, și se hotărăsc să rămână unde sunt.

Cineva suflă în lumânări, și focul cel mare începe să ardă pe perete. Stăm cu toții și privim uimiți la flăcările de pe perete, la formele ce se întrezăresc, forme care privite prin bucățile de sticlă de pe ochi par să vină înspre noi, par să fie chiar în fața noastră, par tangibile. Cu toții fascinați, îi auzim chiar și pe babuinii din spate cum exclamă “Moaaaa! Să-mi bag #a! Astea e cu efecte de-alea! Să moară familia mea!” Iar eu mă gândesc că e prea târziu, că deja prea multe familii de babuini au trăit și s-au înmulțit, și că în curând vor fi o problemă reală pentru ecosistem, o verigă slabă și mult prea mare în lanțul trofic. Mă gândesc cu tristețe că un babuin e babuin indiferent de culoarea blănii, și că exista o vreme în care țipetele lor nu erau cel mai frecvent sunet auzit. Iată-ne acum.

Aparent, locurile lor începea din ailaltă pare dă l-a rând, și a trebuit să se mute cu țipete și aruncat de excremente la scurt timp după ce a început spectacolul de pictat cu foc. Chiar și așa, prin pădurea de scaune auzeam câte un țipăt batjocoritor de fiecare dată când se întâmpla ceva spectaculos cu formele de foc. Asta până la mijlocul spectacolului, când doi dintre babuini trec peste scaune, țipând agresiv ca să caute o bucată de blană pe care o pierduse unul dintre ei. Au găsit-o, au constatat că a călcat ăștia pă ea, și au plecat la locul lor pe același drum, peste scaune.

Focul. Focul a fost puternic. Mi s-a părut că artiștii s-au concentrat foarte mult pe tehnică, și într-adevăr aceasta a format imagini spectaculoase, însă a lipsit substanța, totul căpătând în cele din urmă aromă de derizoriu. Cert este însă că babuini vor exista întotdeauna, și se vor minuna mereu când formele de pe perete prind adâncime. Cine știe, poate că în viitor se vor inventa malluri, cinema 3D și cocalari, însă  lucrurile probabil că nu se vor schimba prea mult.

Câteodată arăți semne, alteori doar le gândești

Sunt un nesimțit, și merit din plin ceea ce am să vă povestesc în continuare. Vedeți voi, eu am acest obicei de a cere nota de plată printr-un semn, mimând că scriu ceva într-un carnețel în timp ce fac eye-contact cu baiatul (sau fata) care își îndeplinește obligația de a îmi scuipa în mâncare. Obișnuiam să dau crezare logicii, care îmi spune că nu are rost să îl plimb până la masa mea și înapoi ca să îi spun stupid “nota, dacă se poate”, respectiv “nota; fă-mi-o, te rog” dacă e fată.

Obișnuiam să consider că îi ajut, și că faptul că am comunicat verbal cu ei până atunci e o dovadă suficientă de respect; nu e ca și când aș fi un grohăitor în garderoba Naike care își arată superioritatea vorbindu-le de sus. Aparent, nu toată lumea gândește așa, inclusiv Karma, care a decis astăzi să îi răzbune pe toți ospătarii pe care i-am jignit până acum comunicându-le intențiile mele prin semne.

Am fost la o terasă lângă parcul Operei, unde pe rând s-au întâmplat diverse. De exemplu,  băiatul de mese a decis să contribuie la condiția mea fizică, făcându-se de negăsit după prima comandă, iar eu văzându-mă nevoit să ma joc “v-ați ascuns-elea” cu el. M-am întors la masă fără rezultat, și pentru următorul sfert de oră mi-am exersat rabdarea.

Tot pentru a veni în întâmpinarea dorințelor mele, ospătarul m-a încurajat spre a fi un nostalgic, dându-mi șansa de a privi întreaga seară la guma de mestecat pe care o aruncasem în scrumieră.

Dorind într-un anumit moment să mai cer o băutură cu adaos comercial, am căutat din priviri pe băiatul de mese, însă nu l-am zărit. Am ridicat așadar mâna, iar în scurt timp, o domnișoară mi-a strigat din ușă “da, ce vreți?”. “… Să mai comand ceva…”. Tot din ușă. “Da, ce?” “Vreți să vă strig până acolo?… Bine, [asta] și [cealaltă]” “[cu totul altceva] și o ce?”. Nicu, salvator, ridică o [asta] și o [cealaltă] de pe masă și îi arată, în timp ce eu nu știam dacă să râd sau să râd amar. Nu am putut în cele din urmă să nu apreciez încercarea domnișoarei de a mă ajuta să nu mă simt vinovat pentru că eu stau relaxat la masă în timp ce ea muncește.

În cele din urmă, ne hotărâm să nu abuzăm de ospitalitatea localului și hotărâm să plecăm. Din mărinimie, întreg personalul era așezat la o altă masă, dorind să ne dea voie să plecăm fără să plătim, în cadrul unui program de fidelizare a clienților. Din nou, ceva ce am apreciat cu toții. În cele din urmă, aceeași domnișoară (probabil mai sensibilă) a cedat insistențelor noastre, spunând către colegul ei “fă-le și tu nota la ăia”. Nu știu despre ceilalți, dar eu personal m-am simțit de-al casei.

Chiar și nota de plată purta dovezile lor de respect, incluzând 30% în plus, pentru niște băuturi pe care nu le consumasem. Am dedus că au vrut să ne flateze, punându-ne în grupul baștanilor care lasă șpagă 30%, însă fiind mai modești din fire, am refuzat, rugându-l pe băiatul de mese să nu preia asupra sa efortul de a calcula, sau măcar să ne dea voie să îl ajutăm.

A urmat acest episod de role-playing, în care el se pregătea probabil de casting în rolul de milițian pre-’89. Mascându-și emoțiile sub un zâmbet degajat, ne-a întrebat pe rând, ca și când ne-a spus ca și când ne-am fi cunoscut de-o viață ce am consumat noi, insistând că este imposibil ca niște consumatori cu stil ca noi să se fi rezumat la o listă atât de scurtă de produse, rugându-ne din priviri să renunțăm la modestie. Trebuie să recunosc că am simțit acest vibe în grup, că toți am fi vrut în acel moment să ne ridicăm și să îl îmbrățișăm pe el, pe colegii lui și nu în ultimul rând pe patronul localului, dacă l-am fi găsit.

În ciuda insistentelor lor, am plătit până la urmă 105% din valoarea notei și am plecat voioși spre casă. Acest episod a fost un prilej de dezvoltare personală pentru mine: obișnuiam să îi plasez pe cei care mă servesc la masă pe același nivel cu mine, însă acum am văzut dincolo de orice îndoială că există unii care se ridică mult deasupra mea și chiar a consumatorilor mai baștani decât mine, meritând întregul meu respect și adresarea cu “dumneavoastră”.