Ce parere vor avea antropologii viitorului despre zeul din metal și plastic în fața căruia cu siguranță ne închinam, purtând mereu în jurul gâtului sau în buzunar talismane care sa il reprezinte, făurite din trupul său? Cum vor privi ei altarele din locuintele noastre, construite pentru acelasi zeu, in fata statuii căruia sacrificam mancare și petreceam apoi ore întregi așteptand îndrumare și nădajduind la mai bine?

Toate acestea și multe multe altele, dar mai ales: vor fi prea departe de adevăr?

“Bună ziua, îmi daţi voie să folosesc priza dumneavoastră? Am nevoie de laptop şi nu mai am baterie.”
“Nu ştiu, staţi să întreb”
Aştept, domnişoara cu mustaţă se întoarce, îmi mormăie ceva şi îşi vede în continuare de îndatoriri.
“Mă scuzaţi, aşteptam un răspuns de la dumneavoastră…?”
“Da, v-am zis: nu se poate, naveţi voe.”
“N-am voie? Bine, să zicem; aş vrea să vorbesc şi eu cu cine ia această decizie.”
Mă direcţionează către şefa ei, care vorbea la telefon sub ghişeu, în sensul propriu al expresiei; Prevăzând motivul prezenţei mele, decide să îmi taie scurt elanul:
“Da, v-a zis colega, nu puteţi, avem siguranţe şi sar dacă băg-aţi laptop”
Nota autorului, viitor absolvent al facultăţii Energetică: Everest face mâncare cu plite electrice şi alte instrumente asemănătoare, care solicită siguranţele ca naiba (cam 1000W fiecare), în timp ce un laptop “înghite” cam cât un bec (120W). Deci “lol”.
“Hihi, haideţi… serios acum, nu am nevoie decât jumătate de oră, să rezolv ceva urgent. Mi s-a terminat bateria”.
(Pe un ton iritat) “Deci nu ne mistocarim aicea, nu mai parlamentăm, vam zis ca nu se poate.”
“Nu vă mistocaresc, stimată domnişoară… Dumneavoastră aţi putea însă să mă trataţi cu respectul pe care îl merit, în calitate de client.”
“Da, deci cu respect vam spus ca naveti voe.”

Din răspunsurile care mi-au venit în minte, m-am mulţumit cu cel care îi ura mult succes în business şi o zi bună. Mi se pare uşor trist faptul că va povesti colegilor despre un nebun care se credea la el acasa şi într-adevăr, discutând despre asta am întâlnit părerea că Everest nu vinde energie electrică, deci n-aveau obligaţia de a îmi pune la dispoziţie priza. Analizând pe marginea acestui fapt mi-am dat seama că ce m-a deranjat de fapt nu a fost embargoul strict asupra prizei, nici măcar tonul agresiv cu care am fost intampinat, in ciuda atitudinii mele politicoase. M-a deranjat până la clocot faptul că domnişoara a decis să mă refuze doar pentru că îi stătea în putere.

Speculez că a făcut asta pentru a mă subordona sieşi cumva, pentru a refula frustrarea zilnică generată de obligaţia contractuală de a îi servi pe alţii, obligaţie privită de mulţi ca fiind ceva ruşinos. “Clientul nostru, stăpânul nostru” este la fel de prost înţeles ca funcţia de Project Manager. Este mai presus de înţelegerea mea motivul pentru care refuzăm constant să înţelegem că suntem în primul rând concetăţeni, că în cele din urmă ne servim cu toţii reciproc, într-o formă sau în alta.

Haideţi deci să îi desconsiderăm pe cei care ne servesc în mod direct, şi să le facem viaţa cât mai grea celor pe care îi invidiem pentru statutul lor. Haideţi să ne călcăm în picioare unii pe ceilalţi, pentru a ajunge nişte stăpâni din ce în ce mai mari, pentru cât mai multă putere, pentru un statut cât mai ridicat faţă de semenii noştri, să perpetuăm acest comportament socio-destructiv. Este un preţ foarte mic pe care îl plătim pentru privilegiul de a îi putea privi în cele din urmă pe cât mai mulţi dintre ei de sus, aflaţi la aceeaşi adâncime.