Vecina mea revoluționară

Precum mulți dintre noi, locuiesc undeva unde am vecini. Să spunem că media de vârstă a vecinilor mei este undeva în jurul a 30 de ani. Se pare însă că una dintre vecinele mele a locuit atât de mult în blocurile de pensionari de la periferie încât, precum pisicile lăsate prea multă vreme fără stăpân, s-a sălbăticit.

Această făptură, animată de un înalt simț civic, lasă  în spațiile publice scrisori către colocatarii săi, semnate “vecinii”. Mă întreb, dacă “vecinii” le semnează, cui se adresează aceste scrisori? Mai mult, ele mă fac să zâmbesc amar, amintindu-mi de celebra semnătură “mai mulți membri ai partidului”.

Bineînțeles, scrisorile sunt redactate făcând uz de o gramatică și redactare în cel mai bun caz șchioape. Virgule între subiect și predicat, greșeli de felul “hrănii”, spațiul de după semnul de punctuație de negăsit, întregul text scris cu majuscule, etc. .

Spre amuzamentul și dezgustul vostru, două dintre aceste întâmplări vor fi prezentate aici. Cel mai recent mesaj a fost unul personal, sub forma unui post-it (roz) lipit pe ușa-mi, post-it pe care scria “TE RUGĂM, NU MAI LĂSA LUMINA APRINSĂ PE HOL. SEMNEAZĂ, VECINII”. Aș vrea să se consemneze că, animat de dorința de transforma cât mai multe situații în provocări, de cele mai multe ori nu aprind nici măcar becul cu temporizare, cu atât mai puțin pe celălalt. Nu că ar fi treaba cuiva.

Ceea ce mi-am propus să îi pun în vedere, de îndată ce o voi identifica, tinerei autoare de epistole este că, deși nu aveam pretenția să se gândească că pentru mesajele anonime pot fi folosite cutiile poștale, ușa face parte din apartament, și ceea ce a făcut se încadrează, pe lângă calomnie și hărțuire, la încălcarea proprietății private.

O altă scrisoare, lipită în lift, viza hrănirea câinilor comunitari de pe câmpiile alăturate blocului (da, blocul se află în câmp, la minim 100m de orice altă clădire). Nu o să discut controversatul subiect al câinilor comunitari, însă m-am simțit revoltat de faptul că altcineva decât firma care administrează complexul face anunțuti publice despre ce au sau nu voie locatarii să facă.

Sigur, “deocamdată vă adresăm o rugăminte politicoasă” scria urmașa lui Guevara. Mi-o și închipui pe tânăra semidoctă, nemulțumită de reacția obținută, îmbrăcând un costum moto galben și tranșându-ne pe toți à la Kill Bill. Reacția mea a fost de a lua un pix colorat și a sublinia greșelile de gramatică și exprimare, trecând în colțul dreapta-sus “7 (șapte)” și semnând. Am fost indulgent cu nota, și rău am făcut După câteva zile, am găsit respectiva scrisoare înlocuită cu o copie curată, copie în care nu fuseseră însă corectate greșelile. Asta e, v-a trebui să o las corigentă.

Politeţe unplugged

Recent, la Everest Piaţa Romană am purtat acest dialog:

“Bună ziua, îmi daţi voie să folosesc priza dumneavoastră? Am nevoie de laptop şi nu mai am baterie.”
“Nu ştiu, staţi să întreb”
Aştept, domnişoara cu mustaţă se întoarce, îmi mormăie ceva şi îşi vede în continuare de îndatoriri.
“Mă scuzaţi, aşteptam un răspuns de la dumneavoastră…?”
“Da, v-am zis: nu se poate, naveţi voe.”
“N-am voie? Bine, să zicem; aş vrea să vorbesc şi eu cu cine ia această decizie.”
Mă direcţionează către şefa ei, care vorbea la telefon sub ghişeu, în sensul propriu al expresiei; Prevăzând motivul prezenţei mele, decide să îmi taie scurt elanul:
“Da, v-a zis colega, nu puteţi, avem siguranţe şi sar dacă băg-aţi laptop”
Nota autorului, viitor absolvent al facultăţii Energetică: Everest face mâncare cu plite electrice şi alte instrumente asemănătoare, care solicită siguranţele ca naiba (cam 1000W fiecare), în timp ce un laptop “înghite” cam cât un bec (120W). Deci “lol”.
“Hihi, haideţi… serios acum, nu am nevoie decât jumătate de oră, să rezolv ceva urgent. Mi s-a terminat bateria”.
(Pe un ton iritat) “Deci nu ne mistocarim aicea, nu mai parlamentăm, vam zis ca nu se poate.”
“Nu vă mistocaresc, stimată domnişoară… Dumneavoastră aţi putea însă să mă trataţi cu respectul pe care îl merit, în calitate de client.”
“Da, deci cu respect vam spus ca naveti voe.”

Din răspunsurile care mi-au venit în minte, m-am mulţumit cu cel care îi ura mult succes în business şi o zi bună. Mi se pare uşor trist faptul că va povesti colegilor despre un nebun care se credea la el acasa şi într-adevăr, discutând despre asta am întâlnit părerea că Everest nu vinde energie electrică, deci n-aveau obligaţia de a îmi pune la dispoziţie priza. Analizând pe marginea acestui fapt mi-am dat seama că ce m-a deranjat de fapt nu a fost embargoul strict asupra prizei, nici măcar tonul agresiv cu care am fost intampinat, in ciuda atitudinii mele politicoase. M-a deranjat până la clocot faptul că domnişoara a decis să mă refuze doar pentru că îi stătea în putere.

Speculez că a făcut asta pentru a mă subordona sieşi cumva, pentru a refula frustrarea zilnică generată de obligaţia contractuală de a îi servi pe alţii, obligaţie privită de mulţi ca fiind ceva ruşinos. “Clientul nostru, stăpânul nostru” este la fel de prost înţeles ca funcţia de Project Manager. Este mai presus de înţelegerea mea motivul pentru care refuzăm constant să înţelegem că suntem în primul rând concetăţeni, că în cele din urmă ne servim cu toţii reciproc, într-o formă sau în alta.

Haideţi deci să îi desconsiderăm pe cei care ne servesc în mod direct, şi să le facem viaţa cât mai grea celor pe care îi invidiem pentru statutul lor. Haideţi să ne călcăm în picioare unii pe ceilalţi, pentru a ajunge nişte stăpâni din ce în ce mai mari, pentru cât mai multă putere, pentru un statut cât mai ridicat faţă de semenii noştri, să perpetuăm acest comportament socio-destructiv. Este un preţ foarte mic pe care îl plătim pentru privilegiul de a îi putea privi în cele din urmă pe cât mai mulţi dintre ei de sus, aflaţi la aceeaşi adâncime.