Fresh de perfecțiune

Orgoliul meu a suferit ieri o oarecare lovitură: mi-am dat seama că nu sunt perfect, și nici nu voi fi vreodată. Asta poate că e ceva ce ar fi trebuit să știu, și probabil că și știam în adâncul meu, însă îngropasem atât de adânc pentru a mă motiva pozitiv să păstrez, respectiv să îmbunătățesc sinele.

Un alt gând din acest context este că, fără să îmi dau cu adevărat seama, de ceva vreme încercarea mea de a fi cât mai bun a însemnat a mă raporta la perspectivele altora despre asta. Ocupat fiind să fac backflip prin cercurile de foc ale așteptărilor am pierdut din vedere că aprecierea câștigată în acest fel are valoarea de bonding a unui secret smuls cu forța.

Vorbesc la persoana întâi pentru că doar despre mine pot să monologhez cu certitudine în voce. Cred însă că pentru fiecare dintre noi există un grup restrâns și totodată foarte prețios care ne-ar da aprecierea lor și fără să încercăm să o obținem, care ne-ar accepta unicitatea, care ar înțelege că și defectele joacă un rol hotărâtor în definirea personalității, că, în cele din urmă, dincolo de modă și auto-educare suntem în continuare aceleași persoane.

Majoritatea covârșitoare a cunoscuților ar fugi însă dezgustată în secunda etichetată “2” de la punerea față-în-față cu sinceritatea absolută. Și chiar mai trist decât asta este că nimeni nu poate afirma cu deplină sinceritate că “frate, eu nu aș face așa”. Și mă gândesc că poate aici am putea să încercăm să fim mai buni, poate că inspirați de cei ce țin la noi în ciuda imperfecțiunilor noastre am putea să îi judecăm pe cei din jurul nostru mai rar decât îi înțelegem, sau măcar decât îi acceptăm.

Poate că perfecțiunea nu stă în a atinge niște standarde imposibile, în a jongla cu favoruri și zâmbete. Poate că a fi mai bun înseamnă pur și simplu a nu îi judeca pe ceilalți. Sau poate că ar trebui să ne mulțumim cu un loc călduț în majoritate, înconjurați de aprecierea stoarsă de la semenii noștri.

sinusoidal

Mi-am amintit în urma unei discuții recente că orice seamănă cu un drog, în sensul că se construiește o toleranță, adică nu va exista vreodată o doză îndestulatoare, adică nemulțumirea vizavi de ce e oferit poate doar să crească.

Mai concret, prezența cuiva va fi observată doar în măsura în care e diferită cantitativ de cea obisnuită, în sensul că o creștere va fi bineînțeles apreciată pentru un scurt timp, necesar trecerii în cotidian a acesteia, iar o revenire la normal de sus în jos va fi întotdeauna văzută ca o scădere, generând aproape invariabil o proporțională dezamagire, ceea ce mai departe ne poate duce la tristul gând că orice ascensiune e de fapt doar găsirea unui loc mai înalt pentru a începe căderea.

Conștientizarea acestei perspective adaugă o dimensiune egoistă oricărei acțiuni, dedicări sau hotărâri cu timp finit, întrucât la finalul acestuia (cunoscut dinainte sau nu) doar sinele își va aminti cu adevarat, sinele va fi principalul beneficiar.

Oricât de impersonal aș spune, se poate citi printre rânduri că de fapt e vorba despre mine și despre cum împart eu sinele în mai multe părți decât conține, astfel încât fiind pus în situația de a da 150% nu pot decât să dezamăgesc cu amărâtul meu 110% .